Sub cerul de iluzii al anotimpurilor fără nume

Motto: Fast în zdrenţe, joc de paiete, fermecător şi inocent, constituiri din aparenţe, totul convingător.

 

Dacă te-ar întreba cineva cu care te-ai întâlni după multă vreme, muncindu-ţi cu privirea încordată memoria să îl aduni din amintiri pentru că uitarea are o memorie fără cusur, să îl potriveşti într-un nume, recunoscându-vă cu mirare dintr-o altă viaţă parcă, a altor tărâmuri demult umblate, ce ai făcut în ultimii ani, cine mai eşti, nu i-ai răspunde că ai învăţat toate dezgusturile, că ai învăţat indiferenţa faţă de ceilalţi cu ochi şterşi, nu ai avea acea privire pe care o aşezi când te uiţi înspre edenul pentru totdeauna pierdut sau înspre lumea ta ireală, cea fără contururi lămurite,

i-ai spune ceva la nimereală în fraze scurte, cuvinte fără greutate, fraze de care ai atârna un zâmbet, te-ai întreba la ce bun să îl împotmoleşti în gândurile tale întortocheate şi de neînţeles, la ce bun să îi spui că după ce ai dat colţul tinereţii, viaţa limpede, viaţa liberă, ai rămas în unele lucruri acelaşi adolescent până la moarte cald, dulce, veşnic, aşa, ca într-o iubire, iar în altele cu mintea de la douăzeci de ani când totul în tine era o demenţă, nicotină, cofeină, alcool, sex, agonii şi căderi şi dorinţe cosmice,

ani stupizi şi năuci când tot ce voiai era să fii liber, să fii tu însuţi aşa cum ai şi rămas de-atunci în orice întâmplare a vieţii, chiar şi în acelea cărora nu le-ai înţeles sensul, nădăjduind că în ele era un rost pe care l-ai fi desluşit ceva mai târziu, la ce bun să îi spui cuiva lucruri sperând să înţeleagă când nici tu nu te-ai putut înţelege în ele în ceasurile tale de rupere când te mai gândeai şi la tine, pentru că şi faţă de tine îţi părea uneori că începi să înveţi indiferenţa, nimeni n-ar înţelege pentru că nu e nimic de înţeles ţi-ai spus când ai început să mai îmblânzeşti memoria,

căutând acele vedenii stupide ca o rafală de gânduri străine care te întorceau în cel care ai fost ca în nişte nostalgii care nu îţi aparţineau deşi când te gândeşti la tine, cel de atunci, îţi simţi ochii umezi şi nu eşti un sentimental, toată viaţa ta de până acum te-ai încăpăţânat în sentimente să grăbeşti pasul, la ce bun să i te arăţi cuiva cum eşti tu într-adevăr, câteodată nici tu măcar nu te mai recunoşti, adevărul e că ştii cine eşti, ai rămas mereu cu tine însuţi, ţi-ai ajuns sieţi, simplul fapt de a fi tu a rămas necurmat de-a lungul anilor, doar câteodată ţi-e teamă că ai rămas atât de

singur.

Reclame

2018, realităţi la care n-ai dreptul

Motto: Tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate, laşitatea, anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil.

 

Există furtuni ale sufletului sorocite să ne bântuie, lasă deoparte morile de vânt dacă nu ai nimic himeric în tine, morile de vânt nu-s pentru oricine dacă măcar odată în viaţă nu ai sângerat până la moarte înfipt în vertebrele vreuneia, altfel morile de vânt nu vor fi  decât un exerciţiu comic, admite că multe lucruri au fost anume pentru a te înşela, aşa cum ar fi cunoaşterea, adevărul, dragostea, e timpul împăcării, împacă-ţi contrariile, caută mereu dar rămâi constant în apropierea de sine şi nu în depărtarea, îndrăgosteşte-te şi nu uita că dragostea e flux şi reflux, dragostea, uragan al pasiunii,

