Pas pierdut în urmă de gând

Motto:  Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?

Sentimente ce pleacă înspre trecere, încatenate în amintiri, încercănate însingurări de ele, încercând să le îndepărtăm în zadar, urme-suflete întâmplate cândva, pe care le-am privit pe dinăuntru, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu le mai fim pământ oamenilor-rădăcini…atunci când ne-am desţelenit sau atunci când ei au fost acei care ne-au despământenit, smulgându-ne din trupul sufletului…

…plecând pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…o urmă în tine, un dus undeva, un întors alteori înspre altundeva de unde va fi venit, un rătăcitor înspre un nuştiuunde închipuit cândva, fantasmând cumva, vreodată, întorcându-şi privirea înspre orice ar fi putut veni, cu stele în vârful degetelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi…

…nepustiu fiindu-ţi doar atunci când celălălalt îţi va chema la el singurătatea în mirajul apei, sorbindu-te stins şi ars de dorinţa de tine, purtându-te ca pe un drum al urmelor de paşi, cel încă necălcat, din tine neştiut încă renăscând trup în tine, întruchipându-se făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…

…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…

…căci în ea îţi vei fi pierdut gândurile…

…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; suntem pe dinăuntru precum nişte copaci; copaci în înăuntrul altor copaci…

…cezuri în interiorul altor cezuri…

…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…

…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte…

…căutându-ne  sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…

…călătorii pe dinăuntru, drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii pe care învăţasei mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul, nu îl poţi desluşi decât pătrunzându-i-te…şi înţelesurilor li te dai  atingerii, încercând să le auzi, pe ceilalţi sorbindu-i în tine să te aibă, avându-i; în tine astfel era lumea; lumea era în tine…lume ce îţi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru, mereu  al altei clipe, al fiecărei clipe…

…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a ta întru aflarea de tine…a ta în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi porţi…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi tu, părându-ţi-se, uneori când nu se mai recunoşti pe sine, a fi un precum un altul…

Şi atunci când ţi se întâmplă să nu te mai recunoşti pe sine, ştii că trebuie să se întoarci acolo, undeva în tine, să vezi de te mai regăseşi în acel ce-ai fost…câteodată simţind cum te destrami; îţi  uiţi de tine în întregime…atunci sfârşeşti orice amintire…le sfâşii pe cele care te duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…ţi le chemi la tine, încercând să le descompui, şi apoi să le sfărâmi, să le prefaci în pulbere…dar simţi că tot în închisoarea lor vei rămâne…

…te strecori prin intruziunea lor, pierzându-te în uitare; uiţi…pentru o vreme, uiţi…doar că uitându-le, ştii prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, înveţi să trăieşti împreună cu ele, risipindu-le în tine…

Îţi aminteşti că într-o vreme încercasei să faci din ele ceea ce nu îţi fuseseră, dându-le alt chip? ţi le închipuise altfel…încercasei să ţi le imagineze altfel, de parcă ai fi trăit întoarcerea într-un vis de-a joaca de tine; visai că tu te jucai cu însuţi…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici chiar tu nu mai ştiai de ce voia să se ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…şi  ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…tu adâncindu-te în cerul tău din înăuntru-ţi, acela din ascunsul stâncii, aceea din valea plângerii, a ta neştiută nimănui…

…acolo unde plângem, dar nu ne plângem…

…unde îţi trăiai lăuntric spusul de tine ; trebuie să te desluşeşti, să îţi atingi relieful literelor cu care te spui spui pe nume…

…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nodşi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…acolo te întâlneşti cu tine însuţi întru regăsire, ştiind că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…retragerea în tine e o regăsire…

…acel monolog al lăuntrului…

…acolo, în solitudinea minţii tale, unde singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii; cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

În lumea din ei, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic,  între etern şi trecător…eroare şi adevărreal şi închipuitfrumos şi urâtca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, mergând străbătându-le drumurile, umblând prin ale lor semne atât de bine înţelese în desluşirea tainei, cu încredere în adevărul ei…

…erai în ei, avându-i în tine, pe toate acele suflete cărora le fusesei, fiindu-ţi curgere în tine, într-un joc al căutării celor două lumi, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…joc între esenţe şi existenţe…

…apoi între zidurile ei începusei a-i auzi năruirea…a fost atunci când fluturii albi au început să moară…când i-ai plecat pe acei care în tine nu au mai fost rămâneri, dar mereu urmă simţindu-i când le atingi cicatricile de pe trupul sufletului, ale lor semn…în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat, după ce acea dorinţă de a-ţi aduce totul din ei la tine se va fi sfârşit, acea dorinţă în care îţi ştersesei toate graniţele, toate barierele, într-un nesăţios vis de a-i fi vrut; de a îi avea cu lumea lor în lumea ta din tine…

În tine îi vei avea; urmă, amprentă a finitudinii…şi poate după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere cu toate simţurile…şi altfel poate îi vei chema, vreodată, în gând, privindu-i ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis…

…acum fiind împietrită în acea amintire de ei, acei de cândva…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide…

…niciodată.


