Alt an; aceiaşi noi, atât de la fel

Motto: Ca să cunoşti ceea ce eşti, află ceea ce nu eşti.

Nu mă căuta cu gând de nălucă unde nu ştii că mă vei găsi aşa cum îţi închipui că aş putea părea  pentru că sunt pretudindeni şi nicăieri unde nu mi-aş dori-o…sunt lângă tine şi atât de la fel.

Suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui, trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări dar precum altfel decât privirea altuia o face, altceva distingând. Lumea ar fi atât de searbădă şi atât de insipidă, de palidă, de insignifiantă şi de anostă de n-am fi noi, distinse creaturi atât de la fel.

La fel jelim durerea departe de lumea dezlănţuită a vrajbă când venim pentru a rămâne dar simţim că nu îi aparţinem acelui petec de ţărm pe care îl credeam a ne fi liman şi învăţăm să plecăm, murind părţi din noi de fiecare dată când ne despărţim la răspântii…la fel ne plecăm capul, spăşiţi  a prefăcută pocăinţă până la următoarea trufie…la fel ne smulgem a  sfâşiere bucăţi de carne din noi şi o aruncăm la lei, în arenă…la fel aruncăm o mână de ţărână pe o movilă de pământ…acolo unde se întoarce trupul să învie…şi de cum i-am întors spatele  totul e la loc…la fel…un vis mai puţin pe lume şi atât…cam de prin ziua a treia sau a patra începem să uităm; e în firea noastră ingrată uitarea. La fel ne plângem plecările.

La fel ne despărţim a lacrimă în haltele vieţii de cei ce ne-au fost parte din drum; unii în hohote, alţii plângând înăuntrul lor tristeţea…acolo unde nu le-o vede nimeni.

La fel urlăm şi dăm cu pumnii a neputinţă în ziduri…la fel strigi a pustiu în deşertul lui a nu fi iubit când tot ce ai vrea pe lumea asta e să îi fii dragoste…la fel ne mânjim cu noroi sufletul când ni-l vindem sau ni-l scoatem la mezat…la fel iertăm greşelile pe care le-am făcut altora, dar suntem neînduplecaţi când cineva ne cere iertare în genunchi…şi cu cât se târăşte mai tare, cu atât ne îndepărtăm mai mult, lăsându-l acolo, cu capul plecat şi cu privirea în pământ…pentru că nu poţi uita că te-a ucis; şi eşti încă în picioare pentru că nu ţi-a răsucit pumnalul după ce ţi l-a înfipt adânc până-n prăsele.

La fel zâmbim unii a azur şi alţii a rictus amar unor amintiri pe care le-am vrea uitate; cel de turcoaz e al celor cu chip drag al aducerilor aminte. La fel articulăm; unii a dezacord grohăit, alţii a mormăială…unii a spurcate cuvinte scuipate a dispreţ, alţii a blândă atingere…unii a fior de sloi, alţii a alean…unii a  otrăvitoare ură şi a duşmănoasă ciudă, alţii a aplecată smerenie. La fel de înşelătoare şi ale unora, şi ale celorlalţi.

La fel ne ascultăm gândul, chiar dacă unii doar pe al lor pentru că pe al altora nu îl pot auzi; le e prea mare povară cel pe care îl au. La fel visăm; cei care o fac noaptea…incurabilii ce o fac ziua cu ochii larg deschişi şi cărora li se va întâmpla blestemul de a-şi întâlni destinul…şi patimă le va fi, pentru că pătimaş trăiesc.

La fel iubim a dragoste…la fel simţim atingerea divină când facem dragoste cu sufletul celuilalt…la fel ne sălbăticim când ne dezlănţuim a descătuşate  instincte primare…la fel plângem strânşi în braţe tandre şi vrem să intrăm cât putem într-o ea sau un el şi să nu ne mai dea drumul niciodată; să ne închidă acolo şi să nu ne smulgă nicicând…la fel plecăm, pe nevăzute aşa cum am venit, sau trântind cu furie uşa trupului celuilalt…La fel tresărim în somn crezând în paşii ce se întorc; la fel deschidem ochii în miez de noapte şi întindem mâna căutând în gol…şi în van…şi apoi ne amintim să suntem singuri. Atât de singuri.

La fel coborâm îngeri din cer şi cădem cu faţa în ţărână; la fel ne zdrelim aripile…la fel ne sfâşiem tălpile a mers pe cioburi de suflet când e să fim sfărâmaţi.

