Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.

Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig…

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele…

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele… ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă…

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Publicitate

Foc nestins în rug de cer

Motto: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

Ea, copil al timpului, în sălaşul sufletului vântul îi isca furtuni pe care încercase să şi le stingă, să şi le tacă în şoapte inaudibile; şi atunci îşi închidea rostirile…şi poate că ce avusese de spus, tăcuse demult…cândva; şi de atunci, nimănui nu i se mai dăduse spusului…nu se mai mistuise în patimi, chiar dacă îşi aprinsese rugul; se dăduse doar luminii focului de ea, risipindu-şi una câte una umbrele întunericului…ale spaimelor…doar lui i se cuvântase; pe străzile oamenilor umblase destul hoinară; atât de singură…deşi păşise cu palma căuş altar de flăcări de suflet şi inimă…văzuse prea multe degete strivindu-se a pumn, încleştândă sfărâmare de nod.

Uneori simţea cum vântul plânge în braţele timpului vânarea zădărniciei de a fi vrut să prindă clipa în goană şi să îi trăiască veşnicia…acea clipă, fiecare clipă…în care ar fi vrut să uite semnul de foc şi sfărâmarea între cele două sfere; aceea a dezlănţuirii şi cea a mâinii care purta iubirea ca sceptru…cea care căuta neînţelesul acolo unde ceilalţi îl pironiseră pe rugul adjudecării de a fi cu neputinţă altfel de cum îl văzuseră ei…şi pentru că nu îl putuseră pătrunde, îl sfidaseră cu trufie şi aroganţă şi,  spulberându-l, consideraseră că nu’i nimic dincolo de el…nimic din ceea ce ei nu ar fi putut vedea; pentru că ei credeau în ceea ce li s-ar fi întâmplat dinaintea ochilor…

…or’ nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară…

…şi în acea clipă, fiecare clipă, ea păşea pe poteca setei de a şti altfel de cum şi decât s-au aflat alţii; şi nu ştia unde o ducea drumul, dar simţea că nu se împăca defel doar cu întâmplările ce îi fuseseră date spre dezlegare…pe acelea le dezlegase, după ce se înfăşurase şi se înnnodase ca să afle despre sieşi de ar putea, aşa, rătăcitor în ea, întortocheat în sine cum şi-ar putea slobozi înfrânările şi slăbi chingile, pentru că nevrednică se simţea să încerce să zboare în alte sfere până nu le trăia pe cele ale tărâmurilor nisipurilor mişcătoare ale ispitelor pământului; acelea în care cu cât de zbaţi să le scapi, cu atât de afunzi mai tare…şi nu voia să se sfărâme pentru a-şi aduna fărâmele…

…aşa că îşi înfrânase patimile cu gândul că acelea vor trece; sunt efemere şi deşarte…nu credea în flacările şerpilor amăgitori…încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din înăuntru-i, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…

…acolo, în locul neştiut nimănui se încrâncena să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare şi pe care şi le oblojise singuăr şi neaflată de nimeni…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o  ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, transformându-le în focuri ale înţelepciunii, în mistere necuprinse ale desăvârşirii pe calea pe care îşi pornise în căutare de sieşi, călăuză înspre ea însăşi, ştiind că pe drumul de la capătul ei îi va apărea în cale acea  nevăzută altora care o va învăţa să se desluşească…să se alcătuiască…să se rostuiască pe dinăuntru şi să se rostească pe dinafară, neîngăimat şi cu biruinţa cuvântului de el…să se înfrâneze…să se cumpănească…

…dar nici nu trecea totul prin foc şi sabie decât atunci când îşi nimicea spaimele…când îşi sfida, înfruntând, spectrul neputincioaselor întoarceri în sălaşul urmei, atunci când pasul rămas era cel în care credea, pentru că în afara cercului lui stăpânea stihiile potrivnice visului; le îngenunchease…credea în visul lăsat pe pământ, în împărăţia sacră a fiinţei fiecăruia…lumea albă şi sfântă a fiecăruia; pământul înăuntrului făpturii, precum şi cerul acelui pământ, precum în cer, aşa şi pe pământ…

…şi cum ştia că nu este decât o închipuire, o plăsmuire a dorinţei de altfel, a desăvârşirii lăuntrului în care ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită; aceasta îi va fi zbaterea şi nu în vânt şi nu în van…şi încetare nu îşi va fi decât  când va fi atins sfârşitul; atunci va şti că a ajuns acolo de unde a plecat odată, înspre ea şi lumea din ea..şi lumea de dincolo de ea şi de alţii…

…şi când va izbândi, va afla că pentru întâia dată în viaţă s-a cunoscut cu adevărat; îşi va fi cunoaştere pentru prima oară.