Anunțuri

45 de gânduri despre &8222;Pas pierdut în urmă de gând&8221;

    • Gând de întoarcere înspre o taină, dincolo de semn, de formă şi înţeles, gând în care te adânceşti, departe de tine, uneori simţind cum ţi se usucă inima, petală încătuşată visând stânci de jar în pământurile din tine cu focuri de flăcări albastre.

    • Îţi mulţumesc pentru cuvinte, Romulus. Sunt, în chip de rostire, străbatere; înţeles. Înţelesul altor suflete izvorăşte din iubire; suflete-semne, primite şi trăite.
      O zi de azur să ai!

      …” dar eu spun cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri
      citesc lucrurile din ele părul meu arde îl văd arzând în cuvinte
      părul meu pluteşte şi arde ca într-o oglindă de culoarea lemnului în care mă aflu
      acolo ascunsă bine se află o singurătate perpetuă un fel de ceaţă sonoră
      irezistibilă îmbibată de sunete scrise
      eu privesc cu urechea aud cu ochii sunetele care sunt fiinţe şi lucruri şi foc”…
      Cu drag.

  1. ”priveste la ieri cu intelepciunea zilei de maine lasa-te purtat de curent,respira adanc si bucura-te de fiecare secunda ca si cand ar fi ultima”..frumoasa analogie intre diferitele stadii ale eului uman..

    • Nu există o clipă; există fiecare clipă; clipa fiecărui ACUM…trăieşte-i veşnicia, ca şi cum i te-ai da definitiv, fără de început şi fără de sfârşit.

      • in teorie suna perfect si pentru maestria cuvintelor tale sublim alese i bow to you Milady,insa…insa viata reprezinta mult mai mult de atat…viata reprezinta prin prisma propriilor creatii un haos organizat..un haos organizat plin de variabile si invariabile,plin de mister si necunoscut,un adevarat cerc al sortii in care se intrepatrund fiecare clipa,fiecare minut,fiecare secunda a existentei umane si oricat am incerca sa ne controlam viata si sa ne eliberam din lanturile morbide ale caracterului uman nu vom reusi niciodata sa fim liberi..

      • Viaţa este aventura aflării; a noastră, noi, pereche de nelinişti, presupuşi a fi liberi, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu; viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, căutare care poate nu duce la adevăr, ci se întâmplă uneori să rătăcească întâmplător, după legile acestei naturii, aparent-constrângătoare, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-ne prin împlinire. Fiecare este o creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui.
        Libertatea lumii noastre interioare este adevărata libertate.
        Cam asta.

  2. prin libertatea lumii interioare expui planurile crearii unui adevate utopii pozitionate intr-un plan astral paralel cu lumea exterioara insa care totodata se intrepatrunde,poate chiar se confunda cu subconstientul eului uman si care nu face totodata decat sa confirme faptul ca omul ca fiinta,ca persoana esti totusi atat de limitat in acest mare spectacol al vietii..insa cred totusi ca privim problema din contexte diferite si oricat am incerca sa ajungem la un consens nu vom reusi..

    • Te mişti între tu şi însuţi, între concret şi ideal, posibil şi imposibil, actor pe scena vieţii, nevrând să îi fii doar un joc; te afli prin căutare sau din pură întâmplare. Pari a şti; a şti nu e totuna cu a cunoaşte; a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege. Întrebare: cât din cunoaşterea ta ţi-a fost trăire? Cunoaşterea cu adevărat pură.

      • pentru o asemenea cautare,nemuritor de as fi si poate ca adevarul sens al vietii tot un mister ar ramane pentru eternitate..dar destul.team plictisit deja prea mult cu ale mele teorii nebunesti

      • Prietene, stai liniştit; nimeni nu are acea cheie,acea clavis abs conditorum. Suntem o taină.
        PS
        Nici vorbă de plictiseală. Tell me more!

      • Îţi doresc să îţi trăieşti autentic lumea; cu sete de tine…aceea de a te vrea; de a te da vieţii, ştiind că doar astfel te vei putea lua…să îţi cunoşti lumea, trăind-o, plămâdind-o, prin propria-ţi voinţă; precum spuneam, suntem presupuşi liberi. Cutezăm, iscând întâmplări.

    • Samsara, tu, cu minunatele tale suprinderi,pe ale tale meleaguri mirifice, unde cu drag poposesc…tu eşti o rază încântătoare, învăluitoare. Te cuvânţi în imagini; bucăţi în care ai pus din tine, din sufletul tău. Nerostiri care atât de multe spun.
      Mulţumesc.

  3. dupa ce te-am citit, cu atat mai mult iti pretuiesc scurta vizita. nu pot sa zic ca scrii bine, de fapt nici nu stiu daca scrii… pentru ca n-am senzatia ca am citit, e mult mai mult de-atat. ma inclin!