La fel vorbim cuvinte…cele potrivite doar cu acei cărora  ne spunem unii altora, pe noi, între noi; celelalte cuvinte sunt pentru ceilalţi, cei cărora, oricum, nu le-ar păsa de ale noastre…şi de noi. La fel suntem muzică; sonorităţile sunt diferite…şi acordurile; alţii zvâcnesc şi tresar la auzul nostru…le facem o anume coardă a sufletului să vibreze…la fel cum tresărim de dezacorduri sau acorduri false şi ne acoperim cu mâinile timpanul de stridenţe acustice. Ne îndepărtăm de false note.

La fel de… nimeni…niciodată jurăm o a doua oară după ce întâia dată ni s-a întâmplat să murim…şi începem să ne agăţăm de neîncredere cu mâinile a disperare…şi până data viitoare părem a fortăreaţă de nepătrunsă taină…până va veni cel sau cea care te va preface în el.

Pentru că va începe să curgă a sânge prin venele tale.

La fel ne lăsăm trupul să spună despe noi; mai contorsionat unii, mai arc gata să sară a arşi alţii…a columnă unii…a spinare încovoiată alţii. La fel de bravi suntem în faţa altora…părem…la fel ni se apleacă umerii şi trăsăturile trag în jos ca în masca tragediei atunci când ne dezbrăcăm, în singurătatea pereţilor noştri, acelora de toate zilele, şi ne punem armura în cuier…şi ne scoatem harnaşamentul…şi ne uităm pe corp să vedem dacă nu cumva ne-a atins ceva şi ne-a lăsat vreo urmă, în încăierarea cu amestecul confuz al lui aş vrea dar nu vreau să risc…pentru că ştii ce va urma. Iar în poveşti nu cred; o făceam odată, poate, îţi spui.

La fel de fără de metereze rămânem chiar dacă fortăreţe credem că suntem…la fel de maluri şi limanuri şi râpe şi prăpăstii şi hăuri…la fel de neliniştiţi când aşteptăm făgăduinţa şi de împăcaţi când avem credinţa că nu a fost aşteptarea în van…a ceea ce credeai că nu se va mai întâmpla vreodată în viaţa ta. La fel ne amăgim că minunile vor dura, dar numai pentru noi…pentru că noi le merităm şi alţii nu. La fel şi ceilalţi gândesc.

La fel de alb, de negru ni se par închipuirile dorinţelor, la fel de gri devine arta de a compromite cele două nonculori, amestecându-le înţelesurile…la fel este atunci când extragi radical din tine; visceral rămâi fără măruntaiele zidirii tale şi ţi-e pustiu şi îţi suflă vântul ciulinii şi ţi-i rostololeşte prin trupul sufletului agonizând. La fel ne încrengăm în copacii unor suflete şi veştejim pe ramurile lor trosnind a ardoare fostă verde odată.

La fel suntem. Suntem diferiţi doar ca ardere.

Ca intensitate.

Gând…

Minunilor, printre voi se află câţiva care sunt singuri, aidoma mie; lor le doresc din suflet să li se întâmple dragostea; o vreau. Celor ce şi-au găsit-o de o vreme le şoptesc să nu o uite, să o privească în ochi…mai citesc în ei poveşti nescrise? Cei cărora iubirea le-a fost sfărâmare să îşi aducă aminte că cine îţi refuză dragostea îţi refuză întreaga umanitate; dreptul la viaţă…dragostea iubeşte uneori legată la ochi; în clipa când vraja dispare, aceea a dezîndrăgostirii, îţi recapeţi vederea? nu ştiu…ştiu că niciodată nu va mai fi la fel; dragostea împarte viaţa în cezuri.

Când dragostea este adevărul tău, nu îţi vei ierta niciodată greşiţii.

Iubirea ne bântuie cu ale ei poncife cum că dacă ne-am pierde de cel iubit, ne-am rătăci…dacă nu ar mai fi dragostea lângă tine, dacă ar pleca din viaţa ta…nu ai mai putea trăi fără de el…fără de ea…dacă dragostea îţi este totul, când i se întâmplă să se stingă…să moară…îţi eşti nimic. Există viaţă după dragoste…îi vei supravieţui…vei putea trăi făr’ de acel sau de acea. Te vei simţi poate mutilat, beteag, pe jumătate infirm…dar în viaţă. Nu vei muri decât părţi din tine; şi odată ce vei învăţa să mori, te vei întreba o a doua oară de vrei să demaşti iluzia, dându-i la o parte vălul…şi poate te vei întreba dacă mai vrei să intri în jocul amăgirii. E o poveste dragostea; când noi suntem poveşti…şi iubire suntem.

