Iernuindă şi fără mlădieri, despre lumi prinse sub priviri, despre oameni şi interioarele lor dedalice

Motto: Nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător.

Un început de iarnă în care femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri care îi încercănaseră scotoceşte cu febrilitate de zici că îşi rupe degetele prin scrinul din podul sufletului, acolo unde, pe lângă amintiri şi nişte lucruri însemnând vechimile ei, ţine de câţiva ani nişte zâne, deşi asta e cam greu de crezut, căutând ascunsuri împânzitoare, ca păianjenii, cu aţele lor călătoare, ascunsuri rămase nedeschipuite până acum, de parcă n’ar fi şi asta tot la fel de greu de crezut, că încă mai trezeşte din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă, încă le mai atinge pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-a început şi se vor isprăvi, încă mai aşază în litere nedumerite şi nedezmeticite stângaci cuvinte unele peste altele, mergând prin urmele din ea, atingând cu evlavie amintiri sacre păstrate în tainiţa sufletului, ocrotindu-le pe acelea în care s-ar fi afundat cu durere cândva, promiţându-le, când va fi, spovedania impasului, şi încă o dată cerându-le iertare pentru tot ce au măcinat în altcineva, punând  flori în decembrie în camera cândva cu balauri din care nimic nu se mai aude pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială,

încă mai stă în tăcere lângă unele pe care le lăsase să doarmă somnul uitării, o uitare de-a dreptul catarctică, purificatoare, încă îşi mai spune că le-ar deschide ochii, trezindu-le astfel trecutul pe care îl adormise cu o vrajă, aşa ca în poveşti, doar ea poveste mai putându-le trezi moartea, încă le mai îmbulzeşte pe unele într-altele cu o frenezie pe care nu o mai credea cu putinţă, încă îşi mai spune că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, aşa că neştiind când se va mai întoarce în ea, în urme care ar fi descrescut până ar fi dispărut sau în cele cărora le-ar fi sporit înţelesurile, cel mai frumos loc în tine fiind cel care te atrage cel mai mult, cel pe care îl mângâi cu dragostea, care te tot face să te întorci iar şi iar, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine, din ea prelingând cuvinte reale sau ireale pe care le prindea cu cleştii simţurilor, cuvinte care s-au trăit pe ele, trăind-o, şi care se hrăneau cu ceea ce nu va conteni, nu se va termina, cărora le amplifica înţelesurile, revenire după revenire, cu alte infuzări, cu alte invocări, ceva mereu fiindu-le izvorâtor, cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns, îşi spunea, fără sentimentalisme, despre dorinţele cu umerii goi şi numai câtea ceasuri înaintea nopţii, despre cele ascunse de după înfrigurări,

despre cele de care trebuie să tragi uşor, pentru că altfel s’ar rupe şi nu s’ar mai putea ivi din cuvinte febrile, iar dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe nerăsărituri, despre serendipitate şi despre alte lucruri, acelea în care câteodată s-a simţit ca în miezul unui mister, al unui nonsens, rătăcită şi înspăimântată, gingaşă fragilitate, despre zilele şi nopţile fără hotare când, nimic venind la întâmplare, începi să îl trăieşti cu o insomnie fecundă, crescând în tine dar fără exaltări care să le lărgească, înţelesuri cu o nelinişte sufletească lipsită de ferestre de-a dreptul viscerală, nelinişte căreia i te pui de-a curmezişul ca să nu facă din tine un sceptic fundamental, şi asta pentru că ai fi încetat cândva să crezi, cu nepăsare aparentă, în tot ce poate insemna posesiune iluzorie, nenăscutul, doar puţin mai departe, doar că ce va fi mai departe nu te întrebi, în oricâte chipuri ţi l-ai imagina, ştiind că doar într-unul singur va fi acolo, în cel neînchipuit,

