A fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi

Motto: Tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea  despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune.

 

Anotimpurile fără clipe ale poveştilor tale analfabete îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era, astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens, părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese,

cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l, gurile literelor nescrise care nu voiau să fie despicate în două stând lipite de tine, în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus,

doar că te opriseşi în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimeriseşi fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară, în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie,

dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei, şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista, litere în care crezuseşi cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunaseşi, litere neisprăvite, litere ca nişte răni de-acum înainte, dar nu pentru

totdeauna.

Anunțuri

Deşi rănită, dragostea rămâne până se termină lupta

Motto: Există poveşti din care nu înţelegi nimic, dar cărora nu li te poţi împotrivi.

Dorinţele tale umblă cu picioarele goale printre ierburi înalte, umbli în ele vinovată, niciuna la hotarul incertitudinii, nu pleci din ele deşi mai ai timp, dorinţele tale sunt drepte, tăcerile tale sunt rotunde, dar poate că te-ai săturat şi nu mai vrei, poate nu mai vrei să eliberezi irealul, că uneori e omnipotent, poate nu mai vrei să trăieşti lucruri inexistente în risipiri buimace, alea care sunt doar în mintea ta, poate nu mai vrei să îndrăzneşti să înţelegi ceea ce pare de neînţeles pentru că ţi se pare prea mult, şi ştii că nu e niciodată prea mult decât atunci când nu mai poţi rezista,

poate că nu mai vrei catastrofe şi demolări, poate că ai vrea o nouă respiraţie, dar simţi cum te poticneşti în cuvintele alea ale altcuiva care au scos capul provocator, le-ai spune ceva dar cuvintele tale se sting pe buze, îţi aduci aminte de umbrele lor clătinătoare şi atunci te împiedici şi te ridici în cuvinte ale împotrivirii, tu şi celălalt în mişcare nesincronică, poate nu mai vrei să înveţi să manipulezi absenţe odată cu intrarea în mişcarea unui cerc, ăla al erosului, tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate,

laşitatea e anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil, absenţa este un cerc închis iar tu te simţi în ceva neînceput ca la sfârşitul temporalităţii poveştii tale, pentru că povestea asta neîncepută, în acelaşi timp dorinţă şi destrămare, vraja ta, teroarea ta, alunecarea ta în abis, toate astea trei nefăcând decât una, va fi din mai mult din aşteptări cu perfidele muşcături ale disperării, aşteptările alea unde deja ai creat-o şi în care îţi va părea că nu mai eşti, că n’ai mai fi tu, aşteptări pe care le vei tot inventaria, neîmplinirile ei vor naşte vedenii, vei începe să nu te mai închipui înafara celuilalt, deschiderile tale vor fi înspre iluzii frânte,

priveşti împietrită ca şi cum, în tăcere, ai asculta ceva, dorinţele tale, etichetate, niciuna în derivă, pătrund în timp, timpul ăla pe care l-ai trăit mereu în durate sufleteşti, între bătăi de inimă, dar întâmplarea niciuneia nu e a vreunui viitor nici măcar provizoriu, amintirea fiecăreia dintre ele fiindu-ţi necesarul, dorinţele tale vor o realitate care trebuie trăită, doar realitatea deosebindu-le de himeră, nu ai nicio îndoială în ele, pentru că asta te-ar abate de la infinit, cele mai vechi amintiri ale tale au o voce îmbătrânită, te aprinzi visând, în lumea dorinţelor tale doar inima este, la capătul lor aşteptându-te, fără de cuvânt numind-o, o poveste, iar unde te-ar putea duce povestea, nu ştii,

fireşte că te întrebi cum ar fi dacă, iar întrebarea asta e o ademenire şi niciun răspuns nu îţi va scăpa pentru că răspunsurile tale sunt dintr’alea care se hrănesc din orice, e o poveste pe care n’o poţi nici trăi, nici

muri.

Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începuseşi să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.

Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 


 

 

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea

Motto:Tot ce trece rămâne, nemaifiind nicăieri şi fiind pretutindeni în tine.

