La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare…

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Publicitate

Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în ceva, ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i, credea că există ce vrei, aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă,

tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu, tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă, ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând,

ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei,

căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli, doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci, de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină, cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum.

şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume,

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele,

ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora,

căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării, şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo; loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende,

ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări,

îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă,

ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut,

iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini, al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă, închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică,

de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin,

iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează,

ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească.

Tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse,

toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult,

ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare,

ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum, poţi fi când vrei oriunde şi oricum,

şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii,

tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra,

era doar o vrajă vizuală,

iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică,

iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este…

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu…

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.

Încă o scrisoare târzie despre ceva, Moş Crăciun; subiectivă hotărâre

Motto: Credea în ceva…ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Drag Moş Crăciun,

Da, ştiu…fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face…de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile; nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci…spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…de fapt, nici nu cred că ai avea încotro; o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie…şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut…cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume…

…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora…altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplare-cândva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea…iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită…

…dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului… în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun…la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă..

….copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i?…i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun…dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc…o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii….aşa că, fă o minune…atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

…ceva.

Împlântânde priviri în nespus; neaplecate

Motto: Ni se întâmplă uneori să trecem prin dreptul unor gânduri ca pe dinaintea închipurilor înfăptuite ale unei poveşti…dar pe care nu are cine să ţi-o spună...gânduri nerostite gemând de dorinţa spusului, aşteptând îngrămădite de atâta amar de vreme în ochi; câteodată facerea unor cuvinte rămânând netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic şi doar închipui, pe care i s-ar părea cumva că îl cunoaşte, spunând-o pe nume, până atunci ne-gând, ea, care îşi dorea să poată ajunge să îl vadă  cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile.

 

Dacă îşi descleşta privirea dinspre neatinsul acolo, simţea cum îi rămân fărâme de el în ochi; lacrimi dezlegate amintindu-i că există ce vrei şi poţi să vezi…dacă voia să atingă gânduri, îşi încălzea literele  însângerate în nespus crestate în semnele pribege înnodate din palmă, scrise în ştiut şi neştiut precum plăsmuire a unui cuvânt real dar poate nicicând realitate a cuvântului visat, vis creat prin cuvinte; le îngheţaseră flăcările în desfăcut şi strâns din răvăşiri  zdrenţuite de clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă, izbite în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul se zbatuse întunecat în zădărnicia înţelesului uitatului îndeaproape, ce n’avea aflare, privire zăbrelind clipe dureroase, dinspre, dar nicicând plecată…

… nevrând să se aplece, să îşi piardă semnificarea, aventurându-se fără să tremure, călcând cu tălpi de foc mistuitor prin trupul sufletului din jar albastru, atingând urme înainte ca ele să se ivească, de parcă le-ar fi trăit într-un dinainte nemers aproape de margine, aproape de nicăieri…

…întrupat lăuntric, ea către el, ea, legându-l în toate împreunările, mărturisitor pas fără şovăială pe calea ei, adânc tulburat într-o ademenire de rătăcire furişă, ţinându-se după el, cu o privire flămândă rezemată de un preaîndepărtat pământ  ispitind…

…câteodată de unele gânduri sprijinită ca de umbre; nu găseşti în ele ceva din ceea ce ai văzut…

…şi strâns în căuşul palmei ei, acolo unde era suspinul de ceva al acelui vis ce i-ar fi spus poveşti, simţindu-şi sfârşitul apropiindu-se, se grăbea…

…se grăbea într-un fel copilăresc să creadă că, din  neîntâmplări ea-el, când aici, când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei, vor fi într-un cândva imaginat, închipuit cu o putere demonică aproape, ca şi când tot ceea ce ţi-ai putea închipui ar şi fi cu putinţă… când ele, negrăitele gânduri, o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, cuvinte ce le dăduseră o tresărire a vinelor, înţelegându-le după ce le negaseră, neînţelesuri pline de înţeles, cuvinte cu semnificaţii consimţite, acele rostiri uitate ori nicicând spuse ca un început continuu al unui desluşit mai mult decât şi l-ar putea închipui, acela dincolo de semn…

…acele ce vor pune laolaltă cevaurile pe care să le aibă din credinţă, în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă de nu cumva sunt fantasme; cevauri din ea deschizând treceri înspre un loc încă neatins, în dreptul lor întârziindu-i privirea…

…loc al unei suave întâlniri mai presus de prudenţă al ei cu însăşi, loc născut din semne în tăcere preadeparte dar făgăduind neazvârliri înapoi şi altcevaurile înspre care putea doar privi ca venind împreună, sensul lor născându-se mai târziu; acum nu semnifică, nu exprimă, sunt doar drumeţe, putând fi orice; pot da această iluzie încoace în pas nemai…cele neîncă, desperecheate de înţelesurile a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit, nenăscute dar pe de-a-ntregul în ea trăind…

…şi îşi trăda acea nerăbdare cu fiecare gând de pas apropiindu-se de ea, prin el, cu o distanţare pe care şi-o impusese…înapoi…încât să poată vedea imaginativ; astfel avea putinţa vizibilului trăirea ei în reconstituirea de fragmente dintr-un tăcut cu inducţie sentimentală, doar că înţelesurile pe care le căuta aveau o prea mare îndrăzneală; prin acelea spunea multe despre altele năzuite, care încă mai atârnau, dar dezarticulat, refuzând să fie desprinse atunci când încercase să le smulgă, de parcă ar fi vrut să îşi smulgă auzul de ele…

…atunci când se răzvrătise cuvintelor prin cuvinte, aducându-le aminte că semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel închegându-se un spus precum răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei…

…acum fiind doar ispititor, părând…

…zvâcnind şi astfel amintindu-i că ceva uitase în şoapta de ele, ceva ce poate ar fi dezlegat-o de arătarea lor dincoace de care îşi era străină sieşi; acel încă atârnând în ea gând cândva crezut înfrânt, aşteptând ca pe o întâmplare a hazardului, ceva înăuntrul căruia alte cevauri pe care şi le-ar fi pus laolaltă, împreunându-şi-le, ar fi creat  împărtăşirea, răsfrângerea întru facerea temeliei pe dinăuntru, acolo unde, lăuntric, ar fi început să îl zidească pe acel aşteptând acum din sieşi…

…gând nemărturisit, hoţeşte în jurul flăcării dansând, gând nemărturisit pe care nu mai îndrăznea să îl privească, îngăduit doar noaptea, abia îngăimat în cuvintele pe care le-ar fi chemat la ea pe nume cu vrajă stârnitoare de parcă ar fi vrut să deschidă o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, a ei şi a lui, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri în clipa de acuma cu putinţa vederii lor într-un nevenit împlinit mâine, unul mereu altcândva…

…fiindu-i nefiind doar ceva ce se va întâmpla întâmplându-se, vorbindu-le fără să le grăiască, auzind doar în absorbindul gândurilor, oglindit în apa sufletelor, acum făr’ de adăpost unul într-altul, aşteptând…