dragostea, trăire contrariată, dragostea, material exclusiv feminin, femeile vor poveşti, după o poveste un bărbat se întoarce zdrobit, fără să fi înţeles dintr-o femeie nimic sigur aşa cum nici din ei înşişi bărbaţii nu înţeleg mai nimic fără o femeie, pentru că o femeie nu se înţelege firesc, o femeie se înţelege cu tortură, aşa li se pare, după ce totul trece rămâne ce e de rămas, rămân în urmă cuvintele unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării tale,

inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepţi vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care tu şi numai tu ai fi fost vinovat de a-l fi compromis, dar ce bine că nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fuseseşi, rămâne ce e de rămas iar tu păşeşti înainte, în povestea asta  nu îi porţi de grijă cortinei,  ai ales scena finală, că n-a fost să te laşi în voia dragostei ca în voia unei nebănuite puteri,

dragostea e o producătoare de tristeţe, dragostea asta ar fi avut o realitate prea complicată, nu te doare şi pentru prima oară te miri, dragostea nu te-a prins niciodată în pantofi cu tocul înalt pentru că tu în dragoste nu prea ştii să umbli cu pantofi dintr-ăştia fiindcă rişti să te împiedici atunci când cobori trepte neîndrăznite, şi nu le-ai coborât, te-ai fi frânt deşi ştii că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s-ar frânge sub nebunia lui, totul e crud încă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci,

să le treci.

Când, cu fiecare nou an, obsesia dorinţelor necunoscute ia chipul speranţei

Motto: Eşti mască, eşti aparenţă, eşti compromis între intenţii şi dorinţe contradictorii, perspectiva decide totul, eşti proiecţie adesea într-un fantastic, resemnifici realităţi, frecventezi duplicităţi, eşti adevăr şi minciună când faci negoţ cu sufletele altora.

 

Mâinepoimâine anul se sfârşeşte, pentru unii a început ca unul euforic, s-a sfârşit ca unul disforic, e greu  când veghezi depărtarea şi asta totuşi, sau poate tocmai de aceea, naşte în tine iar dorinţe, dorinţele alea care n-au mai apucat să devină intense şi definitive, dorinţele alea care, atunci când încep să facă piruete dinaintea noastră,  ne fac să uităm de sfârşitul disforic, cel care intră  în legile ficţiunii, poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă, e sfârşitul unui an şi începutul altuia, scoţi din amintire tot ceea ce ai ascuns atunci când ţi-ai spus că va veni o zi când vei avea nevoie să o faci,

alte dorinţe vei împerechea uitându-te la ele cu aviditate, vei trage de ele înfierbântat, fără oprire, nu te vei opri nici când vei simţi că se fac din ce în ce tot mai subţiri, ţinându-le în mâini încleştate cu disperare, pe lângă unele vei trece însă fără să întorci capul, altele vor trece pe lângă tine fără să îţi arunce nici măcar o singură privire fiind cele pe care de prea multe ori le-ai alungat, negândindu-se nici măcar pentru o clipă că le-ai putea opri la tine,  alte obsesii secrete o să aduni, hăituindu-se una pe alta,  alte aşteptări cu pupilele dilatate vor urma, unele nedefinite,

aglomerându-se şi ciocnindu-se între ele, buimace parcă şi dezorientate, cu greu descurcându-le unele dintr-altele ca să mai poţi împrăştia din ele,  de-atâtea altele iar te vei îndepărta definitiv, cele în care nu vei putea aştepta prea mult sau cele în care vei simţi că te rătăceşti, nemaiştiind cum să ieşi dintre ele, de-a lungul altora va trebui să mergi până vei avea să dai de ceva fără a fi grăbit, cu dibuiri şi rătăciri, să sfârşeşti, şi fără să te întrebi cum s-ar putea sfârşi, nu vei mai aduna, inutil, dorinţe fără rost în care ai înainta spre niciunde,

n-or să vină zăpezile să aştearnă linişte aşa că nu îmi rămâne decât să le doresc tuturor în timpul ăsta să fie liniştiţi ca nişte biblioteci, să nu îşi mai  adâncească sumbru convingerile fataliste, să lăse închipuirea deoparte, că nu face altceva decât să altereze existenţa, să fie descătuşeri ludice sporite că şi-aşa adesea ne simţim ca un cimitir lăuntric, să se certe când îi mânie vreo supărare dar să se împace repede, să nu se apuce să tăie noduri gordiene decât dacă au abilităţi de chirurg, să lăse naibilui trecutul, că înapoi nu se mai pot întoarce, să nu-l mai vânture, să uite tot ceea e de uitat,  unii au cu toate lucrurile în care au încetat să creadă o împăcare

târzie.