despre căutarea fericirii neîntâlnite, depărtând-o pe măsură ce şi-o apropiau, a unor fiinţe a căror viaţă pentru ea nu trecuse neobservată, viaţă care începuse din clipa în care i se întâmplaseră, sfârşindu-se atunci când nu mai fusese nimic de vrut, înainte de a-i pătrunde în oase, în sânge şi în zvâcnet de suflet, fiinţe cu putere de despicare şi dezarticulare, despre alţi rătăcitori apropiaţi de atâtea lucruri dar fiinţe străine de suflet, despre cei pe care, nu îşi mai aminteşte cum şi când, îi întâlnise între mori de vânt mişcătoare, asemenea unui zid, departe de o lume pe care şi-o refuzaseră neputincioşi şi cu greu atunci când înţeleseseră că nu pot continua un joc plin de viclenie atunci când pentru unul e aventură iar pentru celălalt statornicia în convingeri şi astfel, neîncumetându-se, nu le mai rămăsese decât să se preschimbe în marii şi definitivii solitari, marii singurateci,

despre lumile pe măsura ta ale celorlalţi, fără limite şi fără refuzuri, despre oamenii insulă, sacri şi paradisiaci, ultimii pribegi purtând îi ei o demonie a visătorului şi romanticului călător, dând ocol unor lumi ale lor în care nu îşi mai despărţeau fantasmele de reverii, apropiindu-şi lumile utopice de cele reale, poate câteodată nenimerind geografiile corecte, cele sufleteşti, oameni netrecători, oameni ai cuvintelor definitive, pe care nicicând nu îi va acoperi de tăcere, oamenii ei cu ochi limpezi, întâmplânzii ei şi cei neîntâmplaţi încă, acei care încă hoinăresc prin lume, undeva, altundeva de ea, dar pe care îi simte cu aşteptarea, şi nu dintr-aceea care nu va întâlni nimic la capătul ei, despre dragostea uneori ca un  minotaur pe care îţi doreşti să îl ademeneşti pe tăcutelea, pe nevăzutelea, cu binişorul, până îţi cade pradă, fără a fi înspăimântat că apoi te vei rătăci prin labirinturile ei, fără a te înfricoşa că va dispărea într-o zi, spunându-ţi că odată luându-te în posesie poţi ori să o trăieşti, ori să îţi fie teamă, teama ta neavând nicio raţiune, abia atunci înţelegând că eşti cu adevărat speriat, dar neîntrebându-te de ce, pentru că la urma urmei, dragostea aşa începe să ţi se întâmple, încolăcindu-te cu gânduri iraţionale de mâini şi de picioare din clipa în care, depunându-se pe membrana fiinţei tale, fiecare fibră vibrează pe frecvenţa ei, despre dragostea flămândă, dragostea care se dă pentru a se lua, despre dragostea revenită ca o strigoaică, atunci când o credeai sfârşită, tu murind în lucruri murinde, înainte de asta privind-o ca şi cum ai fi avut înaintea ta veşnicia, întoarsă din moarte nemaiînsemnând decât amintirea a ceva ce n’ai trăit, despre tot ce ai vrea să uiţi, nemaiprivindu-l în faţă,

despre cum nu ai vrea să dai timpul înapoi pentru că ai face aceleaşi greşeli, dar câteodată ţi-ai dori să poţi forţa măcar o hernie, una perforată, a unor clipe care să curgă în prezentul ăsta pe care îl trăieşti ca pe unul pur, singura ta instanţă temporală, timpul tău  subiectiv, ca şi cum în altul nu ai fost vreodată, şi el să contamineze vremea unui trecut, iar pe acel timp care te-a însângerat să îl desfiinţezi, să îl dizolvi, doar pe unele lucruri să le poţi face  să revină, despre dragostea ca ultim liman, după întâmplări de avatare sentimentale, despre dragosteasuferinţă în rochie deşirată de stambă ca şi ceea ce ai trăi astfel, tot mai friabil şi mai zdrenţuit,