…aşteptând într-un fel  înspăimântat de nelinişte când tăcerea se auzea atât de desluşit şi înfricoşător, atunci când simţea cum îi creşteau în ochi uitături tulburi ce priveau cumva speriate, dar atât de hotărâte să vadă în gânduri stoarse, vineţii, zbătânde ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare, nemaiştiind ce sunt şi întrebându-se de ce păreau a fi umbre…

…ieşind unele dintr-altele ca nălucile, din prea multe căzute, lipite de pământ, smerite, înşelând dezlănţuirea, nevorbite, negândite încremeniri ale degetelor neîmpreunate în ceruri, ci uscate de neatinse doruri care deşi îngropate adânc sub paşi, chinuite şi din ce în ce mai pământii, bântuiau neîncetând să vină…

… trăind ceea ce spuneau…

…netrăind fiindu-le mult mai uşor decât făptuind; le lipsea verbul făuritor, şi atunci se simţeau precum gândul de care te lepezi, pentru că nu mai are a-ţi spune, deşi ştia că dedesubturile ascund mereu ceva şi pentru a-l afla ar fi trebuit să stea la pândă, smulgând fără primejdii înţelesuri, acum eşuând doar în himere, dincolo de sensuri; din acele gânduri cuvintele fuseseră întemniţate, ori pieriseră cu desăvârşire… sau nu mai ştiau să vorbească…să îşi spună că tot ceea ce şi-ar putea închipui ar fi cu putinţă…

…doar privirea pedinăuntrului răbdând adeseori tristeţea le pornea înspre un întracolo, aducându-i-l în chip aproape în ochi atingându-i-se toate încăneprivirile;  în văzul ei, ochii lui încolţind…

…el-undeva, încă departe, dar încă spunându-i despre el, ca şi cum l-ar fi chemat pe nume, neştiind ce va fi după; ştiind doar că va fi acolo…atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părând că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând, atât de înnebunitor de neadevărat existând; încercuire îndepărtată a  înlăuntrului ei în gând născător parcă din el însuşi…

…un într-acolo al neivitului ei răsărit adormit în apusuri, neasfinţind dor, neîncăînnoptândul ei…

…nespus.

Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

…mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.

Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

…undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo…

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre…

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul…

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum…

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus…

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

…cândva.

Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.

Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…tu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt…

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.

Citire potrivită a tainei, atingerea poveştii în chip de cuvânt

Motto:…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti, aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile, acelea despre tine.

Cuvinte urmă în care stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…ştiind că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură…

…tu, omul-semn, scormonitor şi căutător, uneori ca un ecou uitat al cuvântului, litere deşirate…tu, omul, urmăritor al săvârşirii spusului de tine în acele monologuri ale lăuntrului în care te desăvârşeşti în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi…alteori o urmă a amintirii fiind trăită  ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu ţi-o cunoscusei, trăind-o, ai simţi că te regăseşti într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu te încumetasei a-i asculta glasul, mai departe de tine…de dinafara ta…te temeai…

…şi acum aflasei că, întorcându-te, vei descoperi cu uimire întâiele sunete şi le vei iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitasei, pentru că îţi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului …

…tu, omul, fiind Cuvântul…acela de poveste al vieţii tale..în cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus, ci spusul tău de tine, de poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte, având putinţa albastrului, într-o lume pe care apasă umbrele fiecărei zile…când noi suntem poveşti…

…citire magică sfârşită între cer şi pământ, câteodată nevăzând izvoarele adevărului, ci doar curgerea lor aparentă…

…semne indescifrabile ale cărui sensuri le-ai pierdut în uitare, cândva, în jocul căutării pe drumul din dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, acela al călătoriei înspre înafară, înspre cerurile din afară…necunoscute  îndepărtări cărora le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…

…căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot, căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva… nelinştit creator al creaţiei sinelui; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine…

…pe drumul de el, înspre el; drum întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care  nu eşti vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză…drum pe care ne realizăm prin expresii individuale…după cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea înalturile, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea…

…tu, omul, o singularitate…fiecare cu lecţiile lui individuale… o expresie a vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia ne dăm din fiorurile care ne iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…

…cunoaştere îţi vei fi la capăt de drum, atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere, iar înăuntrul fiinţei tale, acolo unde îţi este esenţa, în lăuntru, acolo încerci să îţi afli adevărul de tine, pe calea ta, fără a fi vreun maestru al înţelegerii de sine, dar cel mai îndemânatic în a izbuti să îţi desluşeşti alcătuirile, acel adevăr fiind cel al valorilor, acestea fiindu-ţi credinţă pe drumul tău, drum în aflarea rostului tău în această lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti…

…noi, fremătânde spirite libere, alergând odată cu vântul, şi uneori parcă sfidând să se mai sprijinim în toiagul raţiunii, vrând să zburdăm desculţi prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timpului, clipe cărora să ne se dăruim întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, purtând a lui pecete, durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră…nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele…atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

Cuvintele tale, tu în chip de cuvânt, tu subiectivitate ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire, cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale…

…rostire aruncată peste întâmplări…

… în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţelegi, ştiind că poate vei petrece o vreme doar aşteptând,  cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să ţi se deschidă…

…iar atunci când va fi ca ea să ţi se întâmple, te va prinde şi te va arunca în vârtejul ei, fiind ea cea care te va isca, aflându-te, din ea plămădindu-te, în născocirea ei, în ritmul în care te va sorbi, uitând de tine şi trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ai face-o definitiv, biruindu-ţi toate împotrivirile şi sfărâmându-ţi toate stavilele…

…apropiindu-i-te ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie; acea relaţie erotică…

…pentru că nu poţi ceva cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.

Ea, suflet în calea timpului, căuta să se afle pe ea, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu sieşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al ei înspre ea în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea a sinelui…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de ea şi de altul…

…viaţa ei era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de ea şi totul său din ceva, neliniştind fiind de imperfecţiunile limbajului, în comunicarea tainelor şi a misterelor, a tuturor acelor adevăruri care se ascund sub acest nume…

…nelinişte trăită în sfera experienţelor şi rătăcirilor, căutând să îşi înlăture spaima printr-un joc magic sau ca printr-o iluzie…simţind că ar putea fi doar un triumf înşelător şi înăuntrul ei ştia că ceea ce va afla, va descoperi fie prin căutare sau printr-o pură întâmplare , cu îndrăzneala de a ieşi din jocul închipuirilor…cuvânt cu forţa unui firesc natural… simţind că şi-a găsit lumea înainte de a o căuta, distingând multe dintre chipurile vieţii, cucerind-o prin şi întru adevăr, dintr-acela cel mai genuin şi inapt de ipocrizie, în partea sa de lume tăcută… de cea a altora încă necunoscută şi uneori părându-i-se a fi atât de îndepărtată…

…mult prea îndepărată…

…un cuvânt înstrăinat, cândva enigmatic şi ispititor…

…ca o aparenţă.

Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului

Motto: Şi nu veţi mai şti care dintre voi l-a plăsmuit, iscându-l, pe celălalt.