Uitând mereu esenţialul, a nu mai ştiu câta scrisoare, Moş Crăciun

Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.

 

Drag Moş Crăciun, mi-e peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi demult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi-n anii ăia am rămas împreună în fiecare  decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,

că aveam nevoie, legat de existenţa ta, de o certitudine materială, pentru că ştii cum e treaba când nu avem mărturii sigure despre un lucru, asta duce la luptele alea interioare ale noastre după certitudini, vezi ce devreme am început eu cu dorinţele după reliefuri concrete, nu ştiam că asta dintre noi doi e o întâlnire nepermisă, tata zicea că nu am să te văd dar am să te simt totuşi, cred că asta seamănă mai degrabă a dragoste, m-am gândit peste ani la vorbele astea, eram rezemată de un dulap şi am început să râd,

că aşa am aşteptat asta să se întâmple şi uneori mi se părea că nu are să mai vină niciodată, dar dragostea a venit şi a plecat de câteva ori, nu a rămas, pentru că eu, acum, la anii ăştia ai mei, cred că dragostea e dintre acele lucruri pe care nu le poţi face să stea dacă sunt făcute să plece, dragostea, fantezia noastră favorită, este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum, însăşi veşnicia,

la anii mei tineri când se ducea dragostea eram cuprinsă de o disperată tristeţe, acum ce rămâne în mine la sfârşit e o ilustrare convingătoare  a consimţirii pentru acea posesiune himerică şi iluzorie, deh, încă mai am naivităţi dintr-astea, doar că acum nu-mi mai îngădui pentru dragoste niciun plan, şi oricum nu mai vreau să am convingeri din autosugestie, experimentăm în iubiri ideea de dublu, doar că nu despre astea voiam să îţi scriu, Moş Crăciun, eu sunt aia care poate spune multe despre nimic cu sensibilitatea exaltată, aia care nu ţi-a spus niciodată în viaţa ei o poezie, eu tot ce voiam să te întreb era dacă mai ai pantofii ăia care semănau uimitor cu ai

tatei.

Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.


Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

Cuvinte ce trebuie spuse şi cuvinte ce trebuie doar să dea numai iluzia că au fost sau că ar fi putut fi spuse

Motto: Retorica singulară destramă sensul.

 

Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,

de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,

ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată,  când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,

aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai

spune.

Oftatul mecanic al fantomelor dragostelor noastre, romantice prin excelenţă

Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ şi spiritul tău, tu fire visătoare, mai păstra naivitatea vechilor credinţe, alea în care năşteai multe basme frumoase cu ardoare şi fără ezitări, în care totul curgea lin, doar dragostea era nonliniară, capricioasă şi personală, acum o poveste cu zile şi nopţi total şterse.

 

Cu privirea strânsă sculptez felinare din dovleci, dovlecii mei au nişte culori şocante şi ascund o încăpăţânare, de cum sfârşesc unul nu ştiu cum se face dar mă cuprinde aşa, o linişte molatecă pentru că dovlecii ăştia mă obosesc nesfârşit, de fapt nu ştiu dacă mai degrabă nu mă obosesc gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,

privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,

aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or

treat.

Amăgindu-ne că avem vocaţia rotundului, când credem în simetric

Motto: Câteodată ne aflăm pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele noastre cardinale.

