Tag Archives: plecări

Ceea ce nu vei şti între sentimentalism şi luciditate, ca să-ţi fie şi mai întrebător misterul, tresărirea continuă

Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut.
Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.

 

Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe  prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…

…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare

…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…

…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…

…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…

…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…

…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…

…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…

şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…

…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când  ca şi cum ar înfrângea realitatea…

…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…

…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…

…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…

…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…

…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…

…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…

…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…

…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…

…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…

…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…

…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…

…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…

…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…

…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…

…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…

…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…

…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…

…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…

…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…

…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…

…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…

…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…

…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…

…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…

…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric  privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…

…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…

…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…

…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…

…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…

…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…

…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…

…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…

…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al  fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire

…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…

…nu.


Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.


Cuvinte de depărtări chemătoare, legătoare de dragoste; ca sufletul în rugă

Motto: Doi oameni se întâlnesc cu adevărat în tăcere, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru ca într-o rugă, în templul sufletului.

 

 

Ce ai putea spune despre închipuitulomdinvis, dintr-un neîncăvenit, în  mentalul ei, lui  deschizându-i-se cu adevărat, rostirea lui, cândva îndepărtată, făcând posibilă orice apariţie, ca loc poartă de magie, arătând, dând, făcând fiinţarea cu putinţă, făcând-o să apară…

…vis care nu va mai exista, care se va sfârşi atunci când nu i te vei mai spune, când nu vei mai pluti pe apa lui, aparţinându-i, petală visătoare, vis care poate nu va cunoaşte o existenţă osificată…

…ce ai putea spune despre fiinţa vrăjită a celui pe care l-ai simţi precum te-ar  lua într-o posesie magică tu, cea de el fermecată, el, cel care ar scrie ca un destin în tine cu litere nevăzute, într-un loc al miracolului, adăstând îndelung gândurilor visătoare ca un fluid ceresc…

…dar fără să o faci în cuvinte imperfecte, să încerci să îl exprimi în felul tău de femeie înzestrată cu simţul încâlcelii, în felul tăumisterios sau liber, fără a falsifica în vreun fel mărturia despre el, fără să o alterezi, fără să o împingi înspre o altă parte, fără să o deformezi, doar proiectând în spusuri lumea din lăuntru, visele tale, neliniştile ce au fost cândva şi despre care ai scris, iar tot ceea ce ai povestit s-a petrecut în tine, ascultându-ţi tăcerile…

…toate ascunsurile tale care ţi s-au revelat, tu, cea liberă în emoţii, liberă atât în îndoială când i-a fost vremea dar mai cu seamă în încrederi în a ta lume, cea care începe odată cu tine în acea clipă fermecată din care izvorăşte mai apoi totul cu voi revărsându-vă înminunat strângător unulîntr-altul, suflete volute…

…ce ai putea spune despre acel din tine care te-ar înlănţui cu inele de argint şi de aur de armonia din lăuntru, cel care te-ar lega strâns de el, în imensitatea înăuntrului vostru şi astfel ţi-ar primi în el trupul, cel căruia i-ai fi în suflet căldură interioară, licoare de foc ceresc al cerului din tine făcută să îi aprindă flăcările…

…acel neştiut, încă neaflat, căruia i-ai spune cândva în gând, pe când ai avea degetele împietrite, ca într-un descântec  al desfăcândelor cheotori, deschide-mă-ţi

…tu, semnfemeie, semn viaţă pe care l-ai auzi  venind de sus, iar tu de jos…

…iar el ar şti cine e în acele petale de epidermă îndrăgostită, mângâind noaptea cu mâini de maci, şoptind cu glas de toamnă, cu unduiri de primăvară albastre-liliachii în braţele verzi brodate cu perle iradiante de lună şi stele pulsând fierbinte sub pielea frunţii…