Făptură a şoaptelor timpului, ce îţi va veghea  somnul umbrelor…reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte; formă diafană a descântecului de dragoste, înţelegând semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, eternitate atemporală, privindu-te cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine…

…călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug…

…căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea; acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă…a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-acolo, în vis…în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…

…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri; acelea din abisurile tale…acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare; ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse…desluşiri ale unor adevăruri; cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine…şi nu voiai să pieri…dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga…dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva, şi uitasei…până la venirea ei…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului… grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al cochiliilor scoicilor echinoxului…al pavezei de cerc alb şi albastru…

…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri…al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

…dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere…şi te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum…timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…şi în lăuntrul tău te va locui; din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău…încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…îţi va fi culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te va pătrunde până în abis şi te va străbate fără de piedici în cale în transparenţa-i absolutului de opal…şi îţi va fi solemnitate a albcând te va înalţa prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, atunci când îţi va fi nemărginirea…şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup…şi foame de dragoste, în zbaterea drumului…întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră; doi hoinari în pustiuri astrale…

…suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate…

…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…timp în noapte; în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…

…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te…

…şi apoi s-a scurs când şi-a murit dragostea, omorând-o, dar înger mai fusese pe eşafod, când îşi curmase singură visul de a deveni vreodată ceea ce nu şi-a fi putut fi, fiindu-şi, pentru că şi ei, la fel ca şi ţie, deşi moare de dragoste, îi e spaimă să moară…

… urcase cândva pe eşafodul îngerilor într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu îl dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi căci zeii nu oferă gratuităţi…şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul ei alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…

… trist înger, purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu  iar singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…atunci îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş, cele pe care şi le făurise din jad şi cristal, gândindu-se că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…

…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor şi poate că pătrunsul multor labirinturi îi mai rămăsese încă nestrăbătut, dar pe tine…pe tine te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul; de-atunci s-a legat de tine…

…de dezlegat ţi-a fost cu neputinţă să o  desluşeşti vreodată…de atunci este cuvântul tău sacru şi îţi este teamă să o atingi…ca să nu înveţi nemărginirea…îţi este teamă să nu o rupi ca să nu te sfărâmi…îţi este teamă să nu o crestezi ca să nu te sfâşii…îţi este teamă să nu o tai ca să nu te sfârteci…îţi este teamă ca să o aprinzi ca să nu te arzi…îţi este teamă să nu o sfredeleşti ca să nu te spulberi…îţi este teamă să nu o răneşti ca să nu sângerezi…îţi este teamă să o răscoleşti ca să nu te răvăşeşti…

…îţi este teamă ca să nu o împământeneşti ca să nu te desţeleneşti…

…îţi este teamă ca să nu îţi crească rădăcină ca să nu fii smuls…îţi este teamă să îţi fie zbor ca să nu îţi fii prăbuşire…îţi este teamă să îţi fie patimă ca să nu îţi fii suferinţă…îţi este teamă ca să îţi fie izbăvire ca să nu te mântuieşti de tine însuţi, de necredinţa dragostei…doar că tu însuţi adevărul îl ştii…îţi e teamă să o ucizi ca să nu mori…îţi este teamă să iubeşti, deşi mori de dragoste…

Şi pe al ei rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fusesei…va renaşte din cenuşa celei ce fusese…din tot ce fusesei până la ea… din tot ce fusese până la tine… din nimic ce îşi fusese până la tine… din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva…şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi împreuna cenuşa în gând de jar şi flăcări vor izbucni până la cerurile nevăzute şi neatinse…şi vă veţi întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de ei…şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă…

…liberi cutreierători de albastru; însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac; şoaptă de jad…şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el…ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri; smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre…găseşte-i-te căutării de sfârşit; sfârşeşte-ţi pustiul…acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni…

…dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună…dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

…atinge-te clipelor ei de poveste; ea, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea…fiinţa din vis; răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului…şi amuletă nestemată îţi va fi…îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…îţi va fi adiere a toamnă…zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă…primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău…

…şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei…

…şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii; cea mai adâncă…şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale..şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge; în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit; va fi întregul cosmosului cerului şi al pământului…uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei…vei fi întâiul ei cuvânt; îţi va fi spusul dragostei…îţi va fi întâiul cuvânt; îi vei fi învelişul rostirii trăirii unei culori nevăzute, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

..în taina de acum…

…pecetluită.

Aşa încep poveştile sufletelor dragoste; dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.

Pas pierdut în urmă de gând

Motto:  Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?

Sentimente ce pleacă înspre trecere, încatenate în amintiri, încercănate însingurări de ele, încercând să le îndepărtăm în zadar, urme-suflete întâmplate cândva, pe care le-am privit pe dinăuntru, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu le mai fim pământ oamenilor-rădăcini…atunci când ne-am desţelenit sau atunci când ei au fost acei care ne-au despământenit, smulgându-ne din trupul sufletului…

…plecând pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…o urmă în tine, un dus undeva, un întors alteori înspre altundeva de unde va fi venit, un rătăcitor înspre un nuştiuunde închipuit cândva, fantasmând cumva, vreodată, întorcându-şi privirea înspre orice ar fi putut veni, cu stele în vârful degetelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi…

…nepustiu fiindu-ţi doar atunci când celălălalt îţi va chema la el singurătatea în mirajul apei, sorbindu-te stins şi ars de dorinţa de tine, purtându-te ca pe un drum al urmelor de paşi, cel încă necălcat, din tine neştiut încă renăscând trup în tine, întruchipându-se făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…

…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…

…căci în ea îţi vei fi pierdut gândurile…

…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; suntem pe dinăuntru precum nişte copaci; copaci în înăuntrul altor copaci…

…cezuri în interiorul altor cezuri…

…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…

…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte…

…căutându-ne  sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…

…călătorii pe dinăuntru, drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii pe care învăţasei mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul, nu îl poţi desluşi decât pătrunzându-i-te…şi înţelesurilor li te dai  atingerii, încercând să le auzi, pe ceilalţi sorbindu-i în tine să te aibă, avându-i; în tine astfel era lumea; lumea era în tine…lume ce îţi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru, mereu  al altei clipe, al fiecărei clipe…

…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecat în acea veşnică aventură a căutării; a ta întru aflarea de tine…a ta în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi porţi…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi tu, părându-ţi-se, uneori când nu se mai recunoşti pe sine, a fi un precum un altul…

Şi atunci când ţi se întâmplă să nu te mai recunoşti pe sine, ştii că trebuie să se întoarci acolo, undeva în tine, să vezi de te mai regăseşi în acel ce-ai fost…câteodată simţind cum te destrami; îţi  uiţi de tine în întregime…atunci sfârşeşti orice amintire…le sfâşii pe cele care te duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…ţi le chemi la tine, încercând să le descompui, şi apoi să le sfărâmi, să le prefaci în pulbere…dar simţi că tot în închisoarea lor vei rămâne…

…te strecori prin intruziunea lor, pierzându-te în uitare; uiţi…pentru o vreme, uiţi…doar că uitându-le, ştii prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, înveţi să trăieşti împreună cu ele, risipindu-le în tine…