 

Poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum,

femeia care atunci când în gând păşea înspre ce i-ar fi putut aduce o întâmplare îşi scutura încălţările de încremeniri, cele mai multe din ierni, ceva mai puţine din echivocuri, când începuse să încurce lucrurile cărora le-ar fi trebuit orizontale  cu acelea ale căror cunoaşteri ar fi avut loc în timp, timp care să nu fi avut atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, iar atunci când simţise că asta e pe cale să se întâmple îşi zisese că numai desculţă ar mai putea păşi când ar începe să cadă apele,

să se perinde anotimpurile, să îşi asculte bătăile inimii, să îşi potrivească temporal sensibiltăţile, acesta fiind singurul ritm al realităţilor ei, singurul repetabil, singurul care, deşi monoton câteodată, acolo unde se învârtea în gânduri ori de câte ori îşi dorea să întâlnească acelaşi lucru, dragostea, se învârtea până când o lua cu ameţeală şi simţea cum trebuia să îşi spună că nu are nimic, nicio veche şi necesară certitudine despre ea, în timp ce învârtindu-se tot mai tare tăia cu braţele orizonturi, mişcându-le alternativ real-închipuit-real,

şi îi părea că totul stăpâneşte doar prin simplul gest de a se roti din ce în ce mai tare, cu puterea de vis, iar când obosea de a fi singură întruna şi întruna, apele cele care ar fi urmat să cadă fugeau de parcă ar urma să scape la nesfârşit ca şi timpul ei în care se afla şi înăuntru şi înafară sau câteodată nici înăuntru şi nici înafară ci în echivoc, şi  îşi trăgea sufletul atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încerca să se ferească în necontenire, pe care le îngropa iar în gânduri, ca să se ducă înspre cele pentru care nu avea nevoie de puterea de

himeră.

A fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi

Motto: Tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea  despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune.

 

Anotimpurile fără clipe ale poveştilor tale analfabete îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era, astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens, părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese,

cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l, gurile literelor nescrise care nu voiau să fie despicate în două stând lipite de tine, în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus,

doar că te opriseşi în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimeriseşi fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară, în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie,

dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei, şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista, litere în care crezuseşi cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunaseşi, litere neisprăvite, litere ca nişte răni de-acum înainte, dar nu pentru

totdeauna.

De-a v’aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie

 

Motto: Şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar.

 

Când în întoarceri în care simţi cum cearcănele din jurul ochilor ţi se adâncesc ţi se întâmplă să îţi inversezi cuvintele ca pe nedumeriri, deşi nimic nu vine la tine şi nu rămâne din întâmplare, trebuind să le faci loc tocmai ca să capete semnificaţiile cuvenite, ştiind că nu le poţi suprima, trăind asta ca pe o impulsiune nestăpânită, începând  să îţi joci antinomiile, joc de răsfrângeri, şi jocului acestuia mai mult i te ascunzi decât i te arăţi ca şi cum ai vrea să curgi peste un final care ar putea avea mai multe chipuri pentru că ai posibile interpretări,

atunci le simţi mişcându-se în tine, intensificator, de la nord la nord, înghesuite unele într-altele, închizând semnificaţii dar nu în numele definitivului, ascultând mai departe cum în tine unele lucruri doar din inerţie îţi mai sprijineau nemişcările cuvintelor pe care cândva, deschizându-le ştiai că le vei lua de la capăt încercând să le smulgi pe cele care nu se vor mai desprinde din tine,

când uiţi cum e să rotunjeşti tăişuri de silabe, colţuri, extremităţi mai cu seamă abrupte şi ai născut margini de întâmplări verosimile ale necesarului desăvârşindu-ţi puţin câte puţin improvizaţiile, însă cu cât aflai mai mult, cu atât simţeai cum ţi se măreşte necunoscutul, simţind asta pe când încercai să prinzi în urme lucruri aievea întâmplate şi altele care s-ar fi putut întâmpla, dar nu voiai să faci din asta o îndeletnicire înşelătoare şi oricum nu ai fi putut-o face deoarece cheia sau explicaţiile  cauzei nu ar fi îngăduit-o,

pe multe le accepţi precum ar părea, asta făcând din tine fiinţă mută, numai vedere,  şi ce loc mai potrivit să îţi aminteşti despre asta decât cel al unor locuri între care ai aşezat durate despărţitoare, pentru că dintr-unele ai plecat înainte de a avea  în ele senzaţia de târziu, de sosire iminentă a unei clipe de unde orice s-ar fi întâmplat ar fi fost cu putinţă dar mai cu seamă ireversibil, şi în care trebuia să uiţi tot ce ar fi fost pustiu, în nişte gânduri, în nişte ochi, în nişte

întrebări.