Aş vrea să îmi fie întâmplare; vreau să iubesc…vreau doruri netrăite vreodată, vreau cuvinte nerostite în şoapta palmelor care să îmi asculte contururile…pe cele ale trupului pe dinafară rostindu-mă…să mă dezvelească de fâşii, una câte una, până mă va dezgoli…şi apoi să înceapă să mă acopere, învelindu-mă cu părţi din el, dându-mi formă cu chip de dragoste…şi pe cele ale sufletului pe dinăuntru atingându-mi tandru pătrunderile fiecărui ungher în care să rămână mai apoi urme după care să îl recunosc pe acel când poate nu e lângă mine, deşi în mine îi va fi sălaşul…şi niciodată nu mă voi simţi pustie…

Vreau să îmi şoptească cineva, cândva… iubito, sunt singur de tine.

Mulţumesc fiecărei amintiri ale acestui an care peste câteva zile va deveni trecut; fiecărei întâmplari pe care mi-a fost dat să o trăiesc; dacă ceva m-a sfârâmat sau m-a sfâşiat, va fi o cicatrice în plus…semn că am trecut prin viaţă; deşi mi-aş fi dorit poate mai puţine răni şi nu atâta durere…a fost; e în trecut de-acum.

Mi-aş  dori să nu trăiţi singurătăţi…

Timpul se scurge…ce este în trecut este deja istorie…ce va veni este necunoscut…o aventură. Clipa de lângă voi…nu o lăsaţi să treacă nebăgată în seamă; înfăşcaţi-o cu amândouă mâinile cu forţa universului visurilor voastre şi sorbiţi-o cu toată setea neostoită de voi înşivă…tânjiţi după voi, după dorinţa de voi înşivă…ascultaţi-vă cum vă iviţi din neştiutul vostru…sunteţi ceea ce simţiţi… lăsaţi-vă trăiţi! Şi mai ales nu regretaţi nimic din ceea ce aţi făcut, ci ceea ce aţi fi putut face.

Dar nu aţi făcut-o.

Un Nou An, altfel!

Publicitate

Scrisoare târzie lui Moş Crăciun

Drag Moş Crăciun,

Îţi scriu acum, femeie copil, cum nu ţi-am făcut-o niciodată,nu ţi-am scris, pentru că nu am ştiut ce mi-aş putea dori, ceva ce tu deja să nu fi putut ghici, mi-ai adus întotdeauna ce am vrut, spuneam doar părinţilor, şi nu am înţeles cum de gândurile mele ajungeau la tine, un răspuns însă îmi dădusem, acela că eşti magic, trăieşti doar pe un tărâm  de poveşti vrăjite, cum ai fi putut altfel şti ceea ce nu îţi rostisem? doar tu puteai avea puterea de a auzi ceea ce, cu glas de tăcere, şopteam, şi ştii că multă vreme am crezut că exişti? şi nu pentru că îmi doream foarte tare să cred, şi, oricum, nu ai fi fost doar rodul imaginaţiei mele; ca mine mai erau pe planetă milioane de copii.

Odată, de un Crăciun, nu am ştiut de unde să te iau, dispăruseşi atât de repede încât abia de’ţi zărisem pantofii, părându-mi-se ciudat că semănau cu cei ai tatei, te căutasem peste tot, dar parcă intraseşi în pământ, şi încă o dată m-am gândit că eşti vrăjit, magie, apari şi dispari, iar eu voiam să îţi spun că îţi uitaseşi sacul cu jucării lângă bradul meu, mama îmi răspunsese însă că este pentru mine. Ştii că am fost destul de tristă? în sinea mea şi acum mai cred că plecaseşi totuşi în prea mare grabă de teama de a nu fi surprins, ştiind că te aşteptam cu înfrigurare şi că stăteam la pândă, aşa precum ni se întâmplă uneori şi în viaţă să aşteptăm nimic, aşa o spunem.

Dar stăm la pândă pentru totul.