    • Bine ai venit pe tărâmul meu, sufletule plăsmuitor de semne! De acum ai un loc al tău; am scormonit îndelung printre cuvintele multora până am dat de cele ale cuiva, tu fiind acela, care mie să îmi spună ceva anume..ai o anume îndrăzneală de a ieşi din jocul întâmplărilor; îmi pari a fi un spirit autentic.

  4. „Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?”
    nu putem să-i uităm, tocmai pentru că poartă în ei gândul nostru. de fiecare dată rămâne o parte din mine în cel căruia i-am născut un gând, și de fiecare dată rămâne în mine o parte din cel care mi-a născut un gând. Sunt legături pe care nimeni nu le poate desface, nici măcar stăpânii gândurilor.
    🙂

    • ..”în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat”…
      Unor amintiri ale sufletelor-urmă le vom sfârşi doar durerea, cândva….pe altele memoria le va dezvălui, fără însă a exalta.

  5. Ai un fel al tau unic de a scrie…cand esti tanar ,ai un anumit elan,ai aripi…cu timpul, viata nu se vede „ca o aventura”…imi place foarte mult cum scrii…(eu,nu sunt decat cititoare)

    • Mulţumesc mult pentru gândul-urmă lăsat…şi pentru cuvinte. Cred că vieţii îi trăim aventura, aceea a aflării, trist fiind pentru unele suflete care merg fără să ştie cine sunt, cât mai departe, oriunde, oricum.
      Aripile tale sunt frumoase aidoma, ca iubirea de zbor, în ochi cu scântei de flăcări…cred că toţi suntem un poem al cerului; acela din noi.
      Bun venit pe pământul cuvintelor sufletului meu! Se simte adierea florilor de salcâm dinspre cel al tău, draga mea cititoare (îmi permiţi să te numesc astfel).

  6. ” E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră
    viaţă În plus va trebui să ne gândim la tot ce am uitat restituind astfel
    strălucitoarea tăcere care se cuvine

    şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vârsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine şi ne părăseşte încetul cu încetul pe măsura unei adânci uitări

    şi nimeni n-o să mai apară nici chiar aceea care ne visa în graţia înverşunată a iubirii

    (altminteri veghea ei ne ocroteşte pe drumul fără încetare care ne străbate)
    şi doar un loc acolo aştepta venirea ei dezamăgitoare”.

  7. „…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…” … mult adevar in aceste cuvinte…
    Super articolul.

  8. Am ajuns aici de la Adrian.
    Ma bucur sa constat ca,asa cum el este una din entitatile de lumina a Bucegilor,iar refugiul lui si incintarea noastra este calatoria,asa si tu-o entitate de lumina a cuvintului,iar refugiul tau spre incintarea tuturor celor care trec pe-aici este rostirea.
    Nu puteam sa plec fara un:Buna ziua! Multumesc pentru pentru primire!
    Alexandru.

    • Bine ai venit pe tărâmul poveştilor mele; sunt ca o metaforă revelatoare…spun mult mai multe decât ar părea a spune. Într-un stil poetizat încerc să revelez universul unei lumi din dinăuntru şi de dinafară; aceea a mea, călătorind prin ea câteodată spunând visului poveşti, vis ce capătă în ast fel o oraţiune.
      Mulţumesc pentru trecere, Alexandru; te ştiam de pe meleagurile istorisirilor lui Adrian.

      Later edit…mi-am amintit că prima oară te-am întâlnit prin iarba de smarald a urmelor lăsate de Wasabi.

  9. „You can take everything I have,
    You can break everything I am,
    Like I’m made of glass,
    Like I’m made of paper.
    Go on and try to tear me down.
    I will be rising from the ground,
    Like a skyscraper,
    Like a skyscraper.”
    Simteam sa spun asta cuiva.Pentru ca am cazut si incerc sa ma ridic.

    • Te vei izbi de multe negândite în timpul când ţi se părea că între pământ şi cer nu mai există distanţă; poate îţi vei sfâşia sufletul în mărăcinişuri, ţi-l vei simţi poate amorţit,dar dacă tot eşti fluture ai zbor şi instinct magic. Se întâmplă uneori să coborâm tot atât pe cât ne înălţăm…Puterea e înăuntrul tău…te-aş ruga să nu „deprinzi” singurătatea însă. Ştiu ce spun, crede-mă. Şi să nu fugi de tine.
      Cu drag.

  10. Despre asta întrebam .. despre cei care te-au petrecut, cărora le-ai fost tulpină şi floare, cărora le-ai îmbobocit, iar mai apoi le-ai veştejit, luată de vânt sau anotimpuri..
    Ce te face să încolţeşti în inimă şi să trezeşti amintiri?

  11. E aşa demult de-atunci încât cred că am şi uitat, nu pot să îţi răspund la întrebare, ar însemna să mistific amintiri. Glumesc.
    E amuzant să văd că mă întoarce cineva în urmă cu nişte mulţi ani, pentru că şapte ani înseamnă mult, altădată mi s’ar fi părut nostalgic, nostalgia aia pe care o avem pentru tot ce-a fost şi nu se va mai întoarce vreodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s