…cu glezne de soare şi de vânt, ascunzând în faldurile rochiei lumini de stele îmbucătăţite şi aburi de vise  în iţele tivului sidefiu, atunci când te-ar chema în gânduri pe numele tău, zâmbind ascultatului ultimului cuvânt, ispititor, părând că este prezent pretutindeni, fascinând şi stăpânind chiar şi din umbră…

el, acel ce ţi-ar fi cândva ca un gând căruia i-ai spune ceva pe care să îl poţi  defini ca fiind real, rostindu-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ai  da o formă pe care ai  trăi-o ca şi cum ai atinge în cunoaştere concretul, ştiind despre magia percepţiei, aceea în care înlocuieşti realul cu aparentul…

el, cel care atunci când crezi că te-ar tace te-ar vorbi pedinăuntrul lui, acolo unde i-ai fi spus lăuntric, cel care atunci când ar reproduce crâmpeie din sufletulvostru ar face-o cu luciditate, fiind vizual fără de culori înşelătoare, alegându-le doar pe acelea învăluitoare, atrăgătoare, înfăşurătoare, strălucinde ale fericiţilor…

el, cel ce ar fi de o înţelepciune adâncă, acel ce poate să perceapă neauzitul, să vadă nevăzutul şi să prezică neîntâmplatul, primind din altălume, ce ai putea  spune despre esenţa sufletului său, despre gândurile lui şi despre toate culorile lor, cele care ţi-ar părea a avea câteodată o putere divină, despre focurile lui interioare, despre febrele lui care poate l-ar măcina, despre faptul că ai simţi că ar putea dura la nesfârşit în timp ce în jurul lui toţi ceilalţi s-ar descompune…

el, cel căruia i s-ar putea  întâmpla câteodată să se retragă în sieşi, în casa fiinţei lui şi acolo să îşi poarte nişte gânduri precum un emigrant în interior, precum un cuvânt de sine înăbuşit pentru vreo consonanţă sau pentru vreo comuniune tăgăduită, şi atunci să îşi ia un răgaz de el care se poate întâmpla să fie trecător sau iluzoriu…

…să îşi adăpostească sufletul şi îşi atingă toate, rând pe rând, în înlăuntrul timpului tău, cel în care sunt limpezi toate imaginile…

…ai spune că dinăuntrul lui e dinlumină, lumină astrală, că ar şti oricând cum să nu îşi fie destrămare, ai spune că este unic şi cu un destin diferit, că parcă nu ar fi de pe lumea asta…

…că iubirea lui ţi-ar fi înălţătoare, că ar fi zidarul templului sacru al sufletului, cel unde locuieşte spiritul şi unde tu i-ai fi cea pe care ar clădi-o acolo din cărămizi de dragoste puse una peste alta, alcătuite asemănător, acolo unde invizibil, nevăzut, aţi fi uniţi în, acolo unde i-ai fi şi ţi-ar fi forţa…

…ai spune despre el că înăuntrul lui gândurile de da şi nu nu ştii dacă şi-ar avea rostul, pentru că nu ar avea chipul unei imanenţe, tristeţile lui nu ar fi fără de ieşire, că mintea lui nu ar fi stăpânită de limite, că ar fi acel lucid care trăieşte în comunicarea misterelor, cunoscând toate adevărurile ce se ascund sub acest nume, că poate şi-ar spune despre acei raţionali că sunt goi de acest mister, că dacă ar trăi vreo nelinişte  ar putea să o înlăture într-un mod magic, că ar fi un spirit căutător al câmpului vast, cel al unei lumi sensibile…

…că magic ar vedea concretul ca o întindere a viului peste tot, că a învăţat să meargă prin lucruri străbătându-le în transparenţa lor magică, însă poate că dacă ar locui înăuntrul unui mister ar fi ca şi cum i s-ar întâmpla într-un nonsens…

el, observator complex  şi complet echipat al colţurilor cât şi al marginilor existenţei despre a cărui lume a lui, lăuntricul, ai putea spune că este clădită asemenea unui ziqqurat, şi poate nu l-ai putea înţelege decât pornind de la vreo teorie cosmică, dacă ai învăţat câteceva despre diviziunile universului său ori despre tărâmurile lui de adânc sau despre munţii lui celeşti, el stând acolo ca într-un imperiu al unei transcendenţe, unul mistic, el ca o fereastră deschisă înspre absolut, una deschisă magic…

el, care poate ţi-ar putea spune că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, dar nu astfel simţindu-le, pentru că dacă ţi s-ar întâmpla ar însemna că astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului…

el, care poate ţi-ar spune poate că nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil; încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvinteleiluzii….