Şi acum mai cred că nu voiai să te dezvălui, deschipuindu-te, pentru că s-ar fi spulberat astfel iluzia, aburul de mister, şi astfel ai dispărut ca prin minune, aşa precum se întâmplă şi cu ele, cu minunile, durează trei clipiri, la a patra au dispărut, dar se ivesc tocmai pentru a crede în ele, a avea încredere că ceva se va întâmpla, dar să nu cumva să îţi treacă prin minte să încerci să le explici, pentru că se cere prudenţă când încerci să explici un mister, şi va fi când te aştepţi cel mai puţin, pentru că întâmplarea fiecărui miracol se petrece după o lege a ei şi apare când nimic nu crezi că ar mai fi cu putinţă.

Nu aveam, Moş Crăciun, ce să fac cu un sac întreg plin cu jucării; aveam, oricum, prea multe, am dăruit din ele şi altora, ştii că aveam acest obicei ce pe mama o înfuria la culme; îmi dădeam din jucării altora ce nu aveau. Tata a înţeles întotdeauna, mama, niciodată. Multe lucruri nu le-a înţeles, şi pe undeva nici azi nu s-a schimbat prea tare; dar asta este altă poveste,

prinţesa tatei a ştiut că dragostea este aceea de a dărui fără să aştepţi ceva în schimb. A ne dărui. Îţi mulţumesc, tata, că sunt fiica ta şi că ai fost părintele pe care mi l-am dorit, că ai lăsat pe pământ un vis; pe mine.

Mai ţii minte, Moş Crăciun, când nu am vrut să îţi spun poezia Mon beau sapin în limba lui Voltaire, cum altfel? O brad frumos cred că s-a supărat foarte tare, atât de tare încât s-a prăvălit în acea seară, cu artificii, cu lumânărele, cu toată ornamentaţia din dotare, şi cred că erau câteva kilograme bune de globuri atârnând pe crengi, nemaipunând la socoteală bomboanele de pom, îmi place bradul de Crăciun să simtă şi să trăiască frenezia culorilor, asta ca paranteză…

…s-a supărat şi s-a întrebat, ca să mă întorc la poveste, de ce nu am vrut să grăiesc în limba de baştină, pe româneşte. Nu ştiu; ştiu că de la trei ani tata mă învăţa franceza; nu am îndrăgit-o defel, şi habar nu am de ce iar neputinţa pronunţiei vocalei nazale 0, ca în crayon,  s-a manifestat în toată splendoarea şi tare nevolnică m-am simţit, la fel precum s-a întâmplat şi cu n palatat, aşa, ca în agneau; acestea două m-au descumpănit tare…pronunţia mea în franceză nu doar că şchiopăta ci era infirmă de-a dreptul.

Ştii ce e ironic, Moş Crăciun? şi niciodată nu aş fi crezut, dar se pare că niciodată să nu spui niciodată nu e doar vorbă în vânt, acum vorbesc franceza ca un nativ; sunt filolog, a doua specializare îmi este limba franceza…ironic, nu-i aşa?

Unde rămăsesem? A, da, că nu am vrut să îţi spun poezia.

Când ai apărut, cred că m-am înfricoşat; nu te văzusem niciodată, şi dintr-odată erai acolo, în faţa mea. Te-am privit, tăcând…tata, crezând că am uitat versurile, a început să îmi rostească, uşor…M-am întors spre el – povesteşte mama –  şi am dus un deget la buze, şoptindu-i ssst, apoi m-am uitat din nou la tine, Moş Crăciun; a fost un moment stingher, tu mă priveai aşteptând, eu, aidoma o făceam, doar că nu ştiu ce aşteptam. Într-un final, tata m-a coborât de pe scenă, era o scenă pe care mă urcasem…se pare că nu prea mă descurc cu reprezentaţiile, dar ieşirea mi-o fac graţios, căci tata a spus că am făcut o reverenţă iar tu, Moş Crăciun, ai înclinat din cap şi probabil ai şi zâmbit, doar că nu ţi se desluşea zâmbetul, nu se ivea din cauza bărbii care era una falsă, by the way.

Îţi aminteşti toate astea, Moş Crăciun? Trebuie să ţi le aminteşti…eu eram prea mică, mi le-au povestit părinţii, iar tu cred că atunci când m-ai văzut pentru întâia dată în carne şi oase te-ai gândit că ai de a face cu o zgâtie tare încăpăţânată, care mânuieşte după pofta inimii şi dresează după bunul ei plac verbul a vrea, îl rostogoleşte, îi dă şuturi, îl înghionteşte, îl azvârle, îl prăvăleşte…cred că la asta te-ai gândit. Ştii că atunci a fost singura dată când tata s-a supărat pe mine? Doar că nu a înţeles ceva…doar atunci, la acea vreme, mai târziu a ştiut-o…nu a înţeles că fusese numai dorinţa lui ca eu să fiu în acea seară acolo, aşteptând un fals moş crăciun, pentru că pe tine, cel real, nu te puteam vedea, aşa-i? împreună cu alţi copii plini de entuziasm, să spună poezii.