despre acele poveşti care au sfârşit aşa cum au început, analfabete, când au avut neputerea potrivirii cuvintelor măcar în parte sau într-un singur sens, facerea lor rămânând netrăită, iar neputerea  devenită statornică, şi-atunci neputându-se face ceea ce nu sunt încetează să fie şi ce erau, nemaitrăgându-şi seva din ficţiuni echivoce şi realităţi închipuite, despre alte poveşti care ştiu cât visează, ochii lor văzând cât ştiu şi care, mai cu seamă, replămădesc visări, acele poveşti în care ţi-ai înnodat dorinţe şi visuri pe care nu le-ai fi putut trăi pe deplin decât prin mijlocirea unui alt visător ca şi tine, cu sentimentul că ajungând în adâncurile tale te-ar întâlni, neînceput, ca pe o amintire a trecutului dar pe care o dormi într-un somn adânc trezindu-ţi-o doar atunci când acel de tine visător care te purta înăuntrul lui ca pe o nălucă fără de nume te va chema pe singurul tău nume dăinuitor, despre cele câteva memorii prin care exişti, una dintre ele fiind cea a visului,

despre fiinţele care, ademenitor, se strecoară noaptea pe sub pielea lui, călătorind prin visul altora, trezirea întorcându-i iar altundeva, departe, de tine, fiinţe pe care îi închizi sub pleoape, adunându-le cu starea de visare, aducându-ţi-i din oriundele în care s’ar afla, acolo unde tu ai fi vrut să te afli dintotdeauna, închizându-vă labirinturile lumilor misterioase unele într-altele ca şi cum nu ar mai exista nicio cale de ieşire, despre ceea ce te ispiteşte atunci când rămâi singur după o iubire transfiguratoare pe care ai trăit-o ca şi cum ar fi refăcut unitatea androgină, înaintea primelor clipe de singurătate, atunci când îţi aduni nişte fărâme de amintiri, ascultându-le ca şi cum ai vrea să se mai întâmple ceva dar nu se întâmplă nimic, dar simţi cum dacă te-ai mişca din ele te-ai împiedica de o neputinţă, mai zăbovind acolo până nu te-ai simţi ameninţat cu sufocarea, despre toate secundele când ţi-ai fost interogaţie speriată, hăituită, incertitudine, sigur doar pe nesiguranţele tale, ştiind de unde şi cum începi, neştiind şi cum şi dacă vei ajunge acolo unde tinzi, înspre o finalitate, simţind că în tine drumul este unul pierdut, acelaşi drum peste care ai dat după atâtea cărări, cărări care poate te-au aruncat în diformitate, rătăcitor şi orbecăind prin tine, deşi lucid, blestemat de lucid, în confuziile amestecurilor fără rost, aşa, la voia întâmplării,

despre revărsările  pe care poate ţi le-ai reprimat atunci când le-a fost vremea, deşi atunci păreau nesupuse, cele pe care mai târziu le-ai simţit ca împrăştiindu-te, îndepărtând apropieri, metamorfozându-le până la nerecunoaştere, şi aşa, rătăcit, poate nu te-ai mai putut pătrunde, rămânând  doar poartă pentru existenţe inchipuite, taina deschiderii fiind dincolo de aparenţe, spunându-ţi să nu uiţi vreodată, altădată,  să alegi acumul întrebător şi nu pe cel incert, acolo ştiind că dacă nu vei  ipostazia niciun lucru în opusul său, nu vei deveni contrariul tău şi îţi vei alia toate antonimiile, despre clipa în care oamenii înghesuiţi în orizonturi adânc dezamăgitoare când nici măcar în distanţe nu mai visau, deşi erau dintre acei căruia niciunui vis nu i se ascundeau, purtând în el tot ce aveau ca imaginar mai realist şi mai genuin, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis visceral lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor, începuseră, întorcându-se în ei ca nişte ireali, fragili şi derizorii, să încerce să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva,

