Întâmplatul într-o clipă de neseamă cum al încănenăscutului ei pe de-a-ntregul ce

Motto: …lumea ei, cea care îşi făcea intrarea în cea a lui, lume a întâmplării trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…lume în care îşi spunea că există ce vrei, ceea ce poţi să vezi precum şi ceea ce întârzie să apară; un cândvaneîncă…acel al neîntâmplaţilor; al ei lui, al lui ei, neîntâmplaţii lor încă; facere neîncă trăită…neştiutul amândurora, necunoscut şi necunoscător.

Ce mai ştia din el era după cum altfel bătea lumina căutată, atunci când sufletul ei îi privea pedinăuntrul, trăindu-i literele, literele lui îndelungi încrucişând în ea sunete căutătoare de atingere precum un cuvânt împlântat cu o forţă cumva între convingere şi seducţie, stăpânind peste particularităţi afective, supunându-şi-le, deghizându-şi intenţiile sub o mască, travestindu-şi-le, în timp ce cuvântul de ea avea în el atâta tărie…aceea a realului, adunând toate acele gânduri care o înfioraseră…şi mai cu seamă pe acelea cu sânge viclean şi cu pasul şiret, neauzit la călcare, răvăşinde pe oriunde până în acea clipă a rostirii…

…iar în aşteptând i se întâmpla ca acele frustrări ascetice, care unui gând, unuia singur, cel căruia nu îi sfârşise înţelesul, i-ar putea înfrânge antinomiile şi sufletului sfâşierile, să le ţină deoparte de filtrul conştiinţei, pentru că simţea că astfel s-ar fi împotrivit suferinţei, lăsând un zăbranic să o despartă de el…unora fugindu-le din cale, fără să şi le înfrunte, simţindu-le vieţuind cu crispare şi cu suspin…

… gonindu-le a mers şi gonindu-se din teama cu care, în fascinare, li s-ar fi abandonat…

…dar, deopotrivă, şi de dorinţă s-ar fi ţinut departe…doar că acea dorinţă de care se temea ar fi dispărut nu întru totul, ci s-ar fi îndepărtat de ea, şi nu ar fi însemnat decât că fatalitatea de ea ar fi fost mai puţin ameninţătoare, la fel cum ar fi fost, deopotrivă şi mai puţin ameninţătoare…şi mult, mult mai puţin, chinuitoare…ştiind că dispariţia ei nu ar fi făcut altceva decât să îi amplifice umbrele, umbrele acelor gânduri care ar fi vrut să trăiască lumina dezvelită de ele, fără să le fie privirea asemeni unui miraj…

…în miraj, întunericul ar fi copleştit această lumină, acolo unde nu ar fi fost claritate…

…pentru că în zămislirea lor, în închipuire, ar fi încercat să îl nimerească pe acela care, chiar dacă părea neadevărat, deschipuit, trăia laolaltă cu ea, deşi încercase să îl zdrobească până la nimicire când simţise că s-ar putea lăsa în voia unei puteri cumva obscure în lumea-i lăuntrică, doar că oriunde ar fi mers în ea, dădea doar de el, neputându-i-se desprinde, deşi încă mai avea puterea de a nega, încrâncenată dureros prinzându-se cu chingi în renunţarea la magia basmelor…

…şi poate că s-ar fi ferit şi de acel înşelător clar obscur al împletiturii lor atunci când s-ar fi dat atingerii fiecăruia dintre gândurile lunatece,  pornite cu furie ca într-un turnir nerostit, pretinzând că vorbesc, lăsându-se ispitită să le caute ascunzişurile, să le dezlege de taine, neştiind cât îi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…

…încrâncenări şi încleştări în care ar fi vrut cu tot dinadinsul să se opună unele, altora, fără însă ca această opoziţie să fi fost câtuşi de puţin reală; era doar o aparenţă, iar ea o ştia…era doar o aparenţă care nu putea fi lepădată nici de către unele, nici de către celelalte, deşi era ceva străin lor, ceva în care fuseseră prinse, ele, aceste gânduri, şi care o frângeau în două, şi despre care nu mai ştia cum o pătrunseseră; ştia doar că fusese într-o clipă de neseamă, fără de pravile…

…simţea de parcă el i le-ar fi crestat în ea, fiindu-i ca şi cum şi-ar fi fost lui, acolo, sieşi…

…lăsându-se dusă în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, dar nevrând să fie făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…şi-atunci simţea că rămâne ţintuită în înăuntrul ei, undeva la jumătatea distanţei dintre ea şi el, dintre el şi ea…

…încuindu-le acelor gânduri cuvintele, flămânzind înţelesurilor, când memora din ea şi din el privind cu luciditate, fiind vizuală fără de culori înşelătoare când reproducea crâmpeie din sufletul lor…şi mai cu seamă pe acelea ale căror sensuri se uniseră într-o comuniune inaudibilă, iar aceluia dintre ele, cel care aştepta cu ochii închişi, privind pe dinăuntru o urmă de pe marginea unei lacrimi, încerca să îi ascundă nevăzutul, şi crezând că la rându-i astfel şi lui i se va întâmpla neînţelesul…

