Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Anunțuri

39 de gânduri despre &8222;Gânduri neplecate sparte în cerul gurii&8221;

  1. Mai incerc o descindere din vazduhuri stravezii;intru alergand in labirint,tentat de jocul imaginilor din nenumaratele cioburi de oglinzi,fara grija unor repere necesare intoarcerii in lipsa unui fir al Ariadnei.Ma las furat de complexitatea intrebarilor insondabilului interior al sufletului,de lupta ireconciliabilelor contrarii, de nesatul dorintei de a auzi vocea spuselor-nespuselor … Ma ratacesc amintindu-mi,prea tarziu,ca mi-am propus rabdarea urcusului incet-incet,treapta-cu-treapta,pentru a nu avea soarta fluturelui atras de mirajul irezistibil al palpaitului lumanarii…

    • Îmi doresc să rămâneţi captiv şi captivat, dacă’i aşa, în şi de această de acum realitate a lumii mele, a universului meu de cuvinte, unul labirintic, dar nicidecum ficţional…şi simt că în nici un fel nu aţi fi stăpânit de vreun echivoc; cât despre Ariadna şi al ei fir, de vi l-ar arunca, sincer, cred că ar fi mai degrabă învăluind; poate că mâine ar găsi un alt labirint…glumeam; o singură citire a unei lumi sensibile, lume magică pretutindeni răsfrântă, astfel precum şi ea şi-ar dori să se reverse în alţii, în lumea lor, în ea sorbindu-i să îi aibă, având-o, se pare că nu v-a fost îndeajuns şi vă salut de fiecare dată trecerea şi rămânerea, iar de ieşit din orizontul lui misterios vi s-ar putea întâmpla, cred, în urma unei revelaţii; cred că ar fi unicul mod de „trezire”.

      Ceva pentru domnia voastră, cu toată consideraţia…şi cu drag, mai ales.

    • Ciprian, când te simţi precum un pustiu sceptic, ceea ce îmi pari uneori a fi, nu ţi-aş putea spune decât că răspunsul e în tine; ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un „joc” al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic..or’ nu. Păstrează dorinţa, Ciprian; aceea de a regăsi intensitatea; intensitatea cu care ai început să atingi urme…precum întâia oară…şi atunci te vei revărsa într-un suflet de cleştar; acum
      plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti, pe care îl vei alcătui în şoptite atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplărilor; suflet pribeag şi visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi şi tivite cu descâlcite închipuiri.

  2. „…și simțea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii și își spunea că tot ce ar ieși din ele nu ar fi decât…
    …cuvinte amare.”

    Și cuvintele le înghiți, chiar dacă le dai drumul tot la tine se întorc, nu doar amare ci și uscate, și nasc alte gânduri, și tot așa. Iar într-un final pe care începi să-l aștepți dorindu-l, ești doar un muribund, aștepți, ai numai răni, gura îți sângerează, și nu mai poți nici măcar să-ți iei rămas bun ! Ești tu însuți amarul unei vieți de gând. Arsă în cuvinte nescrise, gânduri.

    Te pup,
    BoB

    • Nu, Bogdan; sunt doar semne ce vor sfârşi prin a fi obliterate; au în ele un sâmbure sterp, de le asculţi, punând urechea pe pământurile lor crăpânde. Cât despre altele, te cer a le da un sens neîntârziat; sunt cele aparţinătoare unui dicţionar al senzaţiilor. Uneori stâlcim cuvintele şi încălcăm regulile sintaxei, ca să zic aşa, pentru alţii; pentru noi, o limbă nouă în acorduri inedite. Priveşte-te; tu vorbeşti mai cu seamă liric, asta ca fapt divers, şi uneori îmi par literele tale ca fiind din sârmă ghimpată în care sufletul tău se sfâşie, în ele aflându-se şi începutul şi sfârşitul; pot fi ca nişte otrăvuri pe care limba ta ţi le secretă tainic, omorându-te în neaflare, neascultate…şi cu toate astea simţi că nu ţi le-ai putea suprima.
      În absenţa iubirii, sufletule, înţelesurile, consecuţii ale înţelegerii, nu sunt altceva decât nişte biete himere retorice; asta să nu o uiţi.

  3. ” Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre ele în auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.”
    Foarte frumos spus!…eu mereu ma intorc si recitesc,e ca si cum jurnalul tau creeaza „dependenta”…

    • Ţie îţi mulţumesc, Magda; fiecărei întoarceri ale tale printre cuvintele mele care poate unora or’ altora le îngândurează înţelegerea; ele sunt ca într-un fel de ascuns, pentru că simt că doar astfel, paradoxal şi enigmatic aş putea dezvălui, ascuns pe care mi-l „contemplu” cu o luciditate de-a dreptul dramatică uneori, cuvinte despre un cândva…un cândva părând a avea un final prelung suspendat…cam asta.