 

Când ochii tăi gata să vadă nu mai privesc, ca şi cum ai înstrăina sufleteşte ceva, tăcându-l în culori întunecate, iar negrul nu îl mai împobobeşti cu falsele măşti ale iluziilor multicolore, ci îi pui masca propriilor culori, dar tot monologhezi, părând că vorbeşti fără şir cu o stângăcie duioasă unor întâmplări cărora nu ai mai avea ce să le ceri şi dealtminteri nici cui, desfăcând către adâncurile unei nopţi din tine, între făclii, o fereastră prin care cutreieri neliniştită gândurilor printre picăturile de ploaie…

…când culorile clipelor nu mai au gust iar gândurilor ce te înfiorau li se încarcă papilele de arome melancolice…

…când sufletul îţi este trist şi plânge într-o vrajă în care desface visări tăcute cu apa lacrimilor de argint în cea mai mare taină, simţind cum ţi se carbonizează şi devin lacrimi arse, iar cu trecerea unui timp poate chiar gheaţă…

…când în tine se face ger şi nu mai sorbi  culori îmbătătoare însetată şi înfrigurată, ca şi cum ai veni de departe…

…când nu mai ştii cum să cauţi în unde, ci doar în mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-ţi, printre cioburile acelor vise din tine ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul, chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în tine, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul tău nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări, câteva la număr…

…când te simţi ca o fiinţă ce porneşte în calea unui ajuns, dar căreia i se pare că greşeşte mai mereu gara, că nu poate ajunge acolo deşi înspreurile i-au fost repetate, că vei sfârşi prin a nu te mai dumeri unde e oprirea; când nu mai ştii în unde, pentru tine se închide un cerc…se întâmplă că nicio fereastră nu mai dă spre înafară…

…când ceva nu îţi mai este, pentru că ţi-a devenit absenţă şi a rămas în tine doar amintirea de trupuri revărsânde ale unor clipe, incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta, ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte…

…atunci când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi…

…când i te-ai pierdut anotimpului, acela pe care îl simţeai ca fiind al tău, şi simţi că oricât vei încerca să îl mai strigi, va fi doar o chemare inutilă, şi te auzi cum îi spui în gând că era să îl aştepţi…ştii că e o lume a umbrelor şi nu uiţi să îţi spui că nimic din umbră nu se mai întoarce, pentru că este de acum un trecut gol; cel puţin nu vei mai simţi că rătăceşti…nu mai speri dar nici nu mai disperi…

…îţi pare că ai ales tăcerea, însă tăcerea te-a ales pe tine…

…când până acum o vreme îţi lăsai scenariile deschise posibilului, de-acum însă tăcând, nu vei mai crea şi recrea fără încetare, nesfârşite închideri şi deschideri, succesiune de cercuri; absenţa este un cerc închis…iar tu nu îi vei mai fi acelei întâmplări, pentru că vei pleca de acolo, în tăcere, întrebându-te dacă nu cumva porţi în tine vreo demonie a romanticului călător, acel călător care se iniţiază unui hazard până la urmă…

…acel călător care nu mai este cel care cheamă în sunete şi nu mai este nici chematul…

…ci doar un rătăcit răsturnându-şi direcţia, care tresare dar în el nu mai răsună niciun foşnet al pădurii nopţii; a rămas ca o stare suspendată, îndelung suspendată în întuneric…

…lemnificată, fără semnificaţie şi fără răspuns, iar dacă vreunul a existat cândva, a fost în început…

…un început însă pustiu la marginea nopţii tale din care pleca nevăzut o nălucă, început pe care îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu ceva, început  unde  îl vezi ca un întuneric albastru, apariţie misterioasă, însă ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo pentru că ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…

…când acest început având în el deja sfârşitul poate ţi s-a părut ca o fereastră prin care puteai privi înăuntru, privind în afară, ca şi cum te-ai fi aflat deopotrivă şi înăuntru şi în afară, privindu-te şi privind prin tine, două tărâmuri căutânde în rătăciri trezitoare…

…când ceva ţi-a scăpat înţelegerii, ceva ai interpretat poate fals şi ţi-ai fi dorit să fi putut deturna sensurile, crezând că astfel poţi preveni iremediabilul, însă răspunsurile tale fuseseră himere, sau pur şi simplu naivităţi cărora le simţisei preatârziul, prea inutile, prea absurde încât să poată fi limpezi…cărări care până la urmă aveau să se înfunde, strivindu-ţi clipele urmelor în senzaţii halucinatorii, risipindu-le în umbre sinistre, călcând pe ele într-o visare dureroasă, încă licărind pe dinăuntru…

…ştiind că eşti doar tu cu însăţi dar părându-ţi că acolo, în lăuntru, parcă eşti la o depărtare atât de mare de tine…