…tu, cea care i-ai răspunde că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm, că viaţa unor clipegânduri cele a căror expresie ar fi irepresibilă, de-ar fi rostinde, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri,  nu le-ai vrea ocoale în samsari de nespus, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel înfrânt, şi nu ar fi himeră…

…ar avea puterea închipuirii tale, a a credinţei, a voinţei şi a dorinţei, iar un spus despre ele ar fi într-o nuanţă care nu ar schimba defel esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi cu putinţă, ca şi cum ar exista, tu ştiind că gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzăm vreunul, şi ni se mai poate întâmpla să negociem cu înşine o înţelegere a unor sensuri uneori…tu, cea care le porţi semnele fără ziduri neferestruite, a acelora magice…

…de parcă ai înomeni îngerescul…

…tu, cea care ar răspunde că iluzia o gândeşti ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, o întâlnire dincolo de real şi de posibil, că se poate întâmpla câteodată ca şi lucrurile reale să poată apărea precum nişte aberaţii fantastice, dacă nu ar purta un semn simbolic, unul spiritual, care este cel previzibil dar şi sens unic al inconsistenţei lor, tu cea care ştii despreceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…

…tu cea care ştii că iluzia şi realitatea, raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului ce sunt deschise înspre privitul lumii, sufletul nostru având adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…

…în noi existând trăiri mistice, focuri ale sufletului, iar despre scrisul acelora care se spun în poveşti ai putea crede că e o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină…

…uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…tu, cea care crezi în ceea ce se aude în tine, în ochiul pedăunăuntrul tău, acela căruia i s-au atins tot feluri de priviri de ale lui, şi fiecăreia dintre ele i-au dat un nume în amintirile tale, un sens acolo, în fiecare rădăcină a lui în fiinţa ta de lumină pe care a încorporat-o în făptura lui, cea pe care o văzuse atunci când începuse să te întrezărească, atunci când începusei să capeţi semnificaţie chiar dacă poate imaginară, dar ştia că nu te caută nici neclar şi nici nesigur, şi ca pe cevarecunoscut, iar lumii tale îi răspundea cu lumea visată, răspunzându-i…

…iar tu le urmai gândurilor şi îl simţeai mai aproape ca oricând şi îl primeai cu seninul, aşteptare în plină certitudine în altlocul unde voi începeţi, beatitudine mistică…iar el ştia…

…tu care ai veni  pe căi de argint de lună, pe cărări de flori de număuita  şi umbre de castani, în cuvinte legătoare ale însinguratelor instanţe ale tăcerii, acelea pe care le simţeai ca purtând în ele semnele unei magii în limbajul  tău sufletesc, cuvinte cărora le asculta în tăcere urma pedinăuntrului, cea în care l-ar întâlni  pe el, mărturisindu-i-se ca într-o rugă, cu trupul sufletului tremurând, ca într-un gând de taină…

…unul în care se spune pe ea sieşi, acordându-şi un privilegiu ei, acela al descoperirii unui mister în care înainte de a porni spre a-l desluşi, în tăcerea de vrajă ale rostirilor nespuse cuiva vreodată şi adunate-n ea doar pentru el, mister al întunericului umbrelor ei, acelea care ar învălui lumina în taina focului, gând în tăcere vorbitoare, veghetoare deasupra şi dedesubt, în care s-ar simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi se rosteşte atingându-şi fiecare literă a lui, cel pe care ai începe să îl zideşti înăuntru-ţi ca pe un spus pe care ai începe să îl articuleze şi în care tot ea ar fi stăpânit semnele şi tot ea şi stăpânitoare al înţelesurilor, şi cărora nu ar vrea să le dea ocoale în samsari de nespus, iar semnificaţiile să fie cele consimţite…

