Conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut

Motto: Creştinii cred într-o zi a judecăţii şi într-o alta a invierii morţilor şi-a vieţii ce va fi să vie.

 

Zile sacre, lumea, cu mâinile întinse şi muşchii încordaţi va apuca din smerenie să prindă din ea cât mai mult, celor despre care ai crede că nu vor muri de prea multă inimă li se va umple inima de o mare blândeţe şi toţi se vor simţi aşa, cuprinşi subit de o limbută bunătate zgomotoasă de care nu te poţi îndoi şi care îi va lovi din plin şi atât de caldă încât îi frige, îi va dogorî combustia sufletească şi îi va transcende, o vor frământa cu palmele larg deschise ca să îţi arate că lutul fiinţei lor nu e opac,

după ce vor trec zilele astea ale timpului sacru se vor întoarec iarăşi în ei, cei de toate zilele, oamenii falşi niciodată nu se vor întâlni cu adevărul, doar cei adevăraţi, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal adică, adevărul, acest mister sacru, asta despre divinitate, nemurire şi mântuire şi libertatea de a fi om, în fond şi la urma urmei, e despre cunoaştere, cea care se înfăptuieşte ad majorem Dei gloriam,

imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, oamenii au nevoie să creadă în ceva, mişcându-se între da şi nu, oamenii duc la bun sfârşit lucrurile în care cred, zilele astea sunt despre ceea ce vrei să cauţi să găseşti asta însemnând a căuta neîncetat, e despre cei care nu trebuie nici să creadă şi nici să nu creadă, care nu e totuna cu credinţa şi cu necredinţa, e despre cel ce iartă, cel căruia i se cere iertarea, despre întrebările fără răspuns pentru că unele răspunsuri pur şi simplu nu pot fi căutate,

e despre cei care se simt goi pe dinăuntru, despre adevărul care este dumnezeire, despre neprihănire, despre dorinţa de a întoarce dragostea celor care ţi-au dat-o şi e simplu de ce, zilele astea sunt despre temelii de care nu te poţi îndoi, sunt despre ochi renăscuţi, despre lumânări pe care le aprinzi în tine pentru cei care au fost, pentru cei care sunt şi pentru cei care nu îţi sunt încă, despre tot ce e simplu şi făcut pentru

eternitate.

Publicitate

Fără început şi fără sfârşit, suflete fără de moarte

Motto: Rugăciunea ne aduce aminte că nu suntem singuri pe pământ, suntem călăuziţi de paşi cosmici, rugămintea poate face minuni, ceea ce ai trăit doar în închipuire, în minte, poate deveni cândva realitate.

 

Viaţa după moarte, iată marea promisiune pe care o fac religiile, unii se tem de moarte, alţii se tem de viaţă, teama nu ar fi trebuit să facă parte din viaţă, viaţa, cel mai necunoscut lucru în care te-ai aventurat, nici viaţa şi nici moartea nu se poate învăţa, moartea ar fi cea care ar trebui învăţată, unii cred în viaţa după moarte, asta fiind de fapt o credinţă a omenirii în ea însăşi, unora li se întâmplă să trăiască plenitudinea fiinţei, a stării de graţie, a celei de binecuvântare, când par a fi, în viaţă fiind, la distanţă de mai multe vieţi, alţii cred în necunoscut, ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, eu asta cred,

mă întreb despre credinţa cea creştină şi cea budistă, care e mai aproape de adevărul despre sufletul ăsta care vine de undeva şi după viaţa de pe pământ se întoarce acasă, acolo de unde a venit, budismul percepe altfel decât celelalte religii aspectul ăsta metafizic etern al personalităţii umane, noi şi alţii suntem cu iadul şi cu raiul, ori urci ori cobori, fiinţele religioase cred în Dumnezeu, rugăciunea fiind elementul esenţial al exprimării religioase, dumnezeul fiind supremul punct focal al rugăciunilor, în rugăciune unii dintre cei care se roagă simţind prezenţa puternică a fiinţei supreme,

alţii un sentiment de linişte adâncă, atât de adâncă încât simţi chiar că ai putea dispărea în propria ta adâncime, conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut, fiinţele nereligioase nu cred, ateii spun că nu există Dumnezeu, doar pentru că nu vedem ceva nu înseamnă că nu există, fireşte, ne putem îndoi de Dumnezeu aşa cum ne putem îndoi de toate, îndoiala e o mare provocare, ateii spun că nu există rai nu există iad, agnosticii nu pot spune nimic despre toate astea, a fi agnostic presupune a fi toată viaţa un căutător,

a nu crede în religie nu înseamnă agnosticism, pentru unii religia e ca un opium, pe măsură ce tinereţea pleacă din oameni luându-le cu ea tot felul de lucruri, încep să mediteze, încep să se roage cu toată puterea fiinţei lor simţind cum în rugăciune ajung într-un loc al dumnezeirii unde nici pomeneală să întâlnească un bătrân în straie albe cu barba până în pământ cum poate mulţi îşi închipuie, unii sunt practicanţi fervenţi ai rugăciunii, pentru creştini, rugăciunea este cea pe care Isus a dat-o apostolilor săi, una scurtă şi misterioasă şi fără egal, plină de sensuri ascunse, ca orice mister care închide în el, şi plină de înţelepciune, cu cât aprofundezi acele sensuri cu atât mai mult înţeles vei

găsi.