Îţi aminteşti că într-o vreme încercasei să faci din ele ceea ce nu îţi fuseseră, dându-le alt chip? ţi le închipuise altfel…încercasei să ţi le imagineze altfel, de parcă ai fi trăit întoarcerea într-un vis de-a joaca de tine; visai că tu te jucai cu însuţi…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici chiar tu nu mai ştiai de ce voia să se ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…şi  ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…tu adâncindu-te în cerul tău din înăuntru-ţi, acela din ascunsul stâncii, aceea din valea plângerii, a ta neştiută nimănui…

…acolo unde plângem, dar nu ne plângem…

…unde îţi trăiai lăuntric spusul de tine ; trebuie să te desluşeşti, să îţi atingi relieful literelor cu care te spui spui pe nume…

…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…acolo te întâlneşti cu tine însuţi întru regăsire, ştiind că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…retragerea în tine e o regăsire…

…acel monolog al lăuntrului…

…acolo, în solitudinea minţii tale, unde singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii; cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

În lumea din ei, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic,  între etern şi trecător…eroare şi adevăr…real şi închipuit…frumos şi urât…ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, mergând străbătându-le drumurile, umblând prin ale lor semne atât de bine înţelese în desluşirea tainei, cu încredere în adevărul ei…

…erai în ei, avându-i în tine, pe toate acele suflete cărora le fusesei, fiindu-ţi curgere în tine, într-un joc al căutării celor două lumi, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…joc între esenţe şi existenţe…

…apoi între zidurile ei începusei a-i auzi năruirea…a fost atunci când fluturii albi au început să moară…când i-ai plecat pe acei care în tine nu au mai fost rămâneri, dar mereu urmă simţindu-i când le atingi cicatricile de pe trupul sufletului, ale lor semn…în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat, după ce acea dorinţă de a-ţi aduce totul din ei la tine se va fi sfârşit, acea dorinţă în care îţi ştersesei toate graniţele, toate barierele, într-un nesăţios vis de a-i fi vrut; de a îi avea cu lumea lor în lumea ta din tine…

În tine îi vei avea; urmă, amprentă a finitudinii…şi poate după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere cu toate simţurile…şi altfel poate îi vei chema, vreodată, în gând, privindu-i ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis…

…acum fiind împietrită în acea amintire de ei, acei de cândva…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide…

…niciodată.

În chip nerostit, neatins încă spus, trecător prin cuvinte definitive

Motto: Să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru, în înăuntrul tău şi să mă rosteşti pe dinafară.

 

De ai fi tu, fiinţă, precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-ţi vedea oasele, având încredere că atât de bine înţeles-ai lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o vei fi asimilat acestei fiinţe ale tale, tu devenind lumea…tu, ceva din tot şi totul din ceva, câteodată un ceva pe care vrând să îl păstrezi vei sfârşi poate prin a-l pierde sau un ceva pe care vei simţi să îl azvârli cât mai departe de tine, pentru a-l rătăci, găsindu-l, părăsit, la el întorcându-te în regăsirea de sieţi, după ce îi vei fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afli ca răspuns…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de tine ştiut, prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că ţi-l înstrăinasei, înstrăinându-te de cunoaşterea lui…tu, în lumea ta, aceea a labirinturilor din înăuntru-ţi , mereu şi mereu altele, neputincios câteodată simţindu-te în înţelesul semnelor, poate rătăcitor altuneori ori mergând alteori în zigzag…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captiv al simţurilor, al raţiunii şi al închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii şi tu şi ea…

…într-un joc al neliniştilor unde se întâlnesc luminile cu umbrele, umbre ce sunt mereu cu noi; fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie, în tine ştiind că eşti o poartă deschisă spre absolut…un joc dintre tine şi însuţi, simţindu-te câteodată ca prins între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…

…joc trecător, de o transparenţă iluzorie câteodată a unora ce îşi îndeasă întunericul în ei, acela al fantasmelor, asemeni unei aventuri în care pornesc mânaţi de ceva ce ar putea părea capriciu, un capriciu însă absurd de a căuta ceva nemaiîntâlnit şi nemaiatins de către alţii, nemaivăzut nici lor nici aceluia cu himera , doar că acesta…

…cel cu firul încălcit deşi părându-i-se a şi-l descâlci, lui însuşi îşi va fi captiv, deşi va trăi mereu cu iluzia de a fi putut ieşi din el, el, un loc făr’ de ieşire însă, fiind prins în el, aparent liber, rătăcind, minţind şi înşelând, ascunzând şi ascunzându-se… şi deşi ar putea părea că tuturor li s-a dat la iveală nu va fi niciodată clar ci doar obscur…o plăsmuire a imaginaţiei de el şi de alţii şi nicicând pur..va fi un vid or’ o formă iluzorie, ca un neant…

…un necuvânt dintr-o nepotrivită citire într-o opacă întâmplare iscată dintr-o nerostire a orbirii, văzut netrecut în iluzia zborului cuceritor…

De ai fi tu acela pe care ea îl va afla într-o zi, sau ceva din toate acestea, şi ea ar fi alt ceva dintr-un neştiut nicicând aflat de tine, dar aşteptarea ta ar fi, tu, lăsând-o să te afle, după ce mai întâi o vei fi găsit, găsindu-te, necăutând-o pentru că ştiai că te va aştepta undeva, o aşteptare cu chip mesianic, tu, lăsând-o să te afle în străbaterea lucrurilor pe care vi le-aţi limpezi doar trăindu-le transparenţa pentru a privi clar prin ele…

…învăţându-vă unul pe altul să vă vedeţi unul prin ochii altuia, tu în lumea ei venind, ea lumii tale dându-i-se întru atingere în amestecul lumilor voastre contopindu-şi nuanţele într-una singură, cea a sângelui, simţind cum începeţi să vă curgeţi unul altuia prin vene…lumile voastre, neatinse lumi, neştiute, în nerostire necuvântate în grafia dragostei, lumi nescrise, lumi nespuse, spunându-i-te  ei, neîncătu…ea, cea care ştie că undeva exişti, într-un încă nevenit înspre ea…

…de căutarea ta ar fi în toate celelalte întâmplate ţie până la ea, ai putea să anulezi mental orice îţi fusese dat într-un trecut, încercând să o conturezi asemeni unui viitor posibil?