gândind că poate e timpul, dacă nimic pentru tine până acum nu a fost destul, să ai din ceea ce ai trăit suferitor înţelegere, şi nu resemnarea, să nu crezi că oricâte vini ai avea sau ţi-ai croi din orice şi oricând există o scandenţă inexorabilă, să accepţi că oricât ai avea nişte dorinţe şi nu legiuni întregi mergând prin tine cu tălpile goale unele pur şi simplu nu se pot împlini, asta neînsemnând că trebuie să rămâi ţintuit în nefericire, ci doar că e nevoitor să treci dincolo de ele, să nu fii în unele lucruri fiinţă a definitivului, ci a căutărilor, izbutind atât de bine să vezi de parcă ţi-ar fi crescut ochi peste tot, să nu uiţi că atunci când te simţi din sine ca fără de ieşire, singura scăpare atârnă exclusiv de tine, eliberator,

să nu îţi întorci timpul trecutului prea adesea cu degetele încleştate în pământului lui, oricât l-ai trăi ca pe unul protector, încât astfel să simţi că cel al prezentului ţi se restrânge, să accepţi că există clipe pe care mâinile tale le vor atinge pentru ultima oară cu dragostea trecutului întoarsă, îndepărtându-l în lumea străvezie a umbrelor, însemnând sfârşitul definitiv a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu se va mai întoarce vreodată, să îţi fii, înaintând, înspre toate utopiile tale, pentru că, fireşte, există o realitate utopică, a ta şi numai a ta, acolo unde nimeni nu îţi persecută fantezia, ştiind că undeva, ceva cu ochi nevăzuţi te ascultă, ferindu-te însă de fantasticul realităţii aberante, să nu încetezi în gânduri să îţi deschizi lumi, lumi de frumuseţi liniştite, de cuvinte care pentru prima oară te sperie fără să li te împotriveşti însă, lumi de dragoste

nemaiîntâlnită.

Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire

Motto: Avem anotimpuri, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, avem anotimpurile galopurilor tropotitoare ale sângelui şi le avem câteodată şi pe acelea ale muţeniei şi ale surdinei, ale  nadirului, ale nopţilor dizolvatoare  şi ale crepusculelor, ale nimicirilor şi ale sufletelor care nu mai vorbesc răbdând tăceri fără recurs la răni în lumea goală de visuri, dar mai presus de toate avem celelalteanotimpuri…

… cele de care ne prindem privirile cu sete şi cu foame, şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, anotimpuri în care nu sfârşim, anotimpuri care nu îşi vor retrage niciodată cuvintele şi semnificaţiile, anotimpuri cu picioare pure  în dragoste rostitoare din care paşii nu trec şi privirile nu cad.

Eşti tu, cea care  în păr, ţesătură de feerie, are aninate fermecătoriile împletiturilor  din ceasuri în care sufletul îşi poartă de mână mirările necuprinsului ce merg sub paşii care ajung în orbite de timp niciodată părăsit, fiinţa cea cândva a florii despuiate, cea care îşi desena înăuntru, pe claviaturi goale de clipele pe care le avusese şi pe care şi le surpase, vibraţii de pustiu, răsunând în rupturile din ea când în arhipelagurile sensibilităţii ei germinase cădere de petală întristată în singurătate, când simţea că i se prăbuşeşte copacul cosmosului ei atunci când îşi istovise anotimpul înfloririi pentru că nu ajunsese să fie, deşi se făcuse tremur…

…tremur pe care îl părăsisei când lui îi simţisei trecerea şi la infinit uitasei că tu, tu şi nimeni altcineva trebuia să fi cea care îi hotărai existenţa, pentru că facerea se întâmplase în taina unei realităţi de netăgăduit pe care o ademenisei neferindu-te, aşteptându-i clipele pe are le aşezusei în răcliţa de ambră unde îţi păstrai umbrele şi strălucirile direcţiilor cardinale ale tuturor siluetelor de gânduri, chiar şi ale acelora pe care le uitasei cu vremea, ale unor târziuri cum refuzai să le vezi, pe unele înlocuindu-le câteodată, câteodată nu…

…iar atunci când se întâmpla locul lor îl luau alambicurile ficţiunii, unde îţi păstrai bravuri în care nu te simţeai părăsită de speranţă, aceea a aşteptării în plină certitudine, pentru că nicio clipă nu încetasei să crezi în nemărginit…

