Totul depinde de cum te răsuceşti în răni şi în dorinţe, cu tremur sentimental

Motto: Visările sunt posesiuni iluzorii.

 

Sentimentalismul lăcrimos care pe unele fiinţe le macină fără oprire nu a fost niciodată pentru mine sinonim cu puritatea, l-am considerat mai mereu o păcăleală, nu a fost altceva decât manipulări cu viclenie ale celuilalt, fiinţele cu adevărat emoţionale se recunosc lesne, oamenii continuă să le confunde, fiinţele cu adevărat emoţionale sunt cei ai intensităţilor trăirii, continuu ai unei duioşii cu sentimentalism faţă de toate mărunţişurile vieţii, sunt marii singuratici, solitarii cu credinţă în irepetabil, sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma oamenilor, oamenii sunt câteodată tot ce nu te aşteptai să fie,

fiinţele cu adevărat emoţionale sunt boemii şi visătorii incurabili, cei care pe calea visului se simt aievea, nostalgicii, cei ai acordurilor abia şoptite, cei suavi ai unor naivităţi, însă voite, cei ai sensibilităţilor înfrigurate, ai vibraţiilor lăuntrice, ai amintirilor care rămân încremenite emblematic, cei ale căror inimi au adeseori tresăriri ciudate, cei care plâng câteodată fără să ştie bine de ce, cei ai căror ochi parcă mereu caută cu înfrigurare, cei care înăuntrul lor sunt ai conflictelor dintre dorinţe, aspiraţii, visuri, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, cei care îţi par a fi câteodată cu mintea cam adormită, cei dinăuntrul cărora se nasc mereu fericiri,

cei care ştiu şi pot să îşi scoată la iveală toate emoţiile ascunse, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în interiorul nostru, tot ceea ce e înafară sunt doar pretexte declanşatoare a ceea ce purtăm în noi, iar tot ce porţi în tine te poartă, cam astea fiind câteva dintre semnele recunoaşterii lor, fireşte, sunt fiinţele pe care nu le poţi cunoaşte decât trăindu-le, altfel îţi pot părea asemeni celorlalţi, ca nişte case nelocuite în care nu ştii dacă se întâmplă ceva până nu calci, picior de om, în ele, unii fiind aşa cum te aşteptaseşi pentru că undeva existaseră semne neînţelese dar prevestitoare,

unele fiinţe ale sensibleriei au crezut o vreme că viaţa e ca în cărţi, tot ce ştiau despre viaţă era de’acolo, viaţa însă este altceva, când au înţeles asta cu adevărat ochii li s-au deschis dar tot le-a fost greu să vadă lumea reală şi ochii lor păreau pe sfârşite, lumea reală se închidea deasupra lor aşa că lumea reală era pentru ei ceva părăginit pe care iarba creştea în voie ca să nu vadă adevăratul dramatism al vieţii, lumea lor fiind cea a visătorilor marii vieţi, lumea visată cu ochiul deschis, cu ochiul creator, o autolume, viaţa iluziilor eterne, lume de care ştiau că trebuiau să se despartă, căpătând chipul celeilalte lumi, cea aievea, coborând în infernul

ei.

Publicitate

A fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi

Motto: Tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea  despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune.

 

Anotimpurile fără clipe ale poveştilor tale analfabete îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era, astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens, părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese,

cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l, gurile literelor nescrise care nu voiau să fie despicate în două stând lipite de tine, în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus,

doar că te opriseşi în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimeriseşi fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară, în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie,

dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei, şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista, litere în care crezuseşi cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunaseşi, litere neisprăvite, litere ca nişte răni de-acum înainte, dar nu pentru

totdeauna.

De-a v’aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie

 

Motto: Şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar.

 

Când în întoarceri în care simţi cum cearcănele din jurul ochilor ţi se adâncesc ţi se întâmplă să îţi inversezi cuvintele ca pe nedumeriri, deşi nimic nu vine la tine şi nu rămâne din întâmplare, trebuind să le faci loc tocmai ca să capete semnificaţiile cuvenite, ştiind că nu le poţi suprima, trăind asta ca pe o impulsiune nestăpânită, începând  să îţi joci antinomiile, joc de răsfrângeri, şi jocului acestuia mai mult i te ascunzi decât i te arăţi ca şi cum ai vrea să curgi peste un final care ar putea avea mai multe chipuri pentru că ai posibile interpretări,

atunci le simţi mişcându-se în tine, intensificator, de la nord la nord, înghesuite unele într-altele, închizând semnificaţii dar nu în numele definitivului, ascultând mai departe cum în tine unele lucruri doar din inerţie îţi mai sprijineau nemişcările cuvintelor pe care cândva, deschizându-le,  ştiai că le vei lua de la capăt încercând să le smulgi pe cele care nu se vor mai desprinde din tine,

când uiţi cum e să rotunjeşti tăişuri de silabe, colţuri, extremităţi mai cu seamă abrupte şi ai născut margini de întâmplări verosimile ale necesarului desăvârşindu-ţi puţin câte puţin improvizaţiile, însă cu cât aflai mai mult, cu atât simţeai cum ţi se măreşte necunoscutul, simţind asta pe când încercai să prinzi în urme lucruri aievea întâmplate şi altele care s-ar fi putut întâmpla, dar nu voiai să faci din asta o îndeletnicire înşelătoare şi oricum nu ai fi putut-o face deoarece cheia sau explicaţiile  cauzei nu ar fi îngăduit-o,

pe multe le accepţi precum ar părea, asta făcând din tine fiinţă mută, numai vedere,  şi ce loc mai potrivit să îţi aminteşti despre asta decât cel al unor locuri între care ai aşezat durate despărţitoare, pentru că dintr-unele ai plecat înainte de a avea  în ele senzaţia de târziu, de sosire iminentă a unei clipe de unde orice s-ar fi întâmplat ar fi fost cu putinţă dar mai cu seamă ireversibil, şi în care trebuia să uiţi tot ce ar fi fost pustiu, în nişte gânduri, în nişte ochi, în nişte

întrebări.

 

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.