  4. Tot ce ne „atinge”,cu sau fara voie,lase semne,provoaca revelatii de diferite niveluri.Intrat de buna voie in misteriosul univers al cuvintelor magice,nu-mi doresc iesirea,ci iluminarea necesara patrunderii sensurilor adanci,lasand cat mai putine sa treaca fara a-mi lasa urme si permitand cat mai multora sa-mi ramana…Multumesc pt. bucuria „Canonului” de J.Ch.Pachelbel!

    • Mulţumesc şi eu, la rându-mi, pentru mereul de acum de a-mi atinge cuvintele cu sufletul domniei voastre…ştiam că vă voi face o bucurie; „Canonul” îmi dă o stare aparte atunci când îl ascult.

  5. Gandurile stranii ce traiesc intr-o lume care nu este a ei cum se pot indeparta? Daca unele umbre sunt mai puternice ca lumina altora si daca neintelesul ar fi de fapt tot un inteles mai greu de inteles?
    Gandurile nu pot vorbi, ele se simt doar uneori, nu au cum sa fie rostite daca sunt amare. Dar trebuie ca rostirea lor sa fie metamorfozata pentru zicere altfel amarul va guverna cu timpul fie umbra, fie lumina.

  6. Manoka, ceva pentru tine…

    Mă gândisem la Jobim; era, însă, prea trist…aşa cum li se întâmplă uneori cuvintelor când înţelesurile sunt întristătoare, chinuite or’ cumva strivite de gândul ce le îndepărtează de existenţă…îngândurări altele… nostalgice…altele înfrânte.

      • Fie Leonard Cohen, Manoka…

        Şi o rostire de-a lui Naum…

        „Cuvintele, de multã vreme nu mai fraternizau. Noi ne iubeam. În zori divinizam sãpunul, floreta strãvezie a unor simţuri pânã mai ieri simetrice. Aveam cumpene capabile sã anuleze rigoarea celor mai pure inegalitãţi. Asta ne mai liniştea. Virtuţile ineficace ale plinului ne construiau clepsidre. Roua cãdea pe rouã, retina pe retinã, rigidul pe rigid. Caii noştri de piatrã simulau adãpatul la sorburi de piatrã pe când vizitii pãreau cã mediteazã în largile lor mantii neclintite.
        Pe rafturi doar arama precautã mai tresãrea la fiecare licãrire”.
        Călătoria.

    • Stii ce e deranjant? Ca trebuie sa revin de fiecare data cand se termina piesa si sa butonez „play” din nou, sunt „atehnic”. Nu am ce face, de o ora ascult Cohen. Cum se numeste, psihiatric, chestia asta?

      • S-ar numi că te-am adus în ispită să o faci până capătă în tine sunetele cuvintelor unei muzici făcută anume parcă pentru ele o rezonanţă aproape mistică, asta depinzând de ce dezvăluie simţurilor? Aidoma am făcut-o cu o vreme în urmă când am descoperit-o; am ascultat vocea lui leneşă – aşa îmi pare – până mi-am simţit auzul contemplativ…glumesc…şi da şi nu…am ascultat-o de ajunsesem să cred că locuiesc în cerurile până atunci nelocuite din adâncuri. Chiar, cum s’o numi în termeni de psihologie de abis chestia asta?

        Later edit…

  7. @ CAMELIA,
    Bună ziua !
    Gândurile nu se pot rosti pentru că zboară parcă prea repede în labirintul conștientului nostru.
    Dar, ce te faci când gândurile ce zboară mai iute decât sunetul și lumina luate la un loc, se ÎNFĂPTUIESC pe tărâmul existenței ?
    De-ți plac bijuteriile din aur, intră pe http://aliosapopovici.wordpress.com/ și vei afla mai multe despre REZERVELE DE AUR ALE ROMÂNIEI !
    Felicitări pentru articol !
    Citindu-te, mă las furat de avalanșa de idei și, uit să mai plec de la tine .
    O duminică pe măsura sufletului tău !
    Cu respect,
    Alioșa.

    • O zi fără de grabă să vă aveţi dar nu lipsită de înţelesuri şi puse în fiecare semn toate cu socoteală, domnule Alioşa.
      Cât despre bijuterii, astfel numesc fiinţele din sufletul meu, cele cărora le mulţumesc că există spunându-le că graţie lor, viaţa mea nu are nevoie de podoabe; le are pe ele.
      „Rezervele de aur” cărora le aduceţi cuvinte în dar au mers şi merg pe un drum, fără să se întrebe când şi unde se va termina; ştiu doar că o fac înspre un încotro…şi că îl vor atinge, mergând atât cât trebuie.