…dar îţi spuneai că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii…

…că îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative, iar tu repetai în ele cadenţe auzind pe caldarâmul din tine ca un ecou straniu proprii paşi ca nişte haşuri de umbre din negru violent care însă nu te mai ajungeau pentru că alungai amintirea pe care voiai să o uiţi şi care venea după tine, cea a neputinţelor şi a câmpului de mine în care te transformasei…

…astfel călcând prin tine, adunând întuneric în cutele sufletului tău…

…în faldurile lui stinse care purtau atingerile celui care îţi domesticise toate acele umbre zdrobitoare pe care le strânsesei în jurul tău cu chipul stihiilor, şi tot cosmosul tău începuse atunci să asculte de legile unei astronomii anume când în tine anotimpul dragostei îşi începuse geografia simţurilor sub temperaturi aprinse febricitant…

…şi nimic din ce se întâmpla nu prevestea ecourile ce urmau să se spargă în tine, niciunde altundeva în tine primăvara nu avea sunete crispate, doar tu singură te aruncasei ca într-o hipnoză ce parcă urmărea autonimicirea, calcinând în tine evantaiul de lave ce erai, sentimentele înecându-le în negru deşi le auzeai în lăuntrul tău cum îţi cereau ocrotire…

…însă tu te purtai de parcă nu le auzeai, de parcă totul în tine asurzise, de parcă uitat de tine într-un vârtej de senzaţii care te încremeneau în tăceri la margini pierdute şi nu puteai să te smulgi de acolo de unde ceva vestea faditic ceea ce avea să urmeze…

…un văzut înainte de a fi atins…

…acel care atunci când te-ar fi izbit, când s-ar fi întâmplat, din tot anotimpul dragostei tale nu ar mai fi rămas decât resturi, şi mâinii tale ucigaşe nimic nu i s-ar fi împotrivit, şi tu ai fi simţit cum mori pe braţele ei, sfârşind într-o poveste nepieritoare ce îţi părea acum trăită într-un timp himeric, unul al celui mai frumos anotimp, dublându-ţi în el forţa de halucinaţie după cum atrăgeai şi respingeai în tine gânduri care nicidecum însă nu îţi contestau existenţei realităţi, însă tu te purtai de parcă da…

…de parcă deschideai în tine drame…

…pe scena din tine doar spaime cărora le puneai atât de multe măşti…

…măşti care dezvăluiau tot ce trebuia izgonit…

…cutremurându-te de atâtea nelinişti care nu îşi aveau rostul şi care nu făceau altceva decât să îţi prăbuşească lumile în geamăt, rămânându-ţi cândva nostalgia seninătăţii, asta spunându-ţi cu lacrimi de zăpadă, că nicio himeră nu ţi se închegase, cele cărora, mistificator, le ţinusei uşa deschisă…

…doar că totul fusese atât de aievea şi numai tu dezlănţuisei în tine asaltul tenebrelor când toate acele nelinişti începuseră să te mineze de parcă un demon te ţinea în puterea lui, tot mutându-te pe două talere şi căruia nu încercai să îi scapi, să îţi arunci toate acele gânduri în spinii cărora care îţi sfâşiai rochia…

… rochia ta grea de catifea din iederă verdefericită cu fascinatorii broderii aprinse din fire împletite de brânduşe şi încrustaţii de nopţi în culoarea ambrei pe care îţi crescusei clipele pure care acum deveniseră tot mai palide, şi s-ar fi stins în neauzit, în tristele tale castele care îţi coborâseră din asfinţituri, până nu ar mai fi rămas nimic, nimic din ele oricât le-ai mai fi dat cândva, într-un târziu, zadarnic ocol, pentru că timpul lor dragostea nu l-ar mai fi ţinut cu mâini suverane în care viitorul ar fi înmugurit şi totul în jurul tău părea pierdut şi părea a te pierde…

…începuseşi deja să trăieşti crepusculul cu acele lui cele rotitoare şi neputinţa de a-l stăpâni când singură te alungasei din  rostirea a ceea ce fusese magic, fiinţă secundă cu secundă îndrăgostită