Ai încerca să îţi imaginezi cum ar arăta viaţa ta fără de ea, cea neştiută ţie încă, atunci când, într-un sfârşit, o vei fi aflat, neaflată însă acum fiindu-ţi…într-un anotimp, acela încă netrăit, cel de al cincilea…timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…ce chip lua-veţi atunci când vi se vor încrucişa zbaterile drumului…atingerile lui? când nu veţi mai fugi de voi în neantul stelelor, într-un deşert celest…

…când veţi călca pe cerul pământului, topindu-vă umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din ea va şti să ajungă…întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale; suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…al cincilea anotimp ce iscat va fi din durere din dor de întâmplări neîntâmplate…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi va fi timpul vostru  în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…ea, cea neştiută încă ţie, dar cea pe care ai fi căutat-o  în acelea ce îţi vor fi fost întâmplate până la ea, aşa cum aidoma ea să o fi făcut…ea, cea care te va face să trăieşti adevărul cum că dragostea împarte viaţa în cezuri, într-un dinainte al iubirilor împărtăşite sau neîmpărtăşite, prin care uneori mai rătăcim ca pe un drum dinăuntrul nostru, negăsind calea înapoi spre acea cezură dinainte de voi… şi într-un dinapoi…şi că nicicând nu ai mai simţi că te-ai mai întoarce vreodată la cezura de dinainte de ea, totul până la ea nefiind decât un lung şir de căutări, căutarea ei  în altele…

…ea, limanul unde să îţi tragi sufletul obosit de atâtea ceruri înspre care privisei, neştiind să îl atingi însă pe acel din dinăuntrul tău…ea, acel capăt de mare care te va îneca în el cu toate valurile ei, cu toate ale ei răvăşiri şi cu toate răscolirile ei neliniştitoare nisipuri  în zbateri de gânduri înfiorate pătrunderi în tine…

…atunci când vei simţi cum vei fi creat de adâncul privirii ei, privirea ei ca o fâşie de lumină creând…

…relevând tot ce îţi va fi, fiindu-vă, prin preajmă… nefiind totuşi o creaţie în sine, lumina ei nefăcând altceva decât să decupeze din negură, aceea a poate întunericului tău de tine,  forme deja existente, dar care alt sens de-acum ar fi căpătat…

De ai fi tu acel care ar şti despre acel ceva, ai avea habar şi nu vagi intuiţii şi  că uneori mult mai uşor i-ai răspunde poate mai degrabă ceea ce nu ştii…ţi-ar răspunde că acel ceva este un joc întâmplător; primejdios  atunci când întâmpla-vi-se-va…

…un joc primejdios al dorinţei tale de ea…a ei de tine, un joc al amândurora al artei lui eros…

…şi te-ar mai întreba dacă atunci când ţi-ar fi rostirea dragostei, spunându-te ţie cu toată fiinţa ei, aceea care te va locui, în tine aflându-şi sălaşul…tu străbătându-i drumurile pe dinăuntrul ei şi rătăcind-o prin ungherele fiinţei ei, acolo unde nu şi-a ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate i-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi,  învăţând-o acum să se rostească…

…te-ai crede trecător printr-un…

…cuvânt definitiv.

Ceva, cândva, odată, ca niciodată; de parcă nicicând nu ar fi fost

Motto: Şi tot orbecăind din dragoste în dragoste, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina..iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte; ar recrea spusul…un altfel de grai necuvântat…

 

Ar fi vrut să creadă în ceva, ceva pe care să îl aibă din credinţă, ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă e real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească, deşi simţea că un neştiut, cumva, pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o atunci când s-ar fi aflat acolo, undeva; un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri cândva, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştia doar că este un încotro…

…iar de gândul lui s-ar fi eliberat atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, aici, unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde fusesei cel care fusesei atunci, atunci, de acumîncolo devenind un încotro  înspre acum…

…şi ştia că nu există un acum, ci fiecare acum, aşa precum nu există o clipă, există fiecare clipă, şi uneia anume i s-ar fi dat definitiv, trăindu-i veşnicia fără de timp, fără de început şi fără de sfârşit…unui anume neştiut încă…

…căruia îi spune acolo, loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări..

… uitând ca şi cum acum ar descoperi pentru întâia dată ceva, ca într-un vis odată, cândva, îndrăznit, într-o închipuire, aceea a dragostei… ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acelei logici, cumva neputincioasă, într-o situaţie limită în care s-ar fi întrebat dacă ar vrea să trăiască pentru tot restul vieţii ca un iluminat, neavând nevoie de vraja şi magia ei, de iluzia ei, refuzând de la început acest joc al amăgirii… sau dacă ar fi putut privi în ochii dragostei, spunându-i să aibă încredere în ea, ştiind că poate i se va întâmpla ca tot ea să fie aceea care în final o va ucide, şoptindu-i la ureche ceva ce nu ar mai fi putut auzi, pentru că ar fi fost deja prea târziu…

…ar fi fost deja curmată, iar mâinii ei ucigaşe nici un înger nu i s-ar fi putut împotrivi…

…îngerii oricum nu înţeleg dragostea, ar fi gândit; nu ştiu să desluşească această taină dintre muritori, rămasă pentru ei un neînţeles…

…sau ar fi putut trece doar pe lângă ea şi să o lase cerşindu-i, cerşindu-o, cu mâna întinsă.

O vreme a simţit, după ce a sfârşit-o, murindu-l, murind, că rătăceşte ca un suflet deşert tânguitor, cu un leş în braţe, aşteptând în zadar un miracol…şi ca într-o transă, aceea a mărturisirilor, îşi spunea că ar fi vrut ca ea, dragostea, să ştie un lucru şi să nu îl uite niciodată….că a crezut în ea…aceasta îi şoptise, atunci, în agonia ei…

…şi i-ar mai fi spus că dacă printr-o minune i s-ar mai întâmpla, acum ar şti ce să îi spună înainte de a fi prea târziu…

…acum ştia să o vorbească, îi învăţase cuvintele, învăţase cum să o atingă… şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor şi să o  afle în cunoaşterea cu adevărat pură, trăirea…să o trăiască…nu exista alt grai pentru a o putea rosti…

… să o facă precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…aşa i se rostise în dragoste, fiinţei din care se aflase…

…şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să o găsească, el va fi cel aşteptat…

…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele, care o purtaseră prin ceruri şi o azvârliseră pe pământuri…

…ea, suflet copil angelic al timpului, hoinar între cer şi pământ, singură în toate suferinţele şi durerile ei, spunând o poveste despre ea, în eternitatea din sieşi, a ceva, acum…ea, în jocul ei de-a viaţa şi de-a moartea cu însăşi, cândva a amintirii, contemplând esenţa, asemeni unui suflet care altfel nu ar fi putut intra în trup de om, ea, nevrând nicicând să îşi uite misterele; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţei…ea, care îşi dorea să poată ajunge să vadă ceva cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile şi ştia că atunci când se va întâmpla se va opri din povestit…

…devenind povestea.

Poveste din alt timp în gând visând de unicorn

Motto: era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă; din ea era peste tot…şi se dădea vieţii cu toate simţurile iar uneori nu mai voia să se mai supună nici unei logici; atunci simţea că se desprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara lui şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior.

Ea, suflet visător, se întreba dacă poţi trăi în imaginaţie, plăsmuind, iscând, visând, născocind…dacă poţi vorbi despre obiecte imaginare ca despre nişte obiecte reale şi a le trata ca atare, atunci când le spunea poveşti viselor…ştia că raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului deschise înspre privitul lumii; sufletul nostru are adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…ştia că există în noi trăiri mistice, focuri ale sufletului; ne spunem în poveşti,  ne scriem în chip de cuvânt asemenea unui vis ce primeşte o oraţiune…

…scrisul, ca o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină, uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…ştia că gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui liberatate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijinea, acel care suţine adevărul, dar se întreba care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu aveau de a face cu puterea de judecată, şi erau atât de multe pentru a putea fi numite doar o întâmplare.