      • @ Camelia,
        „ Gânduri neplecate,sparte în cerul gurii ” !
        O adevărată AXIOMĂ !
        Cu permisiunea ta, o voi trece pe http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/10/14/AXIOMELE SECOLULUI XXI !
        Dar, vezi tu ființă gingașă cu suflet bun, la mine,
        GÂNDURILE NEPLECATE, SPARTE ÎN CERUL GURII, îmi otrăvesc sufletul și-mi ridică tensiunea de sun urgent la 112 !
        Prietenul nostru comun ADRIAN, spune frumos, chiar și pe http//aliosapopovici.wordpress.com/…….
        O zi frumoasă îți doresc !
        Cu respect,
        Alioșa.

      • Cineva i-ar spune „camelism”…şi chiar ar face-o cu o adevărată plăcere extatică în a se exprima astfel…glumesc; dacă domnia voastră vrea să o numească aşa şi să o ducă alături de alte spusuri, din partea mea, doar bucurie; mulţumesc mult.

  8. Altceva încă, decât ceea ce ţi-am răspuns pe tărâmurile tale; mulţi după anul de graţie 89 au crezut că vor trăi într-o lume care putea fi; până acum, se pare că n’a fost să fie. Cât despre ce va urma, precum ziceam, Dumnezeu cu mila; personaje malefice ne-au confiscat lumea şi au transformat-o în haos. Îmi doresc să cred că dacă răul acum există, e semn că şi binele trebuie să fie pe undeva…cândva; binele, ca dimensiune a acestei existenţe a noastre, fondat într-un real. Îmi place că spui ceea ce simţi; eşti liber în emoţii.

    • Dansul planetar ea/el, când aici/când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei; dacă vor fi într-un cândva, ele o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, în semne trimiţând la alte semne, descoperitor de întrebări în timp ce năruieşti năluci dincoace, dedesubt de cuvintele-pietre amnar din care o scânteie sărind fură de la cealaltă înflăcărarea pe care o înaripează înspre ardere la o temperatură pe care, febricitant, o aprinde într-o pornire mistuindă de neobliterat.
      Insula aceea de care spui în mine este între cer şi pământ; cu cât devine mai pământ, cu atât îmi pare că s-ar îndepărta mai tare.

    • Eşecul ăsta parcă ar fi un soi de autoritate ce şi-a găsit în lumea tinereţii nelinişte una servitoare…glumesc…amar. „Educaţia contemporană” nu ar trebui să îi fie păstor şi veghetor precum chip?
      Cât despre acele tărâmuri înşelătoare despre care vorbeai, acolo fantasmarea e liberă…o întâlneşte pe cea a lor, reprimată în lumea reală. Îi mai ascultă cineva cu sufletul?

  9. Celor ce te-au ascultat cu sufletul din depărtare, fiinţe, să îţi fie dintr-acelea rămâietoare; gândurilor tale, celor cu care te învoieşti atunci când te voieşti, să te ducă între spus şi răspuns, dându-le o dezvăluire de sens acolo unde poate lipseşte, neascultându-le când ţi-ar spune să arunci totul, altora încăneatârnânde în tine, care încă sunt pe drum, putând fi orice, putând avea această iluzie, acum fiind doar făr’ de adăpost, precum şi acelora ce se ţin încă adormite după graiul tău,cât şi celor nemărturisite pe care poate nu mai îndrăzneşti să le priveşti şi pe care ţi le-ai chema cu o vrajă stârnitoare, le doresc să nu te tacă.

  10. „printre cuvinte deşirate or’ strivite” .. oare cel care a strivit si desirat cuvintele reuseste sa priveasca in ochii sufletului care isi aduna „cuvintele strivite” in palme imbratisate in ruga?..

    • Sunt atât de departe acum acele amintiri, Liviu, încât înţelesurile s-ar face de prisos, ele împietrind sau îngheţând demult.
      Au rămas din ele ceea ce au iscat, trăirile aplecate peste marginile gândurilor ale căror cuvinte, cele amare, deşi nespuse, nu au fost muţenie.
      Sufletul ale cărui palme sunt căuş, aşa cum atât de frumos o spui, i-a dat fiecărui cuvânt, la timpul lui, semnificaţiile cuvenite, lăsând să plece din ele acele înţelesuri strivite or’ deşirate când nu a mai fost nimic de vrut, deşi o vreme s-a mai întâmplat ca unele să mai cheme amintiri, doar că erau dintr-acelea în singurătate care nu mai trebuiau tulburate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s