Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Anunțuri

Înspreul gândurilor, rătăcire furişă cu privire flămândă; rezemată de un îndepărtat

Motto: Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se întrupează un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării  formei, iar, într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela deschipuit dincolo de semn.

 

Înspreul gândurilor, lumina umbrei lui, încoace în pas nemai, cele neîncă, deschideri de clipe cosmice până unde se vor întinde, gânduri, câteva, poate nu toate, având un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare, iar cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, rămânând doar rugă zadarnică undeva, loc neatins; acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate…

…cândva curgeau în tine, şi prin tine s-ar fi vorbit altcuiva, spunându-i-te, strămutându-te în limbajul lui fără a suferi vreo traumă or’ vreo comoţie lingvistică; te-ar fi trăit, fiindu-i, celuilalt suflet căruia odată îi erai şi te rugai în gând a-i fi, acelaşi gând în care te măcinai; în acel gând, totul devenea atât de intens, încât totul ar fi devenit cu putinţă, ar fi devenit esenţă;le voiai cu întreaga ta fiinţă, doar că nu le mai puteai merge, rămânând de ele flămând cu privirea…

…fiind acelea pe care într-un cândva al maitârziului le vei întoarce la tine, cărora le-ai îndepărtat înţelesurile, închizându-li-te într-o limbă tăcută căreia i-ai încuiat cuvintele, simţind însă că dedesubt unele sunt încă nedesfăcut de umbră dezvăluitoare, ale căror spusuri cu glas de tăcere nu vor dispărea, îţi vor fi drum înapoi înspre tine, arătânde, dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, altfel, răsărit ce poate nu îţi va fi defel lesnicios…dar ceva în tine îţi şopteşte că nu sunt dintr-acelea pecetluite; mai pot rosti în acelaşi grai, altcumva…

…într-un negând, slove nedescifrate ale altorclipe tainice, în literă de început, ca şi cum până atunci nu ţi s-ar fi cuvântat iar de ar fi să o facă s-ar întâmpla cu acel fel de spus al tăcerii care este absconsitatea, ascunzând părând a spune mai adânc despre cândvaul lor, un loc nuştiicumnuştiiunde, pe drumul de semne şi tăcere…

… cele întârziate; gânduri care au fost puse împreună, odată ocolitoare, sub hipnoza cărora tremuri, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tine uzurpându-se; îţi spusesei că le vei înşela, doar ca să te înşeli, amânându-le, îţi spusesei că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi cuvânţi că acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce există pentru tine, chiar dacă este al unui acum neîncăprintine, neîncăprintr-un alt, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, este al vostru; al tău şi altcuiva…

…acum, voi, intre-neîntrevoi, fiinzi nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru…

…ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor, ai altfeltrăirilor..în…şi nu între

…gânduri întârziate întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor, a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; un nespus, un neivit atins doar contur; gând curmat dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri, gânduri din gând nenăscut pe de-a-ntregul în tine trăind, despre limpezirea unora ştiind că trebuie să li se întâmple cu preţul unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile…

…un strâns de clipe desluşite dar nehotărâte, mergând prin ele ca printr-un albastru târziu, legânduri als ob, într-un spaţiu pe care contrastele simţi că încep să pună stăpânire, în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul ridică din umeri în înţelesul ochiului în orbita căruia se zbate înţelesul uitatului îndeaproape – anamorfoză – adânc tulburat într-o ademenire, rătăcire furişă, ţinându-se după el…

…ori câteodată cu acel al renunţării, întâmplându-li-se celor fără de putinţă de a mai fi împreunate, înţelesuri ca nişte rădăcini spintecătoare tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de celălalt devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua…

…nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva, fără se le fi înţeles azi cu trăirea, simţind cum atunci când le va fi îşi vor cheltui misterele într-un misterios fel, iscându-le întâmplării…

…un cândva cu un final prelung suspendat, simţind cum înăuntrul tău cel fără de ferestre te strigi sieţi, cerându-i-te însă unui prea târziu, în înăuntrul tău, cel al unei lumi gândite, nu trăite, în care orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie, e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi al pedinăuntrului cu o privire ubicuă, ştiind că poate ţi se vor întâmpla iluzii, cele ale revelaţiei, ale unora pe care până atunci atât de departe le ţineai de tine încât aproapele nici nu ar mai fi fost cu putinţă a exista, aşa îţi părea a fi…