Sufletul nu l-a văzut nimeni până acum, dar toţi îl simţim ca fiind dinăuntrul nostru; nu este unul dintre acele adevăruri demonstrate, ci dintr-acelea ce ar putea părea neverosimile…sufletul nu se vede, dar în om există şi altceva ce nu se vede, nu se poate atinge; fiinţa umană este una psihică…spiritul nostru percepe nişte lucruri prin facultăţi încă necunoscute, iar acest secret al nostru, al oamenilor, acel secret ce ne face în timp şi în spaţiu prelungirea noastră dincolo de noi înşine şi care face din existenţa noastră un punct pe o întindere a infinitului destinului încă nu l-a aflat nimeni; nimeni nu are cheia, acea clavis abs conditorum.

Sufletul există; este lăuntrul fiinţei noastre; acolo e esenţa vieţii, acolo există cu adevărat…

…iar ea, zburdalnic copil al timpului, voia să alerge desculţă prin auzitul crescând al ierbii, fără să se mai sprijine pe acest toiag al raţiunii…

…ştia că realitatea e cea a lumii tale; eşti tu, o lume în care, fiindu-ţi unică alegere, îţi eşti totală dedicaţie, asta însemnând a învăţa să te cunoşti, a te afla după cum îţi vei fi putinţă şi vrere în a o face şi cu dorinţa de a nu îţi fi o realitate iluzorie, ci una a ştiutului de tine, şi nici una utopică, aceea a visului, deşi erai vis de viaţă, aşa precum viaţa primeşte o raţiune; raţiunea de a visa…aşa precum îţi plăsmuieşti o lume de vis; lumea ta, lumea din tine; tu eşti lumea…o parte din tine este peste tot…

… peste tot parte din tine, copil al amintirii celui ce a fost şi al celui ce vei deveni, în ai cărui ochi, poartă înspre suflet, de ai şti să priveşti, ai vedea poveşti nescrise şi ai face-o până în adâncul sufletului,dacă ai şti să vezi, şi mai cu seamă să o faci cu acel  ochi interior, tu fiind omul,  Absolutul; căruia trebuie să îi dezlegi taina, dincoace fiind funcţionarea reală a gândirii; esenţa se află dincolo…noi încă nu l-am atins…noi, cei care avem acel spirit care gândeşte, care are voinţă, care caută; creierul fiind doar instrumentul acestei gândiri…

…acest spirit  despre care se spune că este de origine divină, nemuritor şi transcendent, scânteia divină din noi, spirit ale cărui gânduri călătoresc,  şi este posibil să nu aibă nimic în comun cu materia, spaţiul şi timpul…

… noi, oamenii, îşi spunea, suntem fiinţe creative, putând da gândului o formă, slobozindu-l apoi; el, gândul însuşi, fiind o formă de energie…

… în fiecare există ceva ce nu se vede, nu se poate pipăi, nu se poate atinge; sunt fiinţe printre noi care îşi integrează, îşi transfigurează, îşi convertesc energia pe care o au în spirit; omul este o taină…o taină cu lumini şi umbre, umbre care sunt mereu cu noi, fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem , uneori , topi în uitare, sunt acele reflexii, ca nişte imagini ale sufletului; suflet care, într-adevăr, nu este un adevăr demonstrat, dar care până la urmă se va impune singur.

Omul este visare de vis; e viaţă…viaţă căreia i s-a dat raţiunea de a visa…astfel viaţa devine vis, visul devine viaţă, doar că ea, copil de poveste în povestea cu ea, deşi e visătoare, în înăuntrul ei e veşnic trează; visează şi nu visează…caută cu o privire stranie ceva dincolo de ea…dincoace e deja ştiut; ceva nu ar mai putea afla; o ştie, altceva nu ar mai afla ea, omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…

…noi, oamenii, suntem animale ciudate ce visează cu ochii deschişi…

…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere îşi spune poveşti pe care le aude doar el însuşi…

Asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti, ştiind însă că nu trebuia  să cadă în capcana visului, în setea sufletului său însetat de absolut…

Ştia că trebuie să se cunoască în adâncime, să se vadă; să îşi vadă acea lume din ea, aceea unde îşi era luptă interioară între ea şi însăşi, într-o călătorie a drumului ei, ea, omul-drum, drum cu poveşti pe care nu le voia uitate, copil al amintirii absorbindu-le în ea…şi îşi spunea că poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale…dragostea; o poveste cu inorog…o poveste despre ceva…

…ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…aşa îşi spunea când gând de unicorn o atingea ca aripă…

…o poveste de vis de dragoste, un adevăr dincolo de cuvinte; un spus tăcut de tăcere, acea tăcere care spune ceva anume atunci când cuvintele nu mai spun…

…atunci sufletul ei visa visul în care ea se ascundea şi în care uneori i se părea că cineva o strigă de deasupra, din cerul pământului fiinţei ei iar alteori i se părea că pe acest cer călca, jucându-se între ea şi însăşi pe pământ, ca între cer şi pământ, un joc în care trebuia să o caute pe acea ce va veni din ea, rostindu-i-se pe dinafară, în cerul de deasupra ei,  după ce i se va fi adâncit acelui al dinăuntrului, şi uneori îşi spunea cu tristeţe că poate nu a ştiut cum să înceapă o iubire, dar a ştiut când să sfârşească o poveste, ieşind din scenă; o ieşire dintr-o poveste fiind începutul alteia..şi aşa păşea înspre încotro-ul unui drum de viaţă într-un continuum ce consfinţea astfel nemuritoarea poveste, aceea fără de sfârşit…

…poveste de viaţă de dragoste în gând visând de unicorn, animal solitar făcut din gânduri spiralate, ce trăieşte în pădurile ascunse din lăuntrul nostru, acolo unde ne suntem liberi în lume, acele păduri în care ne căutăm înţelesurile, şi îl vom vedea atunci când îi va fi să se întoarcă, de se va întâmpla, iar asta va fi atunci când noi, fiinţe telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…aşa visa în lumea ei, acolo unde cobora în ea însăşi, acolo se întorcea ca într-o întregire a ei de sieşi, aşa simţea că îşi este, deşi această parte nu şi-o cunoscuse niciodată, doar că, într-un fel ciudat, o recunoştea ca aparţinându-i, îşi părea a îi pătrunde lăuntrul celei înăuntrul căreia se afla şi simţea că, deşi tot ea, alt cineva i-ar fi luat locul, ea nemaifiindu-şi, şi îi părea atât de real ceea ce i se întâmpla, deşi ştia că era doar o născocire iscată de dorurile ei de întâmplari neîntâmplate, de patima de ea, aceea care îi născuse visul, i-l stârnise din setea şi foamea de ea, ea cea ce simţea cum fiorurile îi nasc lumea; gândurile i-o întrupau şi înspre ea pornea…

…ca într-un înţeles dintotdeauna ştiut… ochi ascuns în piatră, văz de deasupra altor începuturi neîntâmplate încă, aşteptând întoarcerea unicornului, metaforă a căutării, a adevărului, a iubirii şi a purităţii, ca pe acel ceva doar al său pe care nimeni altcineva nu îl putea vedea, doar ea; ea, suflet visător de dragoste, semn de foc al altor sfere….ascunzător de taine…

…şi simboluri.