…din clipa în care ar simţit zborul mişcărilor sufleteşti, când şi-ar spune că un sentimentalism prelungit nu debilitează fiinţa vulnerabilă, iar vulnerabilitatea ei era frumuseţea, când ar simţi cum o acoperă farmecul magic al lui, în câmpul cu stelele, cel al flăcărilor cu gust de coajă de copac şi albastru dintr-altă lume necunoscută dar bănuită…

…lăsându-se îmbătată de el sub învelişul pielii visului…

…călătorind într-o lume care ar apropia-o nemijlocit de ea în care să i se pară că ar avea îndrăzneala de a dori altceva diferit de ceilalţi muritori…

… din acea clipă, chiar şi iluzie de-ai fi, i-ar fi  acel în care ar crede tot ceea ce ar avea de visat, minune întinsă între timpul vostru, în lumea de voi, cea care v-ar produce un timp al ei, timpul lumii voastre, lume magică şi adevărată, forţa sa vrăjitorească răsfrângându-se asupra voastră, credinţa în puterea ta protejând-o, sporindu-vă astfel puterea numelor, cele pe care vi le-aţi da unul altuia, şi a cuvintelor voastre…

…deschipuite.

 




Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea

Motto:Tot ce trece rămâne, nemaifiind nicăieri şi fiind pretutindeni în tine.

 

Când ochii tăi gata să vadă nu mai privesc, ca şi cum ai înstrăina sufleteşte ceva, tăcându-l în culori întunecate, iar negrul nu îl mai împobobeşti cu falsele măşti ale iluziilor multicolore, ci îi pui masca propriilor culori, dar tot monologhezi, părând că vorbeşti fără şir cu o stângăcie duioasă unor întâmplări cărora nu ai mai avea ce să le ceri şi dealtminteri nici cui, desfăcând către adâncurile unei nopţi din tine, între făclii, o fereastră prin care cutreieri neliniştită gândurilor printre picăturile de ploaie…

…când culorile clipelor nu mai au gust iar gândurilor ce te înfiorau li se încarcă papilele de arome melancolice…

…când sufletul îţi este trist şi plânge într-o vrajă în care desface visări tăcute cu apa lacrimilor de argint în cea mai mare taină, simţind cum ţi se carbonizează şi devin lacrimi arse, iar cu trecerea unui timp poate chiar gheaţă…

…când în tine se face ger şi nu mai sorbi  culori îmbătătoare însetată şi înfrigurată, ca şi cum ai veni de departe…

…când nu mai ştii cum să cauţi în unde, ci doar în mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-ţi, printre cioburile acelor vise din tine ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul, chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în tine, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul tău nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări, câteva la număr…

…când te simţi ca o fiinţă ce porneşte în calea unui ajuns, dar căreia i se pare că greşeşte mai mereu gara, că nu poate ajunge acolo deşi înspreurile i-au fost repetate, că vei sfârşi prin a nu te mai dumeri unde e oprirea; când nu mai ştii în unde, pentru tine se închide un cerc…se întâmplă că nicio fereastră nu mai dă spre înafară…

…când ceva nu îţi mai este, pentru că ţi-a devenit absenţă şi a rămas în tine doar amintirea de trupuri revărsânde ale unor clipe, incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta, ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte…

…atunci când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi…

…când i te-ai pierdut anotimpului, acela pe care îl simţeai ca fiind al tău, şi simţi că oricât vei încerca să îl mai strigi, va fi doar o chemare inutilă, şi te auzi cum îi spui în gând că era să îl aştepţi…ştii că e o lume a umbrelor şi nu uiţi să îţi spui că nimic din umbră nu se mai întoarce, pentru că este de acum un trecut gol; cel puţin nu vei mai simţi că rătăceşti…nu mai speri dar nici nu mai disperi…