Şi vânător de vânt pare altora a fi, acelora ce nu le împărtăşeşte crezul; credinţa într-un dat odată pentru totdeauna…acelora le-a pierit de mult uimirea; nu mai caută demult înţelesuri în ei şi în alţii…sfânta ei legătură este aceea dintre ea, cel a încercărilor, şi ceea ce îi fusese dat cu putinţă până acum să cunoască, doar că simţea că altundeva e acel alt-ceva şi neştiut altora şi ei încă ne-ajuns…şi acel altceva era căutarea ei de cunoaştere; ne-cunoscut încă.

Răspunsurile erau în ea şi nu avea cui să i le ceară şi frământările ei ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotrourile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea ei, aceea a creaţiei sinelui, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi…

…că asupra ei se va stârni glasul strămoşilor să o cheme din lăuntruri să îşi spună numele ei şi în numele lor precum şi a tuturor începuturilor fiinţei iscate pe tărâmurile care le aparţineau…

…că va fi, într-un final, tot ceea ce alţii îşi fuseseră şi îi fuseseră, precum şi ceea ce îşi devenise până acum ei însăşi ca spirit, ca fiinţă…nu îi spusese nimeni că ceea ce avea să i se întâmple nu era de nestrămutat, cu toate că uneori era o urmare firească a unor cauze…

…că dacă avea să îşi fie durere, şi de ar fi putut-o şti înainte de tăiş, nu i s-ar fi întâmplat; dar, neputând-o şti, se aruncase înspre ea, împlântându-şi-o până în prăsele…de ar fi putut-o şti; nu avea cum însă, şi nici de unde…deşi de auzit, o auzise de pe la alţii; de cunoscut, o cunoscuse atunci când o trăise.

Mai târziu, când ieşise de pe o cărare a vieţii şi păşise pe o alta, dar îndreptându-se tot înspre un într-acolo al necunoscutului lui, acela despre care nu ştia unde o va duce, dar de pe care nu avea cum să se întoarcă, înţelesese că trebuia să îşi afle iscusinţa dezlegării piedicilor, înlăturând mărăcinişuri şi bolovani, ucigând spaime înfricoşătoare, învingându-şi întunericul şi alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de una singură, pentru că doar în ea îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului ei, acea care ardea de dorinţa de ea în înverşunarea de a-şi ţine  cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele cârmuirii de sieşi, cele ale propriului destin, începuse să simtă cum anii o făceau tot mai stăpână pe ea şi pe viaţă…

…începuse să privească lumea cu alţi ochi şi să trăiască atingând-o cu toate simţurile…nu mai şovăia demult; nu mai păşea a sfială…deşi rămăsese acelaşi copil al timpului.

Începuse să asculte  pasul drumului şi învăţase să desluşească gândurile altor suflete fără de prihană care, la rândul lor, îl auziseră pe al ei; îl iscodiseră de la depărtare, fără îndrăzneala atingerii din apropiere; se spuseseră unii altora fără de ochi…şi fără de grai; se cuvântau în aceeaşi limbă…

…a rostirii.

Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere…

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.

Scrisoare târzie lui Moş Crăciun

Drag Moş Crăciun,

Îţi scriu acum, femeie copil, cum nu ţi-am făcut-o niciodată,nu ţi-am scris, pentru că nu am ştiut ce mi-aş putea dori, ceva ce tu deja să nu fi putut ghici, mi-ai adus întotdeauna ce am vrut, spuneam doar părinţilor, şi nu am înţeles cum de gândurile mele ajungeau la tine, un răspuns însă îmi dădusem, acela că eşti magic, trăieşti doar pe un tărâm  de poveşti vrăjite, cum ai fi putut altfel şti ceea ce nu îţi rostisem? doar tu puteai avea puterea de a auzi ceea ce, cu glas de tăcere, şopteam, şi ştii că multă vreme am crezut că exişti? şi nu pentru că îmi doream foarte tare să cred, şi, oricum, nu ai fi fost doar rodul imaginaţiei mele; ca mine mai erau pe planetă milioane de copii.

Odată, de un Crăciun, nu am ştiut de unde să te iau, dispăruseşi atât de repede încât abia de’ţi zărisem pantofii, părându-mi-se ciudat că semănau cu cei ai tatei, te căutasem peste tot, dar parcă intraseşi în pământ, şi încă o dată m-am gândit că eşti vrăjit, magie, apari şi dispari, iar eu voiam să îţi spun că îţi uitaseşi sacul cu jucării lângă bradul meu, mama îmi răspunsese însă că este pentru mine. Ştii că am fost destul de tristă? în sinea mea şi acum mai cred că plecaseşi totuşi în prea mare grabă de teama de a nu fi surprins, ştiind că te aşteptam cu înfrigurare şi că stăteam la pândă, aşa precum ni se întâmplă uneori şi în viaţă să aşteptăm nimic, aşa o spunem.