…însă îl simţeai ca fiindu-ţi, atunci când îl pipăiai cu degetele sufletului, urmă aşteptândă de pas al unui sens încă nedesluşit căruia ştiai că îi va trebui un fel potrivit al aşteptării, un cum destăinuind, mărturisitor al ceului, iscându-l, de el muşcător în clipa închegării în tăcutele locuri de până atunci, locuri trezitoare, ţinute ascunse în sieţi destulă vreme, simţindu-le câteodată preatârziul, vrând să le simtă ca fiindu-i rostitoare fără de eroare, nefiindu-le atâtdetârziu încât să nu îi mai poată spune despre desluşire…

…nemaiputând-o căuta în unde, tulburat chip al cumului, voindu-l precum premiză euforică, dar nemaiştiind înspreul, având doar gândul încotroului, în cuvinte însă ocolitoare, încă netrăind verbul întemeietor, neavând încă putinţa înfăptuirii, în apele căruia cuvintele să se scalde, cuvinte-visuri pe care le trăieşti în tine deambulând între realitate şi vis dintre care poate multe, lipsite de pregnanţă, vor rămâne întristător  la un stadiu de eboşă…

…cuvinte curgând desfăcătoare şi întorcându-se iar alteori tăcând neadormite gânduri înăbuşitoare visând în stare de veghe renaşterea a tot ceea ce a simţit părăsit, necrezând iluziilor care înstrăinează…

…vrând să te poarte într-acolo unde te vor duce acele drumuri pe cât inima le va dori în nume de spus…

…cunoscând primind, în lumea de peste margini a necunoscutelor zări, pe tine, fiinţa cea cu aşternerile înspre cevaulcândvaului…

…unul cu prea multe hotare…unele ale durerii care te închisese între carapacele ei odată…

…simţind cum îl pătrunzi, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că deşi îl cauţi, poate va fi el cel care te va găsi, şi atunci îl va trăi nemijlocit, într-o spontaneitateîn acea lume unde căuta dezlegări acelor gânduri, care te trăiau, lor dându-li-te fără a te împotrivi, pentru unele având descântecul, pentru acelea nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, pentru altele rugăciunea; pentru acelea ale negânditelor zări, dorindu-şi, de ar fi putut să li se întâmple să lege instanţe solitare…doar că acestea sunt împreunate doar de rostiri…

…cu unele gânduri îţi spui că vei inventa o altfel de relaţie, mai cu seamă cu cele neîncrezătoare, ce te privesc întrebător, cu reticenţă, pe acestea ţi le vei apropia, apropriindu-li-te…

…altor gânduri le porţi acea nostalgie a inertului, a imuabilului, a sfârşitului înainte de a fi început; un început având deja în el sfârşitul; erau cele înstrăinate, de care te lepădasei când în ele nu mai erau spus, simţindu-le murind înainte de a fi purtate, zăcând în tine, ucise şi nici o mână a împotrivirii neaflându-se prin preajmă; ale tale încă sângerând în litere ghimpate, lacrimi rubinii; ceva, cumva le curmase, orice le-ar fi putut figura metamorfoza…

…expresie rămasă necuvântată, expresie irepresibilă, a cărei stăpânire ar fi început şi ar fi sfârşit în expresivitate…

…ar fi murit oricum, pentru că de le-ar fi fost dincolo de trăire, rostindu-li-te, în comunicabil, le-ar fi deschis un tărâm al alinenării; ţi le-ai fi înstrăinat, nu le-ai mai fi simţit ca fiind ale tale, precum odată vrându-le crestate într-un altul, doar că după ce le-ai fi dat spusul de tine, pătrundere până în rădăcinile fiinţei, cu puterea dezvăluirii nespusului, în altunevaul din însuţi curmai o formă a lor, care părea potrivită…doar părea…

…ispită thetică…însă înşelătoare, aflată nici măcar la marginea de sieţi, acolo unde poate ţi s-ar fi prăbuşit cuvintele, ci dincolo de tine; o existenţă a lor, a acelor gânduri ce nu s-ar fi putut perpetua…