 

Poveştile nu strâng ani, tot ce e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă

Motto: Ce i-ai mai putea spune unei poveşti decât că dacă ar fi adevărată s-ar recunoaşte toată dintr-odată?

 

Îţi vei da seama că lipseşte ceva, după ce îţi vei fi descoperit nişte lucruri despre propria fiinţă, va fi atunci când vei obosi vorbindu-ţi, monologând, neauzindu-te decât tu, dragostea este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum este însăşi veşnicia, chiar, nu m-ai întrebat niciodată de unde sunt şi de unde am privirea asta unduioasă,

ţi-aş fi spus că pentru a ajunge aici a fost nevoie să trec peste o punte mâncată de umezeală şi foarte îngustă, eram foarte înfometată să mă goleşti când încă ne mai jucam de-a depărtările încrucişate, punţile mele sunt legate de o practică restrictivă pentru că nişte închegări viitoare m-ar putea deruta sau descuraja, curajul poate fi uneori al naibilui de apăsător prin supraabundenţă, ritmul lor nu e niciodată egal şi nici previzibil, unele drumuri pierd prin ceea ce câştigă,

e despre experienţe,  dar mai ales e despre intensitatea lor, te opreşti numai atunci când eşti înfrânt, când ai încetat să mai fii tu şi celălalt şi restul lumii, sunt experienţe după care simţi că nu mai eşti acelaşi şi că acelaşi nu vei mai fi niciodată şi sunt punţi care nu se potrivesc cu restul, dar nu pentru asta sunt, să se potrivească, câteodată sunt un mod de existenţă, când începi să îţi doreşti deschis tot ceea ce până atunci îţi doriseşi cu imprecizie sau cu reţinere, puntea asta am trecut-o în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive,

nu mai caut ceea ce nu am nevoie, ceea ce crezi că e nesfârşit e atât de limitat, într-o jumătate de poveste tot ce faci se înjumătăţeşte de la sine, tăcerea mea are ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei eu fiind acum muţenie, au rămas punţi în mine, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea

are.

Bărbatul perfect, acel orizont de care oricât ţi s-ar părea că te apropii el se va îndepărta, distanţa dintre tine şi el rămânând aceeaşi

Motto: Dragostea e aia ce se dă şi se ia, aşa că mare grijă cui i-o daţi, că unii vor, da’ nu pot, iar alţii pot, da’ nu vor să, dragoste în care unii sunt mai mereu în duminica orbului, asta când nu sunt în sâmbăta morţii.

 

Unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie, altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi bărbaţii, oameni mijlocii în slăbiciunile lor, visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi,

că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, şi bărbaţii visează la femeia ideală, copia imperfectă a unui prototip nerealizabil, după cum şi femeile, cu amplificare şi fără supraveghere, visează la bărbatul perfect, doar că, dragă eva, bărbatul perfect, călător fără bilet în trenurile gândurilor tale, e bărbatul care trăieşte fabulos numai în mintea ta,

aşa că lasă orgia de himere că deznodământul va fi unul inevitabil, în viaţa adevărată există doar bărbaţi cărora le contorsionăm realitatea ca să fie cât mai apropiaţi denumirii, aşadar dacă toate gândurile tale sunt alaiuri utopice în care îţi spui că viaţa cândva ţi-l va scoate în cale, e o absurditate, e vremea să nu mai visezi la cai verzi pe pereţi şi cu adăpătoare, doar acolo ai găsit ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie să cauţi,

admite că şi dacă l-ai întâlni vreodată, bărbatului utopic întotdeauna îi va lipsi mereu câteceva din ce îţi doreşti tu să aibă, aşa că repetă după mine, eva, nu există bărbatul perfect după cum nici cel făcut anume pentru tine nu există, fiecare e făcut doar pentru el, nu pentru altcineva, înmoaie-te în emoţiile retrospective, gândeşte-te la el şi la cât îţi este de necesar sufleteşte, fă o listă cu ceea ce ţi-ai dori de la bărbatul vieţii tale, şi vei constata că odată cu limpezimea maturităţii lista a devenit mai

scurtă.

