Locul în care poţi fi singur cu tine, dar care te pierde, dacă nu te desparţi la timp de el

Motto: Un om beat nu va şti niciodată cât de beat este, aşa că un dialog între unul care a dănţuit prea tare cu Bachus, şi un nenea doctor e cam aşa, citat dintr-o carte, aia în care unu’ zice cum s-a lăsat el de gândit, aşadar nenea doctoru’ îi zice ăluia cu creierul îmbibat de alcool că îi pare rău, dar nu poate să depisteze nimic, probabil din cauza alcoolului, la care ăla, matolul, îi răspunde că nu’i nimic, domnule doctor, dacă e aşa, mă voi întoarce altă dată, când veţi fi treaz.

 

Eu când scriu îmi zic să nu sar de douăj’ de rânduri, însă pe mine când scriu mă apucă beţia, sunt asemeni celui căruia când începe să bea i se dezleagă baierele limbii, i se destupă canalele vorbirii, îţi zici în gând, sfinte, ce graforee, nu se bâlbâie, nu bâiguie, ţi se spune cu toate cuvintele lui negândite şi nerăzgândite, cu toate cuvintele lui pierdute până atunci pe drum sau pe care le aruncase şi de care nici el nu mai ştia, trăieşte în intimitate cu alcoolul, anestezicul lui când aerul realităţii e prea dens,

atunci când bea nu se mai supune legilor contrarietăţii, în acele clipe trăsătura lui cardinală e sinceritatea, e absolut sincer aşa cum absolut sinceri altfel nu suntem în nicio împrejurare, ţi se spune cu toată sinceritatea pe care i-o poţi măsura după cum îşi trăieşte sentimentele exprimate, ştie că va uita apoi, uitarea ţinându-l ca în faţa unor porţi încuiate dar când i se întâmplă nu uită nimic din ce a fost, retrăieşte mnemonic asemeni unui posedat de gânduri uitând de sine,

cuvintele în care se mişcă atât de viu sunt reunificatoare, e de parcă l’ar ajuta să se descopere şi să se redescopere, nimic nu i le poate curma până la epuizarea catalizatorului, când e îmbibat în alcool prin el priveşte limpede şi neechivoc, când bea e de parcă ar avea în faţa lui o fiinţă complet necunoscută care i se potriveşte numai lui şi căreia i se destăinuie în ceasurile lui de sufocare când alcoolul e libertatea, are în cuvintele lui descătuşarea şi tăria realului,

fiinţa lumii lui se restituie sieşi prin alcool, având în băutură libertatea şi optarea totală, alcoolul îi încălzeşte tot ce e îngheţat în el, apoi tace aproape silit şi împotriva voinţei lui, tot ce există pentru el trece prin cuvântul pe care tăcerea l-ar pierde aşa cum e pentru mine dacă nu mi-aş lăsa scrisul să îl regăsească, eu sunt atunci când scriu aidoma celui care bea, adaug mereu cuvinte, rând după rând, eu dacă aş fi bărbat şi aş bea şi aş face-o precum un literat, asta o ziceam doar

aşa.

Reclame

Lucruri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce ar rămâne

Motto: Întotdeauna apropierea ştie ce are de făcut, depărtarea, aşişderea, ce pierzi te pierde, ce nu se vede se uită, amintirea luptând cu toate forţele până în ultimele zile ale vieţii ei, după care, luând totul cu ea, pleacă acolo unde se duc toate uitările ca să existe.

 

Cu memoria avariată, uitând mai tot sau aproape destul, priveşti de sub bretonul lung cu ochi neastâmpăraţi, aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul şi atunci în ochii tăi nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare, tot ce nu ai putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări ai răstignit pe crucea timpului, murind pe rând,

au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea ta, tu, aplecată peste marginea gândurilor tale dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când ţi-ai dat seama de absurditatea ei, spunându-ţi că orice aşteptare întâlneşte ceva la capătul ei, când nu se întâmplă aşa, iar la capătul ei este absenţa, se poate vorbi despre acea aşteptare ca despre una frustrată, e un contrast între iluzoria aşteptare şi realitatea crudă când orice lucru tinde spre o finalitate iar apoi sunt eclipse ale tăcerii, când unele gânduri aleargă de-a’ndărătul, în umbra lor,