..părând a fi desfăşurătoare, dezlegătoare…atât de himeric amăgind înainte de a dezamăgi…

…nu le mai credeai lor, dez-locuindu-le; gânduri eşuate în cumplite himere cărora nu  mai voiai a le fi sălaş, simţindu-le neputinţa vorbelor şi deşi nu îţi smulsesei auzul de ele, nici spusul, simţeai cum cu o limbă a pieirii începea să le tacă; ţi le amuţeai…erau dintr-acelea curmate la netimp, neisprăvite, purtătoare de acum de cuvinte moarte; suflet mut de ele…

…de acum doar sensibilităţi evocatoare de spectre, într-un undeva din înăuntru-ţi, spaţiu al metamorfozelor muribunde, chipuri de iucubi…

…gânduri înspre care privisei cu luciditate; pe câtă luciditate, pe tot atâta dramă; consecuţie…gânduri pe care le simţeai în tine deopotrivă de împlinit şi de abandonat, umblând după ele prin pustietăţile tânguitoare din tine, tânjind înţelesurilor, flămânzind lor, având nimic atunci când te răzbeşte foamea de ele, pentru că le străjuisei cu împrejurimile stăpânite de himere..

…acelea în tine încă mai sunt, destul din ele ţi-a fost rămas, trecând, în afara zidurilor nevăzute, şi nu înăuntrul tău, iar cuvintele de ele îţi sunt o armătură atât de fragilă şi atât de vulnerabilă; tălmăcirea lor îţi este cu un fel de blândeţe tristă, aidoma unei lumini proiectată în sine, şi  în timp ce te uiţi înspre încotroul lor, îţi simţi privirea rezemată de un…

…îndepărtat.


Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.


Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Cuvinte închise unele într-altele; marea tăcerii nu are ţărmuri…

Motto: Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut de mult? când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea?

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…oameni-rostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea….acolo este ea cu însăşi; când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveştide visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

…iar atunci când se gândea la dragoste, i se părea că a trecut o veşnicie de când nu a mai iubit, încât a şi uitat, întrebându-se uneori dacă a iubit vreodată…dragostea, şi acum ca un text nedecodificat, ca o poveste ficţională…o utopie…căreia îi testase fragilitatea, căreia ar fi vrut să îi vorbească  în cuvinte şi în tăceri, acea tăcere în care i te spui celuilalt atunci când, scriindu-te în trup,  simţi cum te pătrunde şi ţi se prelinge prin vene şi ştii că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui tău…acea tăcere în care ar şti cum culoarea ochilor ei, aceea a migdalei, devine albastră atunci când l-ar privi, dincolo de ea şi de el, în acea clipă a contopirii, a împreunării nespusurilor, atingerere astfel cuvântată, mai presus de rostire…

…atunci se întoarcea în ea, gând nezidit şi neferestruit, însă undeva prea departe, sfărâmând scările; o solitară a literelor formând acel cuvânt definitiv;  dragostea…

…dragostea acum, neîndrăznindă…

…treaptă.

Ea mai mult decât tu

Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz;  rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le  atingerea…

 

Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci

…un atunci  dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare,  efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă  în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…

…şi  suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se  să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…

…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.

Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…

…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…

…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era

…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…

…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…

…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.

Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei  explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că  simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…

…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…

…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…

…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…

…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…

…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum…

…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în  basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…

…te pierduse în zbaterea de a te visa,  în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…

Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…

…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…

… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…

…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…

…spini.


Pas pierdut în urmă de gând

Motto:  Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?

Sentimente ce pleacă înspre trecere, încatenate în amintiri, încercănate însingurări de ele, încercând să le îndepărtăm în zadar, urme-suflete întâmplate cândva, pe care le-am privit pe dinăuntru, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu le mai fim pământ oamenilor-rădăcini…atunci când ne-am desţelenit sau atunci când ei au fost acei care ne-au despământenit, smulgându-ne din trupul sufletului…

…plecând pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…o urmă în tine, un dus undeva, un întors alteori înspre altundeva de unde va fi venit, un rătăcitor înspre un nuştiuunde închipuit cândva, fantasmând cumva, vreodată, întorcându-şi privirea înspre orice ar fi putut veni, cu stele în vârful degetelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi…