 

Când încă e poveste şi încă nu e prea puţin din spaţiul sufletului ocupat, cel cu un perete comun

Motto: Unele doruri sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă.

 

A fost odată ca niciodată când între mine şi peron era o chestiune de curaj, asta despre doruri, alea pe care uneori le atingi însă nu’ţi foloseşte la nimic când înţelegi inutilitatea de a le mai trăi până la sfârşitul sfârşitului, dar dorurile, ca şi vremurile, se aşază, dorurile trăiesc uneori o răsturnare neînţeleasă, aşa, ca un fel de înfrângere, când începi să capeţi puterea de a li te opune, chiar dacă eşti conştient de absurditatea eforturilor tale, eu din doruri nu prea m-am întors din drum, mergeam în urma lor, când legam depărtări,

dorurile niciodată nu trăiau cu spaima că nu se vor mai putea face auzite, că nu va mai exista întoarcere, nu fugeau vreodată lăsând totul în urma lor, pe peron dorurile se despărţeau greu, disperate de durere, te lăsau gol şi flămând, terasamentele linilor ăstora ferate care sunt dorurile cred că nu se şubrezesc în veacul vecilor, trenurile astea care’s dorurile n-au niciodată întârzieri şi nici nu înaintează încet, oricât de neînsemnate ar fi sau de derizorii, sunt supraaglomerate, orbite de grabă,

plecările sunt inevitabile, niciuna amânată, în golul rămas între noapte şi zi totul îmi pare acum foarte clar, la fel cum îmi părea şi atunci când îmi ziceam că înţeleg totul, când îmi permiteam iluzii, când dorurile mele erau toate nedormite şi înfrigurate, acum depinde de mine să fac dorul să rămână fără să îl mai rostogolesc undeva, dincolo de graniţa închipuirii, doar aşa îmi perpetuez adevărurile, înfăţişarea dorurilor mele este de câţiva ani cu totul neîntâmplător aceeaşi,

era să scriu întâmplător, ca şi cum n’aş şti că nimic nu vine la noi întâmplător după cum nici nu rămâne, între mine şi peron, atunci când leg depărtări, e uimitor de simplu, pentru că niciun dor de’al meu nu se mai apără de sete, de foame, de frig, de întrebări şi de răspunsuri, nu mai visează lucruri absurde, asta despre prima zi a lor de inventar, le spun că încă nu’i momentul şi le opresc orologiul, felul lor de a fi acum este aşteptarea şi liniştea, în afară de linişte altceva n’au ce

hotărî.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.

Copilărind încă, mimând atât de bine maturitatea

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire,

simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi în el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare, dar asta nu e mai mult de o clipă,

după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s-ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector,

copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu

ochii.

Dreptul de a construi ficţiuni cu titlul de aparenţe simple în care ne încăpăţânăm să credem

Motto: Uneori ai fugit şi ţi s-a părut că fugi de altcineva, în realitate fugeai de tine, fugeai de frica de a-ţi fi frică.

 

Într-o zi cineva te va lua de mână şi te va duce departe, aşteaptă să se rupă tăcerile sau treci şi amăgeşte-te singur că o faci fără frică, frica de urmele unor vechi răni, vechiul, acel ceva foarte puţin necesar, amintirile, locurile alea din noi pândite permanent de ameninţarea uitării, uitarea aia în urma căreia te întrebi dacă a fost viaţă sau a fost vis, visul ăla, posesiune nesigură până când ajunge să înstăpânească efemerul, efemerul, semnul recunoaşterii lucrurilor pieritoare, efemerul ăla cu maximum de durabiliate, priviri foarte în grabă, estimând superficial, ca să nu te doară şi mai mult contururile,