…îţi pare că ai ales tăcerea, însă tăcerea te-a ales pe tine…

…când până acum o vreme îţi lăsai scenariile deschise posibilului, de-acum însă tăcând, nu vei mai crea şi recrea fără încetare, nesfârşite închideri şi deschideri, succesiune de cercuri; absenţa este un cerc închis…iar tu nu îi vei mai fi acelei întâmplări, pentru că vei pleca de acolo, în tăcere, întrebându-te dacă nu cumva porţi în tine vreo demonie a romanticului călător, acel călător care se iniţiază unui hazard până la urmă…

…acel călător care nu mai este cel care cheamă în sunete şi nu mai este nici chematul…

…ci doar un rătăcit răsturnându-şi direcţia, care tresare dar în el nu mai răsună niciun foşnet al pădurii nopţii; a rămas ca o stare suspendată, îndelung suspendată în întuneric…

…lemnificată, fără semnificaţie şi fără răspuns, iar dacă vreunul a existat cândva, a fost în început…

…un început însă pustiu la marginea nopţii tale din care pleca nevăzut o nălucă, început pe care îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu ceva, început  unde  îl vezi ca un întuneric albastru, apariţie misterioasă, însă ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo pentru că ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…

…când acest început având în el deja sfârşitul poate ţi s-a părut ca o fereastră prin care puteai privi înăuntru, privind în afară, ca şi cum te-ai fi aflat deopotrivă şi înăuntru şi în afară, privindu-te şi privind prin tine, două tărâmuri căutânde în rătăciri trezitoare…

…când ceva ţi-a scăpat înţelegerii, ceva ai interpretat poate fals şi ţi-ai fi dorit să fi putut deturna sensurile, crezând că astfel poţi preveni iremediabilul, însă răspunsurile tale fuseseră himere, sau pur şi simplu naivităţi cărora le simţisei preatârziul, prea inutile, prea absurde încât să poată fi limpezi…cărări care până la urmă aveau să se înfunde, strivindu-ţi clipele urmelor în senzaţii halucinatorii, risipindu-le în umbre sinistre, călcând pe ele într-o visare dureroasă, încă licărind pe dinăuntru…

…ştiind că eşti doar tu cu însăţi dar părându-ţi că acolo, în lăuntru, parcă eşti la o depărtare atât de mare de tine…

…simţind ca şi cum te-ai încheia clipă de clipă din mers, continuu din mers, deşi îl curmasei, ieşisei din timpul lui atunci când, ca să nu mai auzi nimic în stare să te răscolească, închisesei lin şi pe tăcute uşa de frunziş alb şi negru dindărătul căreia pălpâisei în fericiri şerpuinde şi încolăcitoare de sunete trezind în tine cuvinte uitate…

…când vorbeşti uneori despre ceea ce gândurile tale poartă, crezând că întâmplările vor veni, vor urma de la sine însă ştii că este o utopie a ta care însă nu va salva precum îţi doreşti să crezi acel ceva de la efemeritate, de la precaritate…ştii că sunt doar vorbe, vorbe goale, vorbe în gol şi niciodată nu se vor umple cu ceva cândva doar prin propria lor forţă iar tu simţi că eşti pe măsură ce spui, dar nu te amăgi…cuvintele tale vor rămâne nedesfăcute, acelea care ştiindu-se înşelate venindu-ţi tot mai greu, pentru că le vei tăcea între acele ziduri ale prezenţelor absente…

…acolo unde nişte năluciri îţi mai dau târcoale, acaparante, pe măsura acelui gol pe care îl adânciseră cumva ca într-o memorie a lor, iar tu, tu ştii că îţi vei ascunde gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş de frunze moarte şi niciodată nu se vor mai întrupa; îţi vei spune doar despre ele, când ţi-o vei aminti, că atunci când te-au cunoscut a fost minune…

