Înăuntrul tău răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptai clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo

Motto: Uneori în oameni totul pare un drum pierdut, oameni nesfârşiţi în viaţă sfârşită.

 

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute,

iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit,

nu mai au puncte cardinale oriunde s-ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi,

plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor

scenic.

Publicitate

Romantismul e pentru chinuiţi, ar spune-o un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit

Motto:  Un bărbat ştie atât de bine cum să facă aşa încât să nu te risipeşti în închipuiri.

 

E o poveste în care trebuie să îi porţi de grijă cortinei, pentru că va fi despre finaluri, e de la romantism la realism şi e când dragostea vă rupe echilibrele sufleteşti, oriunde ceva încetează este întotdeauna ceva în continuare, dacă nu, îţi rămâne totuşi ironia de sine a învinsului de către ficţiunea repede trecătoare sau ceva mult mai greu de definit dar repede înfrânt când e în cantităţi ca şi inexistente şi după o logică a irealului, unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie,

altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi adamii visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi, că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, mijloacele de care se servesc în dragoste un bărbat şi o femeie fiind temperamentale şi cu totul, dar cu totul deosebite, niciodată un bărbat fiind slab  din sentimentalism romantic,

iubitele mele aparţinătoare aceluiaşi regn, ăla eveiesc, ăsta cu sentimentalisme pentru toate nimicurile, material aruncat cu risipă, bărbaţii romantici şi sentimentali sunt rari, romantismul nu face parte dintre lungimile ale unora nici măcar episodic, secvenţe efemere, le consideră episoade inutile, romantismul la ei e nimic concret, nimic coerent, aşa că dacă aşteptaţi romanţă, daţi împărtăşanie muribundei, romantismul lor are buzele uscate, seci, o mai iau însă câteodată razna unii a căror acuitate vizuală atinge maximul când se lasă cu eve de mari disponibilităţi la orizont, asta despre descărcări pasionale şi erupţii sentimentale,

le creşte capacitatea de acomodare a cristalinului la mediul feminin înconjurător ca stimul optic şi atunci adamul, pentru care romantismul e o adresă eronată, se transformă brusc într-unul pentru care asta e componentă principală, produs al sângelui încălzit şi al viscerelor, după care urmează faza de oboseală, e drept că trăieşte în romantism ca în cămaşa de forţă şi îşi reazemă pe el pârghiile de derută a evei amatoare de halucinaţii sentimentale, dar musai ca ea să fie convinsă că el şi romantismul se leagă, fac o unitate, adamul fiind cu romantismul de o putere magistrală de compoziţie în caz că râvnita evă, în defensivă, ar fi din precauţii şi ipoteze de

insecuritate.

Amăgindu-ne că avem vocaţia rotundului, când credem în simetric

Motto: Câteodată ne aflăm pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele noastre cardinale.

 

Poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum,

femeia care atunci când în gând păşea înspre ce i-ar fi putut aduce o întâmplare îşi scutura încălţările de încremeniri, cele mai multe din ierni, ceva mai puţine din echivocuri, când începuse să încurce lucrurile cărora le-ar fi trebuit orizontale  cu acelea ale căror cunoaşteri ar fi avut loc în timp, timp care să nu fi avut atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, iar atunci când simţise că asta e pe cale să se întâmple îşi zisese că numai desculţă ar mai putea păşi când ar începe să cadă apele,

să se perinde anotimpurile, să îşi asculte bătăile inimii, să îşi potrivească temporal sensibiltăţile, acesta fiind singurul ritm al realităţilor ei, singurul repetabil, singurul care, deşi monoton câteodată, acolo unde se învârtea în gânduri ori de câte ori îşi dorea să întâlnească acelaşi lucru, dragostea, se învârtea până când o lua cu ameţeală şi simţea cum trebuia să îşi spună că nu are nimic, nicio veche şi necesară certitudine despre ea, în timp ce învârtindu-se tot mai tare tăia cu braţele orizonturi, mişcându-le alternativ real-închipuit-real,

şi îi părea că totul stăpâneşte doar prin simplul gest de a se roti din ce în ce mai tare, cu puterea de vis, iar când obosea de a fi singură întruna şi întruna, apele cele care ar fi urmat să cadă fugeau de parcă ar urma să scape la nesfârşit ca şi timpul ei în care se afla şi înăuntru şi înafară sau câteodată nici înăuntru şi nici înafară ci în echivoc, şi  îşi trăgea sufletul atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încerca să se ferească în necontenire, pe care le îngropa iar în gânduri, ca să se ducă înspre cele pentru care nu avea nevoie de puterea de

himeră.