Dar stăm la pândă pentru totul.

Şi acum mai cred că nu voiai să te dezvălui, deschipuindu-te, pentru că s-ar fi spulberat astfel iluzia, aburul de mister, şi astfel ai dispărut ca prin minune, aşa precum se întâmplă şi cu ele, cu minunile, durează trei clipiri, la a patra au dispărut, dar se ivesc tocmai pentru a crede în ele, a avea încredere că ceva se va întâmpla, dar să nu cumva să îţi treacă prin minte să încerci să le explici, pentru că se cere prudenţă când încerci să explici un mister, şi va fi când te aştepţi cel mai puţin, pentru că întâmplarea fiecărui miracol se petrece după o lege a ei şi apare când nimic nu crezi că ar mai fi cu putinţă.

Nu aveam, Moş Crăciun, ce să fac cu un sac întreg plin cu jucării; aveam, oricum, prea multe, am dăruit din ele şi altora, ştii că aveam acest obicei ce pe mama o înfuria la culme; îmi dădeam din jucării altora ce nu aveau. Tata a înţeles întotdeauna, mama, niciodată. Multe lucruri nu le-a înţeles, şi pe undeva nici azi nu s-a schimbat prea tare; dar asta este altă poveste,

prinţesa tatei a ştiut că dragostea este aceea de a dărui fără să aştepţi ceva în schimb. A ne dărui. Îţi mulţumesc, tata, că sunt fiica ta şi că ai fost părintele pe care mi l-am dorit, că ai lăsat pe pământ un vis; pe mine.

Mai ţii minte, Moş Crăciun, când nu am vrut să îţi spun poezia Mon beau sapin în limba lui Voltaire, cum altfel? O brad frumos cred că s-a supărat foarte tare, atât de tare încât s-a prăvălit în acea seară, cu artificii, cu lumânărele, cu toată ornamentaţia din dotare, şi cred că erau câteva kilograme bune de globuri atârnând pe crengi, nemaipunând la socoteală bomboanele de pom, îmi place bradul de Crăciun să simtă şi să trăiască frenezia culorilor, asta ca paranteză…

…s-a supărat şi s-a întrebat, ca să mă întorc la poveste, de ce nu am vrut să grăiesc în limba de baştină, pe româneşte. Nu ştiu; ştiu că de la trei ani tata mă învăţa franceza; nu am îndrăgit-o defel, şi habar nu am de ce iar neputinţa pronunţiei vocalei nazale 0, ca în crayon,  s-a manifestat în toată splendoarea şi tare nevolnică m-am simţit, la fel precum s-a întâmplat şi cu n palatat, aşa, ca în agneau; acestea două m-au descumpănit tare…pronunţia mea în franceză nu doar că şchiopăta ci era infirmă de-a dreptul.

Ştii ce e ironic, Moş Crăciun? şi niciodată nu aş fi crezut, dar se pare că niciodată să nu spui niciodată nu e doar vorbă în vânt, acum vorbesc franceza ca un nativ; sunt filolog, a doua specializare îmi este limba franceza…ironic, nu-i aşa?

Unde rămăsesem? A, da, că nu am vrut să îţi spun poezia.

Când ai apărut, cred că m-am înfricoşat; nu te văzusem niciodată, şi dintr-odată erai acolo, în faţa mea. Te-am privit, tăcând…tata, crezând că am uitat versurile, a început să îmi rostească, uşor…M-am întors spre el – povesteşte mama –  şi am dus un deget la buze, şoptindu-i ssst, apoi m-am uitat din nou la tine, Moş Crăciun; a fost un moment stingher, tu mă priveai aşteptând, eu, aidoma o făceam, doar că nu ştiu ce aşteptam. Într-un final, tata m-a coborât de pe scenă, era o scenă pe care mă urcasem…se pare că nu prea mă descurc cu reprezentaţiile, dar ieşirea mi-o fac graţios, căci tata a spus că am făcut o reverenţă iar tu, Moş Crăciun, ai înclinat din cap şi probabil ai şi zâmbit, doar că nu ţi se desluşea zâmbetul, nu se ivea din cauza bărbii care era una falsă, by the way.