Eu entuziasm nu aveam, şi după ce îl pierzi – şi cam aşa se întâmplă şi în viaţă – nu îţi mai rămâne  mare lucru de pierdut; simţi de parcă nu ţi-ar mai fi rămas nimic de murit.

Ca să mă întorc la poveste, de atunci, toată viaţa mea mi-am ascultat dorinţele; le-am dat ascultare şi am făcut ce am vrut.

Moş Crăciun, simt că îţi datorez ceva, acea poezie pe care nu ţi-am spus-o niciodată…o fac acum. A scris-o Radu Gyr.

„N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară”.

Moş Crăciun, nici acum nu ţi-am spus ce îmi doresc…după tot ce ţi-am scris…

Mă gândesc însă că o vei şti.

Gând

Vouă, suflete frumoase de pe tărâmul poveştilor mele, vă dăruiesc din suflet un gând de lumină albă legat cu fundă argintie, la capete cu fulgi de diamante, iar în mijloc cu o stea pe care stă un înger şi veghează; stă de veghe fiecăruia…Îi simţiţi atingerea?

Vă doresc ca uimirii să nu îi pălească niciodată farmecul de seducţie şi etern să îl aibă asupra voastră…pentru că de i se întâmplă să pălească ne-am pierdut puterea de înţelegere a adâncurilor din noi; acceptăm că unele lucruri sunt date odată pentru totdeauna şi ne piere extazul căutărilor în noi înşine şi în alţii. Uimiţi-vă…şi mai presus de toate, minunaţi-vă; a te minuna e diadema ce o poartă uimirea, e freamătul pe care îl simţi atât de viu şi care te face să pătrunzi abisuri.

Suntem paşi; nu vă uitaţi drumurile…suntem crezuri; nu vă uitaţi visurile…suntem gânduri; nu vă uitaţi întrebările…suntem treceri; nu vă uitaţi răspunsurile…suntem poveşti; nu vă uitaţi începuturile…suntem drumuri; atingeţi-vă încrucişările…

Suntem dragoste…nu uitaţi!

Crăciun fericit!

O ultimă şoaptă…vă doresc să nu mergeţi niciodată pe sârmă…să pierdeţi bătălii, dar nu războaie…să plângeţi dacă simţiţi şi să nu priviţi niciodată înapoi cu mânie, poate doar cu un zâmbet amar…dacă ceva vă doare, să credeţi că asta face parte din viaţă…dacă vă pierdeţi vreodată speranţa, să ştiţi că mai există un ţărm…celălalt ţărm…acolo poate nu sunt furtuni, furtunile sufletului…poate…dar şi asta face parte din viaţă…să nu vă uitaţi întrebările şi să găsiţi o cale pentru a afla răspunsurile…să credeţi în voi…să credeţi în dorinţe…mai devreme sau mai târziu vi se vor împlini…să nu vă fie teamă să-i lăsaţi pe ceilalţi să vă cunoască; cei care merită vor afla cine sunteţi…să vă păstraţi prietenii, sau măcar să le păstraţi locul în inimă, dacă, într-o anume zi, vreunul dintre cei care au plecat va dori să se întoarcă…să nu uitaţi tandreţea…să preţuiţi lucrurile mărunte; minunile cer atât de puţin.

Şi chiar dacă simţiţi vreodată că nu mai vreţi să vă ridicaţi, să vă gândiţi că nimic nu e mai important decât să rămâneţi în viaţă; viu…să nu vă fie teamă de emoţii indiferent de preţ…să nu purtaţi măşti; veţi obosi într-un final…să ştiţi să alegeţi şi să vă asumaţi; dacă se va dovedi că alegerea a fost dezamăgire, şi asta face parte din viaţă…va fi o cicatrice în plus, dar şi semn că aţi trecut prin viaţă; aţi trăit…să nu uitaţi inocenţa; întoarcerea sufletului la Inocenţă. Şi nu uitaţi..suntem rezultatul propriilor dorinţe…aşa că aveţi grijă ce vă doriţi…

…s-ar putea să vi se împlinească!

Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.

Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.

„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!