în lumea unora dintre ele care se amână, se retrage sau se recuză, căutându-le pe acelea care ar fi trebuit să fie altundeva unde nu vor fi niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge, şi până acolo apasă pe fiecare simţ când ştii de unde începi şi cum, dar nu ştii unde vei ajunge, unde vei sfârşi, sau dacă, dar vrei să ajungi undeva, înaintări şi retrageri, şi nu altunde, şi atunci te simţi a cutezanţelor interzise căreia i s-au răcit privirile pentru că ai închis ochii deşi sfârşitul nu părea să fie aproape, de sub breton însă ceea ce vedeai limpezindu-se în cele din urmă,

înţelegând brusc că dacă închideai iar ochii ai fi fost pierdută, ai fi început să îi construieşti acelui gând alte vieţi, ai fi început iar să visezi, a trăi şi a visa fiind acelaşi lucru, ai fi început iar să ficţionalizezi fără se vezi de-a lungul închipuirii lacătul care ferecă şi asta te-ar fi făcut să mergi neobosită până la capătul a ceva ce ar fi fost nimic sau dispărut, dacă fusese vreodată, dar mersul prin gânduri în memoria ta era fără putinţă de uitare, e tot ce îţi aminteai la urma urmei, multe amintiri fără pluralul

incluziunii.

Gardian, tăcerea care înmulţeşte cuvintele

Motto: Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri.

 

Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii,

le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil

sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj,

unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil

asta.

Trăind prezenţe şi absenţe, iubirea noastră cea de toate zilele

Motto: Barometrul unei fiinţe este iubirea, dragostea ca stare de a fi, calea cea adevărată care se află înăuntrul nostru, adevărul nu poate fi atins în viaţa asta decât de fiinţa iubitoare, iubirea e calea şi viaţa, iubirea e binele suprem.

 

Folosind cuvinte atent sortate, suntem iubire, zic unii, care cred că au făcut o investigare febrilă fără să o pună sub semnul îndoielii şi care mie îmi par aşa, ca şi cum ar avea de jucat un text şi se îmbracă în vorbele astea, că arenă au, asta despre lumea virtuală, cred că îşi beau visările din nişte maci, mie lumea asta a iubirii, dacă e s-o cuprind pe orizontală, îmi pare una în destrămare, sper să nu fie una şi în plină părăsire, abandonată de semnificaţia asta,

aş vrea ca să suferim, izbăvitor, de boala asta, din păcate mă îndoiesc că va fi vreodată aşa, iubirea e rodire iar rodirea asta e efectul unei deveniri, zic eu, simplificând, şi mai zic că noi suntem o arcă, un fel de arcă a lui Noe, şi că acolo avem îndesate chipurile tuturor făpturilor gândurilor noastre, dosindu-le pe alea de ură ca să nu le lăsăm la iveală în înfăţişarea lor cea mai naturală, când e să se lase cu eliberare, restul faunei e ceea ce face din noi tot ce suntem,

şi nu suntem iubire aşa, ca într-un mers liniar, hai să lăsăm exaltările, suntem şi asta, iubire cu numeroşi locatari, că în fiecare sper că e o iubire ce îl luminează şi îl transfigurează, pentru că la urma urmei lutul fiinţei noastre nu e unul opac, dar exuberanţa aproape explozivă pe care o au unii când spun cuvântul iubire ca pe cuvântul nostru cel de toate zilele mă face să le sub sub îndoială castitatea cu care şi-ar trăi înţelesurile lucrurilor, tuturor lucrurilor, străbătându-le până la realităţile lor ascunse,

eu ştiu că ăsta e un cuvânt pe care unii îl asimilează organic şi atunci în ei, simţitor, gânditor, trăitor, devine viu, timpul iubirii câteodată nu mi se mai pare nici măcar cel restrâns al prezentului, căutarea iubirii mi se pare acum căutarea unei absenţe, nu ştiu dacă suntem iubire, într-o lume care aproape că anunţă iminenta ei

extincţie.