…simţind ca şi cum te-ai încheia clipă de clipă din mers, continuu din mers, deşi îl curmasei, ieşisei din timpul lui atunci când, ca să nu mai auzi nimic în stare să te răscolească, închisesei lin şi pe tăcute uşa de frunziş alb şi negru dindărătul căreia pălpâisei în fericiri şerpuinde şi încolăcitoare de sunete trezind în tine cuvinte uitate…

…când vorbeşti uneori despre ceea ce gândurile tale poartă, crezând că întâmplările vor veni, vor urma de la sine însă ştii că este o utopie a ta care însă nu va salva precum îţi doreşti să crezi acel ceva de la efemeritate, de la precaritate…ştii că sunt doar vorbe, vorbe goale, vorbe în gol şi niciodată nu se vor umple cu ceva cândva doar prin propria lor forţă iar tu simţi că eşti pe măsură ce spui, dar nu te amăgi…cuvintele tale vor rămâne nedesfăcute, acelea care ştiindu-se înşelate venindu-ţi tot mai greu, pentru că le vei tăcea între acele ziduri ale prezenţelor absente…

…acolo unde nişte năluciri îţi mai dau târcoale, acaparante, pe măsura acelui gol pe care îl adânciseră cumva ca într-o memorie a lor, iar tu, tu ştii că îţi vei ascunde gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş de frunze moarte şi niciodată nu se vor mai întrupa; îţi vei spune doar despre ele, când ţi-o vei aminti, că atunci când te-au cunoscut a fost minune…

…când taci, când sfârşeşti acele gânduri care te-au purtat, când simţi că lor nu le mai exişti, nemaifiindu-le, nemaifiindu-ţi, când ştii că a fost doar o iluzie şi în iluzie se afla realitatea ta, deşi ştii că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferită fiind doar clipa în care le confundăm…

…când taci, curmând împreunările cuvintelor în tine, e ca şi cum ţi-ai ucide acea fiinţă locutoare, însă tu nu înţelesesei că ele fuseseră moarte dintotdeauna, pentru că nu le dădusei vieţii, nu ţi le trăisei, ţi le doar povestisei…

…ştiind că povestind le anulai propria moarte, povestind simţind că le dai vreme, le dai timp…

…dar tot ceea ce ele ar fi povestit era doar o rătăcire, iar atunci când te regăseai în ele nu făceai decât să îţi sporeşti această rătăcire a acelor în tine urme…

…acum amprentă a finitudinii şi poate că după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere acelor gânduri legătoare şi altfel poate le vei chema, vreodată, privindu-le ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis, acum fiind împietrită într-o acea amintire…

…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide niciodată…

…când ştii că acele cuvinte pe care le simţeai a livra aventurii înspre care pornisei rotitoare venind spre tine un stoc de semnale şi de intimităţi care odată pierdute îţi sporeau deruta, refuzându-ţi-le şi îngropându-le tăcerii nemişcării gândurilor tale în acea clipă fără anotimp precum ai simţit-o, lepădându-le acoperământul şi dându-le privirii pedinăuntrului pe numele lor adevărat…

…pretutindeni în tine, depozitându-le fără explicaţii, pe nesimţite atât de multe adunându-se, ca nişte colete cu lacrimi aruncate în colb, în muţenie, copil uitându-te la ele, faţă în faţă cu singurătatea lor, cu teama că de acum ţi-ai pierdut privilegiile la tandreţe, aşezând între ele vis gol, supus sepulcralei evanescenţe, atingând aşterneri de eclipsă însemnând împietrirea, simţind că adevărata lor existenţă este nespusul, dar dacă ar fi să le mai exprimi vreodată ţi s-ar întâmpla alterat, cuvintele lor, ale acelor gânduri părând nişte sărmane etichete atât de incerte peste nişte întâmplări în penumbră, acolo unde acum ascultau tăcerea…

…ştiind că dacă nu le-ar mai spune nimic le-ar putea repeta oricât…

…când vei trăi toate acestea în toate chipurile, închizându-i-te fiecăruia şi spunându-ţi că ai învăţat să taci în toate culorile care ţi-ar fi spus ceva, simţindu-te ca o umbră, presimţind noaptea şi întunecându-te, amintindu-ţi de tot ceea ce ai fi vrut să îneci în uitare, despărţindu-te de acel ceva pentru care nu te-ai fi putut pregăti din vreme şi nici nu ai fi avut cum, întrebându-te de adevărata cale şi de cea rătăcită, amândouă amestecându-se în inima ta…

… atunci îţi vei spune că da, trebuie să uiţi nişte cuvinte, învăţând să nu te îngrozeşti de…

…tăcerea lor.



Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.



Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

cândva.


Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.


Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.


Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaştu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusulşi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.


Poveste din alt timp în gând visând de unicorn

Motto: era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă; din ea era peste tot…şi se dădea vieţii cu toate simţurile iar uneori nu mai voia să se mai supună nici unei logici; atunci simţea că se desprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara lui şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior.


Ea, suflet visător, se întreba dacă poţi trăi în imaginaţie, plăsmuind, iscând, visând, născocind…dacă poţi vorbi despre obiecte imaginare ca despre nişte obiecte reale şi a le trata ca atare, atunci când le spunea poveşti viselor…ştia că raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului deschise înspre privitul lumii; sufletul nostru are adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…ştia că există în noi trăiri mistice, focuri ale sufletului; ne spunem în poveşti,  ne scriem în chip de cuvânt asemenea unui vis ce primeşte o oraţiune…

…scrisul, ca o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină, uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…ştia că gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui liberatate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijinea, acel care suţine adevărul, dar se întreba care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu aveau de a face cu puterea de judecată, şi erau atât de multe pentru a putea fi numite doar o întâmplare.

Sufletul nu l-a văzut nimeni până acum, dar toţi îl simţim ca fiind dinăuntrul nostru; nu este unul dintre acele adevăruri demonstrate, ci dintr-acelea ce ar putea părea neverosimile…sufletul nu se vede, dar în om există şi altceva ce nu se vede, nu se poate atinge; fiinţa umană este una psihică…spiritul nostru percepe nişte lucruri prin facultăţi încă necunoscute, iar acest secret al nostru, al oamenilor, acel secret ce ne face în timp şi în spaţiu prelungirea noastră dincolo de noi înşine şi care face din existenţa noastră un punct pe o întindere a infinitului destinului încă nu l-a aflat nimeni; nimeni nu are cheia, acea clavis abs conditorum.

Sufletul există; este lăuntrul fiinţei noastre; acolo e esenţa vieţii, acolo există cu adevărat…

…iar ea, zburdalnic copil al timpului, voia să alerge desculţă prin auzitul crescând al ierbii, fără să se mai sprijine pe acest toiag al raţiunii…

…ştia că realitatea e cea a lumii tale; eşti tu, o lume în care, fiindu-ţi unică alegere, îţi eşti totală dedicaţie, asta însemnând a învăţa să te cunoşti, a te afla după cum îţi vei fi putinţă şi vrere în a o face şi cu dorinţa de a nu îţi fi o realitate iluzorie, ci una a ştiutului de tine, şi nici una utopică, aceea a visului, deşi erai vis de viaţă, aşa precum viaţa primeşte o raţiune; raţiunea de a visa…aşa precum îţi plăsmuieşti o lume de vis; lumea ta, lumea din tine; tu eşti lumea…o parte din tine este peste tot…

… peste tot parte din tine, copil al amintirii celui ce a fost şi al celui ce vei deveni, în ai cărui ochi, poartă înspre suflet, de ai şti să priveşti, ai vedea poveşti nescrise şi ai face-o până în adâncul sufletului,dacă ai şti să vezi, şi mai cu seamă să o faci cu acel  ochi interior, tu fiind omul,  Absolutul; căruia trebuie să îi dezlegi taina, dincoace fiind funcţionarea reală a gândirii; esenţa se află dincolo…noi încă nu l-am atins…noi, cei care avem acel spirit care gândeşte, care are voinţă, care caută; creierul fiind doar instrumentul acestei gândiri…

…acest spirit  despre care se spune că este de origine divină, nemuritor şi transcendent, scânteia divină din noi, spirit ale cărui gânduri călătoresc,  şi este posibil să nu aibă nimic în comun cu materia, spaţiul şi timpul…

… noi, oamenii, îşi spunea, suntem fiinţe creative, putând da gândului o formă, slobozindu-l apoi; el, gândul însuşi, fiind o formă de energie…

… în fiecare există ceva ce nu se vede, nu se poate pipăi, nu se poate atinge; sunt fiinţe printre noi care îşi integrează, îşi transfigurează, îşi convertesc energia pe care o au în spirit; omul este o taină…o taină cu lumini şi umbre, umbre care sunt mereu cu noi, fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem , uneori , topi în uitare, sunt acele reflexii, ca nişte imagini ale sufletului; suflet care, într-adevăr, nu este un adevăr demonstrat, dar care până la urmă se va impune singur.