dragostea ca o nebună oarbă, uneori doar o singură dată te pătrunde şi atunci toată sau aproape destul, e despre dragoste şi despre forţe oarbe, fugi cât mai poţi, începi să te comporţi nebuneşte, toate chestiile astea apar la fiecare similar doar finalurile diferă şi mai diferă limitele vitezelor sufleteşti posibile, totul începe cu un vâjâit ca un puternic curent de aer apoi deja începi să te simţi plutind în derivă, crezi că visezi, nu visezi, eşti cu echilibrul pierdut din cauza propriei tale clătinări, vei exista atâta timp cât nu vei mai avea puterea să te zvârcoleşti ci să zvâcneşti,

ai dorinţe care încep aşa, sfioase, cu ochi umezi de miel, şi apoi ajung departe cu priviri sălbatice, eroicul dorinţelor tale e fascinant căci habar nu ai ce te va aştepta dincolo, dincolo poate există, poate nu există, nu îţi mai încorda viscerele degeaba, şi vindecă-te de alea care nu se vor împlini vreodată, dar nu mai înainte de a le recapitula neobosit, câteodată unele dorinţe şi-au calculat greşit timpul, alteori închipuirea e cea care măsoară distanţa dintre a vrea şi a putea atunci când îţi permiţi ambasada iluziilor cu un surplus de recuzită,

îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci, cândva, ce-ai mai putea însă spune unei poveşti care, dacă ar fi adevărată, s-ar cunoaşte toată dintr-odată, decât că lumea ei a obosit după ce ai văzut tot în ea, iar singurul tot erai doar tu, ţi-e frică, da, recursul la frică nu e altceva decât o formă a incertitudinii, gratuitatea ficţiunii e greu de îndurat, unele lucruri sfârşesc de obicei cu tăcerea fie laşă, fie prea

fricoasă.

Eros e un zeu cam nedumerit, când nu are puterea de a ne tutela

Motto: Construieşte-ţi  poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s-ar putea să te doară.

Ar vrea să fie învechită în răutăţi, dar nu este, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, s-ar înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-are cu cine, e încăierată cu dragostea, inocentă inconştienţă, e palidă neîndrăgostită, ar iubi  cu dramatismul cecităţii, dar n-are pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, până acum a luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei i-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi-a asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea şi-a disimulat-o credibil doar arareori, nu caută dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate,

ş-altcum, ea este cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar  de o resemnare totală că l-ar putea găsi pe cel care să o facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile ei, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, gesturile ei păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite e a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăge sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încearcă să se ferească în necontenire  şi pe care le îngroaăa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu are nevoie de puterea de himeră,

apoi se ridică, îşi netezeşte cutele rochiei, îşi rotunjeşte durerile pe care le are, îşi desprijină fantezia de pe memoria realităţii, îşi leagă baretele sandalelor, îşi împăcă extremele sufleteşti, îşi îndepărteaza lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă,

una peste alta, îşi spune că Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie, dragoste care va dura o veşnicie, dar care va sfârşi însă mult mai curând de

atât.

Dragostea, care din doi face unu, când unu plus unu fac unu

Motto: Amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică.

 

Dacă femeie nu e, nimic nu e,  dacă dragoste nu ai, nimic nu eşti, să-ţi spui că o trăieşti cu intensitate şi nu ştii ce e asta, să ţi se pară că te sfărâmi ca să te întregeşti cu ea în absolut, fie şi iluzoriu, să ştii că legat de ea, există început şi sfârşit şi între ele uimirea continuă, că e marea ta ispită şi îţi învălmăşeşte minţile, că nu e trup, ci formă spaţiu, oricare ar fi ea, şi tu o trăieşti cu foame şi sete de acel spaţiu, că din acea clipă ai uitat toate locurile crepusculare din care ai venit, tu muşcat de singurătate ca şi ea, să descoperi drumul spre inima ei, gândind că trebuie să fie ceva foarte complicat, drum lung, ajungere incertă,

o femeie nu e doar un drum frumos ce nu duce nicăieri, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul, femeia e un drum sub semne de întrebare provocatoare şi ademenitoare, dintr-o femeie nu te poţi întoarce niciodată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îţi va părea uneori că e ca un drum care duce înapoi, că te amână într-atât încât să te pună în dubiu dar dragostea netezeşte totul, după o vreme capătul drumului e atât de în urmă de parcă nu l-ai cunoscut niciodată, când rememorezi, îţi pare că o ştii de la începutul lumii, e o lume de vrajă aşa cum doar visul poate urzi când totul începe ca într-un vis, ca într-un gând sub un contur încă nelămurit dar care te cheamă hotărâtor,