…iar lor, amândurora, puterea de a mai întreba înspre ce se va duce…cum din ea şi din el îl vor mai împinge, dinspre care niciunde din el şi din ea vor mai fi venind şi unul şi celălalt…

…neştiind ce şi când va mai urma unor semne ce îi păreau câteodată urmărite de întunericul din care se iviseră precum dintr-o scoarţă-poveste fără titlu a doi oameni-floare, unul dintre ei atât de înspinat, gând înfricoşător mâinii atingătoare dar din care semnificarea nu pierea, dar nici spus nu îşi era, ci doar părea precum un căuş adunător acum al nepoveştii, de parcă nu şi-ar fi fost degetelor sufletelor cu putinţă a se da întâmplării cum şi neivitului când…

…de parcă  nici unele şi nici altele nu s-ar fi putut atinge…

…de parcă un căuş vid al neatinsului ar fi fost precum o primejduitoare expansiune…de parcă toate sensurile s-ar fi descompus…

…de parcă nicicândpoveste ar fi îngropat toate nerostirile, facerea lor rămânând netrăită, cumva, între gol şi umbră, cuvintele din ele, toate, căzând cu înţelesurile…

…spulberându-se fără să mai poată trezi ceva în ei, ceva ce ar fi putut evita echivocul, în absenţa desluşirii; îndepărtat încă ţărm, unul totalitar al semanticii, acel atât de particular al unor trăiri în care o învăţasei pe la sfârşitul acelui anotimp când el îi amintise ce este arşiţa…atunci când îi atinsese sufletul…atunci îşi amintise că o uitase, o secătuise; era o uscăciune de târâtoare umbre cernite…

… iar acum, într-o toamnă târziu, înainta prin ea, cea pe care nu o cunoscuse astfel până acum, neştiută spunându-şi prin el atât de multe despre sieşi, încărcată de priviri întrebătoare iar nu de încleştări vizuale a ei cu însăşi fără de nimeni prin preajmă aflător de răspunsuri; doar ea, cu însăşi, în jocul dintre da şi nu al încercuirii gândurilor, unele dintre ele înnebunite de neputinţă, dar tot încercând să pună stăpânire pe ea, doar că erau acelea pe care nu le va atinge prea curând…

…deşi prin ele începuse să simtă umbletul de dorul lui, un dor neostoit care o strângea ca o chingă, şi atunci se desfăcea de toate răzvrătirile cu care voise să îl înăbuşe într-un întuneric albastru în care sunetele literelor lui ar fi dispărut şi ar fi devenit propriile ei şoapte, şoapte ale unui cuvânt neiscat până atunci, neştiut nici de unul şi nici de celălalt până la ivirea unuia de altul, născocire plăsmuitoare…

…ştiind că va veni acel în timp în care îl va auzi cu ochii în flăcări,privindu-i zbaterile, ducând-o răscolitor dincolo de spus şi nespus, simţind întâlnirea cu fiecare punct al trupului sufletului ei ca pe o fonetică misterioasă, stârnită în sonorietăţi tainice, sunet acum înăbuşit, răbdător ale atâtor amurguri plecate în neuitare în marginile rotunde ale chemării din irisul ei în care oriunde el s-ar fi găsit îi era mijlocul, chiar şi îndepărtându-i-se…

…nefiind altceva decât o alternanţă între apropiere şi depărtare şi fără de curmezişuri umbrinde pentru a-l goni imaginaţiei, lăsând drumul realităţii drept trecere, atât de testimonială în închipuirile ei în care trăia un vis al întâlnirii şi se întreba ce semn iconic ar fi reprezentarea acelui gând nestrivit, acel gând căruia nu i se smulgea, cel pe care îl urma nedormită şi înfrigurată, ce semn i-ar dezvălui lumea, ce singur semn, el, doar unul în absenţa tuturor celorlalte, căruia ar fi trebuit să îi dea un sens neîntârziat pentru că se apropia iarna…

…doar că în graba desluşirilor, smulgându-le unui dicţionar al senzaţiilor, ar fi fost mai cu seamă apropiată de semiotic şi îndepărtată de semantic, iar de asta se temea cel mai tare…

…se temea că nu va înţelege ceea ce va vedea, că astfel semantica îi va fi tulburată, că îşi va fi neputinţă în a zăbovi nicăieri din ea şi din el niciunde, simţind că este pretutindeni, rostindu-li-se într-o neîncepută limbă stăpânitoare de taine în tăcerea de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva şi adunate în ea pentru o noapte fără de timp, ori poate a uneia doar himerică de care se ferea din răsputeri, pentru că dacă i s-ar fi abandonat ar fi fost precum o fantoşă în înnodate sângerânde sfori din aşchii…ori fantomă bântuind…

…ficţiunea.

Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.