Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

…nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice…

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

…să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte…

…totul.

Publicitate

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între…

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui…

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

…oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.

Ea mai mult decât tu

Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz;  rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le  atingerea…

 

Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci…

…un atunci  dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare,  efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă  în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…

…şi  suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se  să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…

…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.

Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…

…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…

…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era…

…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…

…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…

…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.

Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei  explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că  simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…

…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…

…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…

…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…

…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…

…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum…

…a fiecărui acum…

…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în  basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…

…te pierduse în zbaterea de a te visa,  în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…

Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…

…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…

… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…

…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…

…spini.

Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.