…fiinţă care încerca să îşi înăbuşirea dezlănţuirilor, ceea ce însă nu făcea, încărcându-se cu electricitate apăsând şi tulburând-o, convertindu-se în trăznete cărora nu ştia să le vină în întâmpinare cu formule exorcizante în aşa fel încât ceea ce era în ea potrivnicie să abdice, învinsă, fără vreo rostire şi să o lase să se străbată oricare i-ar fi fost verdictul de vulnerabilitate în care îşi ardea întâlnirile dintre fruntarii cu ochi de gheaţă, de ea neîndurători, locuri ce îi păreau a avea fisura ireparabilului…

…locuri în care cândva şi apropierea, şi depărtarea, ştiuseră ce au de făcut când erau anotimp fără intemperii, unul neîncheiat, anotimp în care nimic din jurul ei nu se clătina…

…anotimp în care în cea mai mare taină paşii tăi dănţuitori mergeau în întâmpinarea ei, a celei din care care venea, cea care niciodată nu va dispărea din ea cu ceea ce arde în comuniunea vieţii timpului magnoliilor de ambră şi a semnului de foc din ochii ei de flacără în care cercuri închide când tandreţea lui, a celui de ea rostitor îşi aduce mărturia şi semnul lui în toate frigurile pe care ea şi le-a încheiat cu supunere atingând limanul unde îşi căuta potolirea lor…

…departe de gândurile obosite şi târzii în care purta pietre sângerânde în priviri când îi şchiopătase orb mersul drumului de fluturi ce nu ştiau să ningă alb ci doar cu chip de tăcere aripi zdrenţuite în căzută primăvară înstrăinând taina minunii, minune despre care îşi spunea că poate nu i se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare…

…durând-o până la singurătate pentru că o primise ca pe un meteor…

…că o stinsese pe când îşi năştea în neaşteptare timpul păstrat la ureche de iarnă, care auzise pe când ea nu ştia încă clipele ce aveau să fie rupte din calendarul albăstrimii iernii ca să fie scrise cu iubire…

…clipele pe care avea să le strângă în braţe firave adunându-le să fie ceea ce erau şi nu doar păreau a fi, doar un miraj, doar un visat, doar un tremur străjuitor ce se pregătea să îi ia în custodie lumea cu pământul răsfirat din inima ei întreagă pe treptele căreia era zvâcnire uitată demult, trepte răsturnate prin spărturile cărora se strecurase mângâierea a ceea ce venise până la ea, a ceea ce ea îi spusese în gând că o să rămână şi că nu îi va sfărâma venirea din neaşteptare când nimic nu credea că se va mai întâmpla…

…în nimic nu credea că se va mai întrupa  până când fiinţa minunată e unei făpturi de înspre ea se îndreptase dintr-un capăt de anotimp pe coastă albă de iarnă privind la vremea în care urma să curgă în ascultările aripilor fluturilor de nea, aşezuta ei zăpadă în adormite visuri din singurătatea ochilor…

…acolo unde i se deschisese privirea cu tot ce avea de visat, spunându-şi că el ar putea fi cel care îi va căuta trupul sufletului să i-l crească din dorinţe dezgolindu-i asfinţiturile din păr, din piele, din neliniştirile tâmplei în suave clipe de degete desenând cu sidef conture topite sub atingeri virginale în respiraţii peste sfieli, clătinându-le, coborând în adâncurile fiinţei ei, sedimentându-se în geologia ei senzorială, acolo unde mult din ea dormea uitări…

…şi totul i se părea de parcă ar fi fost ieri când îşi asasinase prematur transfigurările, învineţindu-şi mai întâi clipele, asfixiindu-le, înstrăindându-le, simţindu-le cum mor în spasme, de-atunci murind şi ea fără încetare până când în deznădăjduire şi cu privirea prinsă de spaimă înţelesese că totul ar fi rămas fără vindecare în acel sfârşit continuu dacă nu îşi putea aduce înapoi sufletul care nu mai putea să vorbească şi asfel răbda, dar nici să rabde nu mai putea pentru că dacă nu ar mai fi avut timp infernul ei ar fi ajuns la destinaţie şi acolo ar fi şi rămas…

