Poveste din nimic creată, adevăratul nume ce îl poartă

Motto: Poate că iluziile nu sunt imediat frânte.

 

A fost odată ca niciodată un zmeu mereu rătăcitor care se îndrăgostise de o fiinţă dintre anotimpuri, o dramă solidă, asta despre asperităţile şi colţurile pietrei necioplite din care era zmeul şi foarte multa umplutură din care erau visurile fără clipe ale fiinţei, şi despre faptul că ori de câte ori încercau să îşi vorbească, le era cu neputinţă parcă, întotdeauna cuvintele lor împiedicându-se, dar tot ce se întâmpla era mai real decât orice alt cuvânt,

zmeul locuia într-un loc cu ore târzii, fiinţa stătea undeva unde anotimpurile se ştergeau oricând dorea, lucru firesc pentru cei care le poartă, anotimpurile alea pe care le avem între piele şi inimă, plus sau minus câteva cicatrici, mă simt aşa de bătrân de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, îi spuse într-o zi zmeul,

am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, toate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare, mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, am trăit atâtea lucruri cu supestiţia sincerităţii, i-a răspuns fiinţa dintre anotimpuri, am fost în ele căderi, dar fără pierderi fatale, m-am încăpăţânat să dau unora sens, pe altele să le inventez atât de bine, nu atât să le trăiesc, realul nu simţea nevoia asta, pot oricând să recidivez sau să rup din ordinea firească a lucrurilor, ştiu să tac, dar niciodată inert, ştiu să corectez fatalităţi dar asta e o o iluzie, în mine nu au început niciodată adevărate aşteptări,

zmeul o privea în tot acest timp cu un aer aparent detaşat şi indiferent, părea că fiinţa dintre anotimpuri ar fi fatalitatea lui iremediabilă, ceva aştepta de mult în el, tu nu mă vei urma, vei trece,până să mă dezmeticesc vei dispărea iar eu voi reintra în mine, ştiu cum e cu poveştile astea din ce în ce mai dezlănţuite, până la apusurile lor,unele dispar de la sine, poveştile astea care aşteaptă să fie împlinite, poate că a fost o vreme în care am investit în ele atâtea iluzii, mi-au luat sufletul, acum în locul lui e un uscat gol al oaselor lucii, ştiu că neliniştile tale au un nume, ar fi vrut el să îi spună,

nu eşti curios să ştii cum mă cheamă pe cât de devreme, pe urmă îţi va fi mai greu, îl întrebă fiinţa într-o zi pe zmeu, nu, îi răspunse zmeul, pentru că toate numele anotimpurile care ajung să doarmă în jurul meu mor la pasul următor, dar o să merg încet, zise fiinţa, încă mai am nişte iluzii întregi, n’ai decât să te îndrăgosteşti de

mine.

Publicitate

Himeric, pentru a te pierde în el

Motto: Himera, asta e singura realitate pe care o pot povesti.

Există furtuni ale sufletului sorocite să ne bântuie, lasă deoparte morile de vânt dacă nu ai nimic himeric în tine, morile de vânt nu’s pentru oricine dacă măcar odată în viaţă nu ai sângerat până la moarte înfipt în vertebrele vreuneia, altfel morile de vânt nu vor fi  decât un exerciţiu comic, admite că multe lucruri au fost anume pentru a te înşela, aşa cum ar fi cunoaşterea, adevărul, dragostea, e timpul împăcării, împacă-ţi contrariile, caută mereu dar rămâi constant în apropierea de sine şi nu în depărtarea, îndrăgosteşte-te şi nu uita că dragostea e flux şi reflux, dragostea, uragan al pasiunii, dragostea, trăire contrariată, dragostea, material exclusiv feminin, femeile vor poveşti, după o poveste un bărbat se întoarce zdrobit, fără să fi înţeles dintr-o femeie nimic sigur aşa cum nici din ei înşişi nu înţeleg mai nimic fără o femeie, pentru că o femeie nu se înţelege firesc, o femeie se înţelege cu tortură, aşa li se pare, după ce totul trece rămâne ce e de rămas,

rămân în urmă cuvintele unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării tale, inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepţi vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care tu şi numai tu ai fi fost vinovată de a-l fi compromis, dar ce bine că nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fuseseşi,

rămâne ce e de rămas iar tu păşeşti înainte, în povestea asta  nu îi porţi de grijă cortinei,  ai ales scena finală, tu eşti fiinţa aia de plânge la tragedii, că n’a fost să te laşi în voia dragostei ca în voia unei nebănuite puteri, dragostea e o producătoare de tristeţe, dragostea asta ar fi avut o realitate prea complicată, nu te doare şi pentru prima oară te miri, dragostea nu te-a prins niciodată în pantofi cu tocul înalt pentru că tu în dragoste nu prea ştii să umbli cu pantofi dintr’ăştia fiindcă rişti să te împiedici atunci când cobori trepte neîndrăznite, şi nu le-ai coborât, te-ai fi frânt deşi ştii că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s’ar frânge sub nebunia lui,

ai uitat că nu mai este, era să îl aştepţi, când aştepţi începi să vezi totul deformat, există o disciplină a fericirii, ştiai,l-ai întreba, există o ficţiune a nefericirii, există uneori irealul, cu cât mai ireal cu atât mai concret, din aproape, din foarte departe, himerele tale sunt paturi procustiene, unele mai înalte, altele mai scunde decât imaginile pe care ţi le construiseşi despre dragostele prinse, totul e crud încă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci, să le

treci.

Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.