Drumul, poveste a fiecărui om

Motto:  Suntem drumuri, căutări ale sufletului înspre aflarea de noi înşine, la capătul cărora ne întâlnim cu noi; drumul acesta nu te întreba când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul, înseamnă că a fost doar o cărare, nu drumul. Când noi suntem poveşti, suntem drumuri.

Povestea unei fiinţe…ea, copil al timpului, înfrigurat scormonitor călător pe drum de viaţă, povestea  drumului unor paşi ce până acum s-au obişnuit să meargă, a învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel, dar toate au stele călăuzitoare şi începuse să îi şi înveţe pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume, ca pe un univers, şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul lui, privind până în adânc…

….pentru că de afară nu poţi vedea ce se petrece înăuntru…

…şi îşi spunea că fiecare este cu rostul lui în legea vieţii, în zăbovirea clipelor deasupra lor, pe arcada timpului, de unii trăite ca şi cum le-ar fi scăpat printre degete, de alţii ca şi cum le-ar fi aruncat fără să le pese, de unii ca şi cum în aflarea lor au simţit că trebuie să li se dea definitiv, fără început şi fără de sfârşit, ca şi cum li s-ar fi dat veşniciei…

…dar toti simţind că trebuie să se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua…

…nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei, ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, urmând să îşi fie fiecare însemn, amprentă în această călătorie a lui înspre aflarea de el care e viaţa, şi care nu înseamnă a fi ci a exista; viaţa, legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei de sine; definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei tale, acolo unde doar tu ai puterea de a  genera întâmplări, fioruri născătoare ale lumii tale…

…şi ştia că unor oameni nu le plac drumurile necunoscute, se tem să se avânte pe poteci lăturalnice, de teamă că s-ar putea rătăci, iar cei ce o fac sunt veşnic singuri, iar alţii nu mai trăiesc în iscarea altor poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci; nu ştiu însă că va veni o vreme când le vor trăi, fie că vor, fie că nu, sensul existenţei fiind acela de a-ţi identifica fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă, şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă.

În viaţă suntem  legături o vreme anapoda până nu dezlegăm taina împletiturii cu celălalt, cu cei de prin împrejurul nostru, cei care merg spre acelaşi încotro al înţelesului, şi prea puţin simţim că mai rămâne din noi, nouă, după ce dăm altora părţi de noi, fragmente de suflete, secvenţe de trupuri, visuri de gânduri, iluzii a dorinţe, amăgiri a cuvânt, suntem zbateri perpetuând uneori un  teribil exerciţiu de inutilitate care ne face în deznădejde să credem că suntem cu brio un fiasco, toată viaţa ne opintim să urcăm un bolovan de stâncă în vârf de munte şi când ne amăgim că suntem aproape de a sfârşi urcuşul a izbăvire de povară, acesta se rostogoleşte…

…simţim de multe ori că obosim a renunţare de atâtea lupte în care ne scurgem a vlagă, luptăm pentru devenirea noastră pe drumul care suntem pentru cei ce vom fi când vom fi cei ajunşi la capătul lui…luptăm din dragoste pentru dorinţa de noi, cea a înfăptuirii creaţiei care suntem, luptăm cu alţii, luptăm cu noi înşine, iar luptele noastre interioare sunt cele care ne secătuiesc de vlagă, luptăm cu morile de vânt şi acestea dor cel mai tare; unii au o moară de vânt chiar în dreptul inimii şi poate vor pieri răpuşi de propria lor lance, luptăm cu fantasmele închipuirilor noastre, cu himerele, cu năluca amintirilor, luptăm pentru o cauză demult sfârşită deşi îţi spui că nu trebuie să antrenezi în viaţa ta cauze pierdute…ne purtăm propriile războaie şi poate şi pe ale altora…ştii că un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi câştiga, nu îl vei pierde, dar lupţi precum războinicii în vechea Spartă;  indiferent de soarta care îi aştepta pe fiecare în parte, cu toții luptau pînă la capăt cu credința că vor învinge…

…suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat  în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…

…gândim uneori că viaţa e un câmp de război; ne spunem că în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise; în război, ca şi în dragoste, pentru a sfârşi, trebuie să o faci de aproape…

…luptăm cu neliniştile, cu incertitudinile, cu îndoiala, cu scepticismul neîncrederii în care ne poticnim, cu disperarea de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, luptăm cu toate împotrivirile şi stavilele din cale, luptăm cu toate curmezişurile din noi, cu toate ferecăturile, cu toate piedicile, ne împiedicăm, ne zdrelim, ne sfâşiem sufletul în spini de mărăcinişuri, sângerăm până la moarte, până învăţăm să murim, şi să renaştem din cenuşa arderii noastre, stăm pe piatra gândurilor şi ne oblojim rănile, toate rănile, acelea văzute şi nevăzute, luptăm cu dorul chinuitor, cu depărtarea, cu furia neputinţei, luptăm cu tăcerile noastre care ne ferecă sufletul cu lanţuri grele şi ocale, luptăm cu înverşunarea de a nu fi rupt în două, deşirat, luptăm pentru dragoste, pentru noi, din dragoste de noi, aceea a creaţiei de sine, a înfăptuirii noastre, mai presus de toate, luptăm pentru dragoste; dragostea ca stare de a fi, suntem luptă din şi pentru iubirea de noi şi de cel de lângă şi din tine, în trupul tău, întrupare…

…puterea fiind în înăuntrul nostru când înspre tot pornim, purtând cu noi spirala în culoare de lumină albă, drumul spre libertate fiind acela către dinăuntrul nostru, acolo unde ne este altarul, acolo, în lăuntrul nostru, unde suntem, unde ne suntem suflet dragoste.