…şi ea plângând în abise, în abisuri de mână cu pustiul şi lumea anotimpului pe care îl cernise ei şi-ar fi povestit dizolvarea…

…şi tot ce ar mai fi putut aştepta era doar somnul apelor purtându-şi întunericurile şi al neuitării acum al timpului de-atunci pe care îl lăsase  capriciilor furtunilor închipuite pe care le dura în loc să le nimicească începând să îşi numere amurgurile, spintecând în carnea lor, în ea pustie…

…iar asta o ştia cu sufletul naufragiat, şi nu aştepta să o afle până ar fi fost prea târziu

…atât de târziu încât să nu mai poată exista aproape…

…târziu care i-ar fi anulat orice speranţă încât să nu mai poată reface frumuseţea care îi fusese cea a poveştii care atât de misterios îşi cheltuise tainele şi fără pereche le păstra pe acelea pe care încă nu ştiuse cum să i le fure din înţelesuri aflate doar după ce şi le-ar fi călătorit îndelung şi stăruitor pe care le-ar fi putut pierde singură din vedere dacă nu şi-ar fi asediat imensitatea şi eternitatea în care credea pe când îşi compunea solilocurile, în timpul în care celuilalt nu i se mai putea spune pentru că devenise o genune…

…în acele clipe fără de anotimp peste nopţile cărora se lăsase crustă violacee pe când credea că el începuse dinspre ea să îşi ferească privirile şi toate visările ei de cândva acum îi păreau realităţi de mult apuse, părăsiri parcă doar de fantezie zămislite, stăpâniri ale efemerului…

…senzaţia de târziu ce începuse să locuiască în ea asemeni unei fatalităţi pe care o oprea la ferestrele sufletului ei, înfigând în ea gratii cu puterea că nu e totul pierdut, şi asta nu o vorbea himerelor, ci năzuinţelor care în ea nu secătuiseră, fantomelor chinuitoare în care inventase stingeri şi de care se eliberase, pe lângă care îşi trecea amintirile care purtau flori argintate şi chemări împerecheate cărora li se ruga în gând să nu sfârşească nici ei, cea rămasă singură, a pierderii perechii, nici celui căruia îi dădea durată, spunându-i-se în gând…

…separând timpul absenţelor cercului tandreţii de cel în care părea că el o îndepărtase, privind înainte rotitoare,  şi nu uitând înspre vedenii măcinând umbre…

…un înainte încă invizibil dar nu himeric în care toate se vor întoarce apropiat din drumurile lor în veşnicia deschiderii celui dintâi de unde plecaseră şi nu vor fi ajungeri improbabile…

… gând creat şi recreat fără încetare din nevoia de un el neîntâmplat…

…pentru că fără de elneîntâmplatul,  în lumea ei ar fi atât de frig pentru delicata tijă a fiinţei ei oricare ar fi fost anotimpul…

…şi deşi nimeni nu o cunoştea mai bine de cum se cunoştea ea însăşi, conştientă de fragilitatea ei, el ar fi patria ei tandră cu toate infirmităţile despletitelor  cândva spaime,  acum pribege, cele pe care nu  ştia atât de bine să şi le ascundă…

…iar dincolo de orice repere şi geografie, ca într-un misterios cod descoperit prin întâmplare, deşi nimic pe pământul ăsta nu e întâmplător, el o va citi rămasă ca dintr-un timp al unei vremi pierdute, şi nici măcar nu îi vor fi trebuitoare multe cuvinte în ocrotite încăperi de-a lungul tăcerilor firului timid şi dureros al cusăturii sufletului ei care nu mai visa, şi în fiecare zi, în fiecare clipă, ea  şi-ar  spune că îşi va trăi în el celelalteanotimpuri, acelea care ni se întâmplă pentru că le-a fost…

…hărăzit.

Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 


 

 

Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă…

… tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu…

…tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă…

…ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri…

…şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei, căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli…

…doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…

..de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…

…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.