…când taci, când sfârşeşti acele gânduri care te-au purtat, când simţi că lor nu le mai exişti, nemaifiindu-le, nemaifiindu-ţi, când ştii că a fost doar o iluzie şi în iluzie se afla realitatea ta, deşi ştii că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferită fiind doar clipa în care le confundăm…

…când taci, curmând împreunările cuvintelor în tine, e ca şi cum ţi-ai ucide acea fiinţă locutoare, însă tu nu înţelesesei că ele fuseseră moarte dintotdeauna, pentru că nu le dădusei vieţii, nu ţi le trăisei, ţi le doar povestisei…

…ştiind că povestind le anulai propria moarte, povestind simţind că le dai vreme, le dai timp…

…dar tot ceea ce ele ar fi povestit era doar o rătăcire, iar atunci când te regăseai în ele nu făceai decât să îţi sporeşti această rătăcire a acelor în tine urme…

…acum amprentă a finitudinii şi poate că după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere acelor gânduri legătoare şi altfel poate le vei chema, vreodată, privindu-le ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis, acum fiind împietrită într-o acea amintire…

…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide niciodată…

…când ştii că acele cuvinte pe care le simţeai a livra aventurii înspre care pornisei rotitoare venind spre tine un stoc de semnale şi de intimităţi care odată pierdute îţi sporeau deruta, refuzându-ţi-le şi îngropându-le tăcerii nemişcării gândurilor tale în acea clipă fără anotimp precum ai simţit-o, lepădându-le acoperământul şi dându-le privirii pedinăuntrului pe numele lor adevărat…

…pretutindeni în tine, depozitându-le fără explicaţii, pe nesimţite atât de multe adunându-se, ca nişte colete cu lacrimi aruncate în colb, în muţenie, copil uitându-te la ele, faţă în faţă cu singurătatea lor, cu teama că de acum ţi-ai pierdut privilegiile la tandreţe, aşezând între ele vis gol, supus sepulcralei evanescenţe, atingând aşterneri de eclipsă însemnând împietrirea, simţind că adevărata lor existenţă este nespusul, dar dacă ar fi să le mai exprimi vreodată ţi s-ar întâmpla alterat, cuvintele lor, ale acelor gânduri părând nişte sărmane etichete atât de incerte peste nişte întâmplări în penumbră, acolo unde acum ascultau tăcerea…

…ştiind că dacă nu le-ar mai spune nimic le-ar putea repeta oricât…

…când vei trăi toate acestea în toate chipurile, închizându-i-te fiecăruia şi spunându-ţi că ai învăţat să taci în toate culorile care ţi-ar fi spus ceva, simţindu-te ca o umbră, presimţind noaptea şi întunecându-te, amintindu-ţi de tot ceea ce ai fi vrut să îneci în uitare, despărţindu-te de acel ceva pentru care nu te-ai fi putut pregăti din vreme şi nici nu ai fi avut cum, întrebându-te de adevărata cale şi de cea rătăcită, amândouă amestecându-se în inima ta…

… atunci îţi vei spune că da, trebuie să uiţi nişte cuvinte, învăţând să nu te îngrozeşti de…

…tăcerea lor.




Februarie; ora douăzeci şi cinci

Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.

Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.

 

Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…

…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…

…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…

…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…

…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…

…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…

…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…

…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…

…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…

…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…

…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…

…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…

…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…

… iluzie între ce trebuie spus şi spus ce trebuie…

…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

…creaturi care nu sunt decât farse…

…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…

…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că  totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…

…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…

…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…

…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…

…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…

…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…

…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…

…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…

…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…

…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…

…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…

…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…

…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie  pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…

…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…

…oră fără timp…

clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…

…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă,  precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…

…ci precum un sfârşit…

…continuu.


Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.



Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.