…nepustiu fiindu-ţi doar atunci când celălălalt îţi va chema la el singurătatea în mirajul apei, sorbindu-te stins şi ars de dorinţa de tine, purtându-te ca pe un drum al urmelor de paşi, cel încă necălcat, din tine neştiut încă renăscând trup în tine, întruchipându-se făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…

…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…

…căci în ea îţi vei fi pierdut gândurile…

…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; suntem pe dinăuntru precum nişte copaci; copaci în înăuntrul altor copaci…

…cezuri în interiorul altor cezuri…

…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…

…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte…

…căutându-ne  sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…

…călătorii pe dinăuntru, drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii pe care învăţasei mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul, nu îl poţi desluşi decât pătrunzându-i-te…şi înţelesurilor li te dai  atingerii, încercând să le auzi, pe ceilalţi sorbindu-i în tine să te aibă, avându-i; în tine astfel era lumea; lumea era în tine…lume ce îţi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru, mereu  al altei clipe, al fiecărei clipe…

…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a ta întru aflarea de tine…a ta în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi porţi…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi tu, părându-ţi-se, uneori când nu se mai recunoşti pe sine, a fi un precum un altul…

Şi atunci când ţi se întâmplă să nu te mai recunoşti pe sine, ştii că trebuie să se întoarci acolo, undeva în tine, să vezi de te mai regăseşi în acel ce-ai fost…câteodată simţind cum te destrami; îţi  uiţi de tine în întregime…atunci sfârşeşti orice amintire…le sfâşii pe cele care te duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…ţi le chemi la tine, încercând să le descompui, şi apoi să le sfărâmi, să le prefaci în pulbere…dar simţi că tot în închisoarea lor vei rămâne…

…te strecori prin intruziunea lor, pierzându-te în uitare; uiţi…pentru o vreme, uiţi…doar că uitându-le, ştii prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, înveţi să trăieşti împreună cu ele, risipindu-le în tine…

Îţi aminteşti că într-o vreme încercasei să faci din ele ceea ce nu îţi fuseseră, dându-le alt chip? ţi le închipuise altfel…încercasei să ţi le imagineze altfel, de parcă ai fi trăit întoarcerea într-un vis de-a joaca de tine; visai că tu te jucai cu însuţi…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici chiar tu nu mai ştiai de ce voia să se ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…şi  ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…tu adâncindu-te în cerul tău din înăuntru-ţi, acela din ascunsul stâncii, aceea din valea plângerii, a ta neştiută nimănui…

…acolo unde plângem, dar nu ne plângem…

…unde îţi trăiai lăuntric spusul de tine ; trebuie să te desluşeşti, să îţi atingi relieful literelor cu care te spui spui pe nume…

…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nodşi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…acolo te întâlneşti cu tine însuţi întru regăsire, ştiind că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…retragerea în tine e o regăsire…

…acel monolog al lăuntrului…

…acolo, în solitudinea minţii tale, unde singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii; cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

În lumea din ei, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic,  între etern şi trecător…eroare şi adevărreal şi închipuitfrumos şi urâtca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, mergând străbătându-le drumurile, umblând prin ale lor semne atât de bine înţelese în desluşirea tainei, cu încredere în adevărul ei…

…erai în ei, avându-i în tine, pe toate acele suflete cărora le fusesei, fiindu-ţi curgere în tine, într-un joc al căutării celor două lumi, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…joc între esenţe şi existenţe…

…apoi între zidurile ei începusei a-i auzi năruirea…a fost atunci când fluturii albi au început să moară…când i-ai plecat pe acei care în tine nu au mai fost rămâneri, dar mereu urmă simţindu-i când le atingi cicatricile de pe trupul sufletului, ale lor semn…în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat, după ce acea dorinţă de a-ţi aduce totul din ei la tine se va fi sfârşit, acea dorinţă în care îţi ştersesei toate graniţele, toate barierele, într-un nesăţios vis de a-i fi vrut; de a îi avea cu lumea lor în lumea ta din tine…

În tine îi vei avea; urmă, amprentă a finitudinii…şi poate după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere cu toate simţurile…şi altfel poate îi vei chema, vreodată, în gând, privindu-i ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis…

…acum fiind împietrită în acea amintire de ei, acei de cândva…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide…

…niciodată.


Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.

In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.


Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.