Îţi aminteşti toate astea, Moş Crăciun? Trebuie să ţi le aminteşti…eu eram prea mică, mi le-au povestit părinţii, iar tu cred că atunci când m-ai văzut pentru întâia dată în carne şi oase te-ai gândit că ai de a face cu o zgâtie tare încăpăţânată, care mânuieşte după pofta inimii şi dresează după bunul ei plac verbul a vrea, îl rostogoleşte, îi dă şuturi, îl înghionteşte, îl azvârle, îl prăvăleşte…cred că la asta te-ai gândit. Ştii că atunci a fost singura dată când tata s-a supărat pe mine? Doar că nu a înţeles ceva…doar atunci, la acea vreme, mai târziu a ştiut-o…nu a înţeles că fusese numai dorinţa lui ca eu să fiu în acea seară acolo, aşteptând un fals moş crăciun, pentru că pe tine, cel real, nu te puteam vedea, aşa-i? împreună cu alţi copii plini de entuziasm, să spună poezii.

Eu entuziasm nu aveam, şi după ce îl pierzi – şi cam aşa se întâmplă şi în viaţă – nu îţi mai rămâne  mare lucru de pierdut; simţi de parcă nu ţi-ar mai fi rămas nimic de murit.

Ca să mă întorc la poveste, de atunci, toată viaţa mea mi-am ascultat dorinţele; le-am dat ascultare şi am făcut ce am vrut.

Moş Crăciun, simt că îţi datorez ceva, acea poezie pe care nu ţi-am spus-o niciodată…o fac acum. A scris-o Radu Gyr.

„N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară”.

Moş Crăciun, nici acum nu ţi-am spus ce îmi doresc…după tot ce ţi-am scris…

Mă gândesc însă că o vei şti.

Gând

Vouă, suflete frumoase de pe tărâmul poveştilor mele, vă dăruiesc din suflet un gând de lumină albă legat cu fundă argintie, la capete cu fulgi de diamante, iar în mijloc cu o stea pe care stă un înger şi veghează; stă de veghe fiecăruia…Îi simţiţi atingerea?

Vă doresc ca uimirii să nu îi pălească niciodată farmecul de seducţie şi etern să îl aibă asupra voastră…pentru că de i se întâmplă să pălească ne-am pierdut puterea de înţelegere a adâncurilor din noi; acceptăm că unele lucruri sunt date odată pentru totdeauna şi ne piere extazul căutărilor în noi înşine şi în alţii. Uimiţi-vă…şi mai presus de toate, minunaţi-vă; a te minuna e diadema ce o poartă uimirea, e freamătul pe care îl simţi atât de viu şi care te face să pătrunzi abisuri.

Suntem paşi; nu vă uitaţi drumurile…suntem crezuri; nu vă uitaţi visurile…suntem gânduri; nu vă uitaţi întrebările…suntem treceri; nu vă uitaţi răspunsurile…suntem poveşti; nu vă uitaţi începuturile…suntem drumuri; atingeţi-vă încrucişările…

Suntem dragoste…nu uitaţi!

Crăciun fericit!

O ultimă şoaptă…vă doresc să nu mergeţi niciodată pe sârmă…să pierdeţi bătălii, dar nu războaie…să plângeţi dacă simţiţi şi să nu priviţi niciodată înapoi cu mânie, poate doar cu un zâmbet amar…dacă ceva vă doare, să credeţi că asta face parte din viaţă…dacă vă pierdeţi vreodată speranţa, să ştiţi că mai există un ţărm…celălalt ţărm…acolo poate nu sunt furtuni, furtunile sufletului…poate…dar şi asta face parte din viaţă…să nu vă uitaţi întrebările şi să găsiţi o cale pentru a afla răspunsurile…să credeţi în voi…să credeţi în dorinţe…mai devreme sau mai târziu vi se vor împlini…să nu vă fie teamă să-i lăsaţi pe ceilalţi să vă cunoască; cei care merită vor afla cine sunteţi…să vă păstraţi prietenii, sau măcar să le păstraţi locul în inimă, dacă, într-o anume zi, vreunul dintre cei care au plecat va dori să se întoarcă…să nu uitaţi tandreţea…să preţuiţi lucrurile mărunte; minunile cer atât de puţin.

Şi chiar dacă simţiţi vreodată că nu mai vreţi să vă ridicaţi, să vă gândiţi că nimic nu e mai important decât să rămâneţi în viaţă; viu…să nu vă fie teamă de emoţii indiferent de preţ…să nu purtaţi măşti; veţi obosi într-un final…să ştiţi să alegeţi şi să vă asumaţi; dacă se va dovedi că alegerea a fost dezamăgire, şi asta face parte din viaţă…va fi o cicatrice în plus, dar şi semn că aţi trecut prin viaţă; aţi trăit…să nu uitaţi inocenţa; întoarcerea sufletului la Inocenţă. Şi nu uitaţi..suntem rezultatul propriilor dorinţe…aşa că aveţi grijă ce vă doriţi…

…s-ar putea să vi se împlinească!