din clipa în care o desfaci din lucrul ăla care se numeşte dragoste îţi pierzi şi îşi pierde hotarele, totul este fuziune, trăieşti împreunându-te cu ea starea sferică, dragostea este o lume într-un vis până’n departe, ai privirea aia de condamnat la o taină, misterul ei aparţinându-i fiecărei zile, o simţi în oase, în sânge, în carne, dragostea e un drum ca niciun altul pe lume, de fiecare dată când e vorba despre femeie e vorba despre poveste, când e vorba despre poveste e despre ambiguitate şi fictiv, când e despre o femeie, adesea de tip labirintic, e despre un bărbat şi despre prinşi în dragoste, despre nopţi dizolvate în dimineţi,

când e despre dragoste, recapitulând în grabă sfârşit şi început, e despre imposibilitatea de a face despre ea anticipări sigure, e despre puterea de vis şi de himeră şi e despre moartea ei, despre destinul ei de cenuşă, fiecăruia fiindu-i dat să ajungă la marginea ei, acolo unde întinzând mâna nu mai întâlneşte decât golul, după care trăieşte sentimentul că este un om sfârşit cu tristeţea că a fost în el atâta putere de a iubi, doar că acum totul e pierdut şi ruinat, când totul e sfârşit totuşi ceri morţii ei să intervină măcar pentru o speranţă, asta durează o vreme după care uiţi cu uitarea cea mare şi începi iar să te refugiezi în visuri ridicole,

şi iar începi să faci din dragoste o preocupare fără conştiinţa caracterului ei iluzoriu, a timpului care toceşte pasiunea, şi iar începi, pozitiv şi regenerat, odată cu o altă fiinţă pe care o priveşte cu ochi lacomi şi hămesiţi de iubire, zile de visare cu ochii deschişi, oamenii par a fi fixaţi între nişte hotare inexorabil când se aşază în bătaia puştii, căci dragostea nu este o îndeletnicire complet fără riscuri, dragostea preferă tensiunile maxime şi neprevăzutul, dragostea trăieşte mereu necesitatea construirii unui conflict, unul strâns,  asta ca să îşi ţină cei doi protagonişti atenţi la

ea.

 

Drumul dintre culorile juste ale lucrurilor juste şi reale

Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.

 

E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,

acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare,

când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile, şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi  va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai  folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când,

pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse, cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai

vedea.

Când îţi urli furtunile mâniei, mânia dispare

Motto: Pentru mânie nu ai niciodată pasul prea larg, pentru că şi ea poate merge repede, ajungându-te în urmă poate în fiecare zi, poate când şi când.

 

Era îmbrăcată într-o mânie gen tunică, genul furibund, o strângea al naibilui de gât, o purta pentru că nimeni nu era de faţă să o vadă în ea, dacă ar fi fosz cineva de faţă şi fără să i-o fi văzut vreodată i-ar recunoaşte-o şi i-ar zice să scape de ea că nu o prinde, nu îi vine bine, să o calce mai bine în picioare, e bine că nu e nimeni prin preajmă pentru că în clipele în care ea îmbracă rochia asta trebuie să se ferească întrucât cineva va avea de suferit, ori ea ori celălalt, aseară a cotrobăit printr-un armoar şi a dat peste ea, uitată, nu-şi mai aduce aminte cum a ajuns să cotrobăi pe acolo, e grav când începi să ai mai multe omisiuni şi mai puţine aduceri aminte,

ea ascundea printre lamele ierburilor pumnale, în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă, de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin,

pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ, în zilele când era furioasă, ea şi celălaltul ei pe maluri despărţite de ape învolburate şi vinete, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din el surpându-se înăuntru,

sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept, aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o,

mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau poate tocmai de aceea cuvintele noastre sunt armături dar sunt şi arme cărora le dăm întrebuinţare până la

exces.