Omul este visare de vis; e viaţă…viaţă căreia i s-a dat raţiunea de a visa…astfel viaţa devine vis, visul devine viaţă, doar că ea, copil de poveste în povestea cu ea, deşi e visătoare, în înăuntrul ei e veşnic trează; visează şi nu visează…caută cu o privire stranie ceva dincolo de ea…dincoace e deja ştiut; ceva nu ar mai putea afla; o ştie, altceva nu ar mai afla ea, omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…

…noi, oamenii, suntem animale ciudate ce visează cu ochii deschişi…

…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere îşi spune poveşti pe care le aude doar el însuşi…

Asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti, ştiind însă că nu trebuia  să cadă în capcana visului, în setea sufletului său însetat de absolut…

Ştia că trebuie să se cunoască în adâncime, să se vadă; să îşi vadă acea lume din ea, aceea unde îşi era luptă interioară între ea şi însăşi, într-o călătorie a drumului ei, ea, omul-drum, drum cu poveşti pe care nu le voia uitate, copil al amintirii absorbindu-le în ea…şi îşi spunea că poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale…dragostea; o poveste cu inorog…o poveste despre ceva…

ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…aşa îşi spunea când gând de unicorn o atingea ca aripă…

…o poveste de vis de dragoste, un adevăr dincolo de cuvinte; un spus tăcut de tăcere, acea tăcere care spune ceva anume atunci când cuvintele nu mai spun…

…atunci sufletul ei visa visul în care ea se ascundea şi în care uneori i se părea că cineva o strigă de deasupra, din cerul pământului fiinţei ei iar alteori i se părea că pe acest cer călca, jucându-se între ea şi însăşi pe pământ, ca între cer şi pământ, un joc în care trebuia să o caute pe acea ce va veni din ea, rostindu-i-se pe dinafară, în cerul de deasupra ei,  după ce i se va fi adâncit acelui al dinăuntrului, şi uneori îşi spunea cu tristeţe că poate nu a ştiut cum să înceapă o iubire, dar a ştiut când să sfârşească o poveste, ieşind din scenă; o ieşire dintr-o poveste fiind începutul alteia..şi aşa păşea înspre încotro-ul unui drum de viaţă într-un continuum ce consfinţea astfel nemuritoarea poveste, aceea fără de sfârşit…

…poveste de viaţă de dragoste în gând visând de unicorn, animal solitar făcut din gânduri spiralate, ce trăieşte în pădurile ascunse din lăuntrul nostru, acolo unde ne suntem liberi în lume, acele păduri în care ne căutăm înţelesurile, şi îl vom vedea atunci când îi va fi să se întoarcă, de se va întâmpla, iar asta va fi atunci când noi, fiinţe telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…aşa visa în lumea ei, acolo unde cobora în ea însăşi, acolo se întorcea ca într-o întregire a ei de sieşi, aşa simţea că îşi este, deşi această parte nu şi-o cunoscuse niciodată, doar că, într-un fel ciudat, o recunoştea ca aparţinându-i, îşi părea a îi pătrunde lăuntrul celei înăuntrul căreia se afla şi simţea că, deşi tot ea, alt cineva i-ar fi luat locul, ea nemaifiindu-şi, şi îi părea atât de real ceea ce i se întâmpla, deşi ştia că era doar o născocire iscată de dorurile ei de întâmplari neîntâmplate, de patima de ea, aceea care îi născuse visul, i-l stârnise din setea şi foamea de ea, ea cea ce simţea cum fiorurile îi nasc lumea; gândurile i-o întrupau şi înspre ea pornea…

…ca într-un înţeles dintotdeauna ştiut… ochi ascuns în piatră, văz de deasupra altor începuturi neîntâmplate încă, aşteptând întoarcerea unicornului, metaforă a căutării, a adevărului, a iubirii şi a purităţii, ca pe acel ceva doar al său pe care nimeni altcineva nu îl putea vedea, doar ea; ea, suflet visător de dragoste, semn de foc al altor sfere….ascunzător de taine…

…şi simboluri.


Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.


Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.


Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drumîn culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr


Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.

Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.