Ea, omul-drum, copil al timpului, presupus a fi liber, este un rătăcitor pe drumuri, în tot felul de încercări de a se desluşi, de a-şi găsi definiţa despre sine, de a înnoda legături cu alţii, de a învăţa precum un orb să simtă  nevăzutul, gândind că poate taina o va atinge în nevedere, că poate atunci va primi un răspuns, în ivitul revelaţiei, ca şi cum niciodată nu îi va fi fost dat să îl găsească, ci doar îl va fi primit şi ar fi devenit astfel o taină pecetluită, taină în care nimic nu îi părea a fi întâmplător…

…ea fiind o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă, din ea era peste tot; un ochi interior ce atât de bine vedea ceea ce privirii îi era cu neputinţă poate a desluşi…se dădea vieţii cu toate simţurile, prin aceste simţuri trăind şi prin inteligenţa cu care prelucra toate aceste simţuri, deşi uneori nu mai voia să se supună nici unei logici, şi atunci simţea că se deprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara ei şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior, şi mereu îşi amintea că adevărul este în ea, ea, perechea de nelinişte a ei cu însăşi;  libertate-înlănţuire, revelaţie-căutare, armonie-haos, bine-rău, frumos-urât, fericire-nefericire, încredere-deznădejde, real-iluzie…

…iluzia de a putea dori ce vrem, fără împotriviri şi fără de îngrădiri, nici măcar a propriilor graniţe, pentru că ne suntem provocare în a ne depăşi limitele, doar că aerul libertăţii ne pune uneori pe gânduri a nelinişte deoarece nu existăm doar precum conexiuni, cu tot arsenalul devastator a impact de îngrădiri a prejudecată, de sfâşieri şi mistuiri a pasiuni, a paşi repeziţi a impuls, a inconştienţă de spirit a corps perdu…

…ştiind  că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ci suntem trăsniri din noi înşine fără a oprelişte uneori, alteori ne domolim răzvrătirile, înflăcărările; ne descătuşăm de gânduri aruncate altora fără a îi cunoaşte, iluzie şi amăgire putând fi, te cunoşti prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti; experienţa, contactul tău cu lumea, ce acei împresurători, cu sine însuţi, şi rezultatele acesteia, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost; pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă…lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde legaţi la ochi, şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere, şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi să îţi fii…

…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici, să ştii ceea ce nu poţi avea, iar cel mai bine te cunoşti când ţi-ai aflat hotarele, şi nu altfel…atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens, pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuşi.

Îţi vei fi o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vei putea atinge, în războiul tău cu tine însuţi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…te vei descoperi pe tine a-ţi fi povară şi te vei lupta cu tine, nesimţindu-te speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită, şi neştiind care îţi este încotro-ul, vei ajunge la capătul tău, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din tine…

…dar nu vei înceta să mergi; oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii…iar dacă nu crezi îndeajuns în tine,  nu în ceilalţi, nefericirea îţi va fi rânduire în care te vei nimici în mistuire a dramă, pentru că deşi ai fost lăsat liber să te alegi,  nu ai ştiut cum să te cauţi…nu ai avut visuri…

Cine nu are umeri, nu are nici aripi; cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…viaţa este vis în visare de drum; noi, oamenii-drumuri…

…suflete dragoste.

Iubirea în noi; dragostea ca stare de a fi

Motto: Suntem iubire; simţim nevoia de a ne dărui dragostea.

Suntem suflete truditoare ale zidului de lumină, cel al dinăuntrului nostru; acolo, în lăuntrul nostru, simţim mereu că suntem purtaţi pe drumul nostru, al omului, de  o veşnic călăuză, aceea a luminii din noi, lumina LUI…astfel, în lumea noastră din adânc nu este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt…

…în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi.

Sufletul este  dinăuntrul nostru şi al dragostei fie-ne  întru atingere, căci iubirea este în noi, lăuntrul nostru…iubirea este esenţa creştinismului ce nu va pieri vreodată…sufletul este un eu; poartă amintirea fiinţei care am fost, copil al timpului, veşnic îndrăgostit…

…sufletul meu este un templu sacru căruia mă închin cu sfinţenie, eu, desăvârşitor al lumii mele de lumină albă.

Dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor, în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…contopindu-vă în rostirea trăirii unei încă netrăite culori, de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care le vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te.

Dăruirea de sine în dragoste este a te da pe tine altuia gând de rădăcină din care el va creşte copac…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi…

…înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…învaţă să te asculţi; să îţi asculţi valurile mării sufletului…aceluia care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul…atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine…lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului; împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului…nu îţi mai ridica privirea a nu cer; calcă pe cerul pământului…atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta…prin străbătânde fioruri…prin chinuri…prin tristeţi…prin alean şi fericire…

…deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă…dezarticulându-te…altfel de nu o faci, eşti nisip; nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti…eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe…îţi eşti tot; fiorurile noastre ne stârnesc lumea; ne iscă, născocindu-ne…fără de ele, nimic ne-am fi…

…ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit…ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă, să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine…

…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…şi străbătându-ne drumurile pe dinăuntrul nostru, ne rătăcesc prin ungherele fiinţei, acolo unde nu ne-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate ne-au fost, necunoscute rămase, până să vină ea…el… să ne pătrundă, învăţându-ne acum să ne rostim întru grafia dragostei…

…grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe acel, celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

Acolo, în neştiutele până la ei ale noastre unghere, ne aprind  flăcări netrăite încă…acolo ne dezleagă de taina de noi şi ne leagă de secretele neaflatelor închiselor lor încă dezlegări, hoinari în neştire prin sufletul nostru, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi…acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din tine se va ivi, copil veşnic îndrăgostit al timpului, fiinţă transparentă de cleştar…dintr-un iscat mundan…şi vei simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor te îndrepţi spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care acel sau acea  ce va veni, îţi va fi cândva…şi-n adâncit mister te va cuvânta într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută lui or’ ei, în simboluri de sunet divin…

…în limba adamică, în care tu vei fi întâiul lui cuvânt, al celuilalt suflet; adevărul fiinţei lui…tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată şi adunate-n el doar pentru tine, voi doi, fiinţe de început şi de sfârşit, sfântă sacralitate a cercului…

… în care nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt din dragoste….

…dragoste care, în drumul nostru este o întâmplare înspre un dincolo căruia va trebui să îi treci hotarul şi poate că îţi este teamă de ceea ce vei putea afla; uneori visezi că eşti deja acolo, în celălalt; dragostea este dorinţa găsirii sinelui nostru în el, în uniunea întru întreg…odată ce îi transcendem, ne întâlnim în el cu noi…

…noi, suntem dragostea; poveştile de dragoste ne sunt altele…orice poveste e începutul alteia, asigurând astfel continuumul iubirii şi al vieţii, noi, ducând dragostea în alţii, cu mereu aceeaşi inocenţă a începutului tainei de la începuturile lumii, cea dintre un bărbat şi o femeie…

…dragostea este o întâmplare; ţi se poate întâmpla sau nu…

Dragostea este ca un prinzător de vise…este visul pe care îl trăieşti în atingerea inocenţei şi a purităţii…acea inocenţă în care tu o simţi precum cea dintâi a ta femeie; ea ţi se va dărui ca şi cum i-ai fi primul bărbat şi vă veţi iubi ca singurii oameni de pe pământ, cu acea dragoste de la început de lume…
…dragostea este atunci când simţi că îţi răsar stele din vârful degetelor când atingi acea fiinţă pe care o auzi şoptindu-i sufletului tău în cuvinte nerostite de nimeni încă pe pământ…şi simţi că ai vrea să inventezi pentru cineva litere pe care încă nu le-ai trăit; să vă cuvântaţi în graiul vostru…dragostea te atinge în cuvinte nerostite în tăcerea de dincolo de ele a şoaptei trupurilor şi a sufletelor, când sufletul întâlneşte trupul…

Dăruirea de sine e acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului…

…cu finitul infinitului.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Paşte fericit, sufletelor dragoste!

Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.

Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

…nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.