Când, în clipe de întâmplări neîmblânzite, pălite ori întârziate, ţi se face frig pe muchia lamei echivocului, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, şi mai cu seamă putinţa de a opta o dată, doar o dată şi definitiv

Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt,  că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.

Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar,  ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…

…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…

…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…

…să nu o uiţi pe acea  din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…

…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…

…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…

…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…

…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…

…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia  toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…

…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să  le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…

…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de  o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…

…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…

…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…

…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…

…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…

…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…

…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…

…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…

…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…

doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…

…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…

…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…

…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…

…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…

…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…

…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…

…un ceva al unui teritoriu presupus…

…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…

…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…

…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…

…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…

…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…

…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…

…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…

…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau  să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă

…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…

…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…

…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi  doar o dată, doar o dată şi…

…definitiv.

Anunțuri

Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte

…totul.

Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului

Motto: Şi nu veţi mai şti care dintre voi l-a plăsmuit, iscându-l, pe celălalt.

Făptură a şoaptelor timpului, ce îţi va veghea  somnul umbrelor…reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte; formă diafană a descântecului de dragoste, înţelegând semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, eternitate atemporală, privindu-te cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine…

…călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug…

…căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea; acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă…a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-acolo, în vis…în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…

…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri; acelea din abisurile tale…acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare; ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse…desluşiri ale unor adevăruri; cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine…şi nu voiai să pieri…dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga…dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva, şi uitasei…până la venirea ei…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului… grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al cochiliilor scoicilor echinoxului…al pavezei de cerc alb şi albastru…

…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri…al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

…dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere…şi te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum…timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…şi în lăuntrul tău te va locui; din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău…încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…îţi va fi culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te va pătrunde până în abis şi te va străbate fără de piedici în cale în transparenţa-i absolutului de opal…şi îţi va fi solemnitate a albcând te va înalţa prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, atunci când îţi va fi nemărginirea…şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup…şi foame de dragoste, în zbaterea drumului…întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră; doi hoinari în pustiuri astrale…

…suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate…

…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…timp în noapte; în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…

…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te…

…şi apoi s-a scurs când şi-a murit dragostea, omorând-o, dar înger mai fusese pe eşafod, când îşi curmase singură visul de a deveni vreodată ceea ce nu şi-a fi putut fi, fiindu-şi, pentru că şi ei, la fel ca şi ţie, deşi moare de dragoste, îi e spaimă să moară…

… urcase cândva pe eşafodul îngerilor într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu îl dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi căci zeii nu oferă gratuităţi…şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul ei alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…

… trist înger, purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu  iar singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…atunci îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş, cele pe care şi le făurise din jad şi cristal, gândindu-se că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…

…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor şi poate că pătrunsul multor labirinturi îi mai rămăsese încă nestrăbătut, dar pe tine…pe tine te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul; de-atunci s-a legat de tine…

…de dezlegat ţi-a fost cu neputinţă să o  desluşeşti vreodată…de atunci este cuvântul tău sacru şi îţi este teamă să o atingi…ca să nu înveţi nemărginirea…îţi este teamă să nu o rupi ca să nu te sfărâmi…îţi este teamă să nu o crestezi ca să nu te sfâşii…îţi este teamă să nu o tai ca să nu te sfârteci…îţi este teamă ca să o aprinzi ca să nu te arzi…îţi este teamă să nu o sfredeleşti ca să nu te spulberi…îţi este teamă să nu o răneşti ca să nu sângerezi…îţi este teamă să o răscoleşti ca să nu te răvăşeşti…

…îţi este teamă ca să nu o împământeneşti ca să nu te desţeleneşti…

…îţi este teamă ca să nu îţi crească rădăcină ca să nu fii smuls…îţi este teamă să îţi fie zbor ca să nu îţi fii prăbuşire…îţi este teamă să îţi fie patimă ca să nu îţi fii suferinţă…îţi este teamă ca să îţi fie izbăvire ca să nu te mântuieşti de tine însuţi, de necredinţa dragostei…doar că tu însuţi adevărul îl ştii…îţi e teamă să o ucizi ca să nu mori…îţi este teamă să iubeşti, deşi mori de dragoste…

Şi pe al ei rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fusesei…va renaşte din cenuşa celei ce fusese…din tot ce fusesei până la ea… din tot ce fusese până la tine… din nimic ce îşi fusese până la tine… din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva…şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi împreuna cenuşa în gând de jar şi flăcări vor izbucni până la cerurile nevăzute şi neatinse…şi vă veţi întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de ei…şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă…

…liberi cutreierători de albastru; însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac; şoaptă de jad…şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el…ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri; smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre…găseşte-i-te căutării de sfârşit; sfârşeşte-ţi pustiul…acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni…

…dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună…dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

…atinge-te clipelor ei de poveste; ea, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea…fiinţa din vis; răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului…şi amuletă nestemată îţi va fi…îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…îţi va fi adiere a toamnă…zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă…primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău…

…şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei…

…şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii; cea mai adâncă…şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale..şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge; în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit; va fi întregul cosmosului cerului şi al pământului…uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei…vei fi întâiul ei cuvânt; îţi va fi spusul dragostei…îţi va fi întâiul cuvânt; îi vei fi învelişul rostirii trăirii unei culori nevăzute, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

..în taina de acum…

…pecetluită.

Aşa încep poveştile sufletelor dragoste; dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.

Ea mai mult decât tu

Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz;  rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le  atingerea…

 

Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci

…un atunci  dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare,  efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă  în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…

…şi  suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se  să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…

…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.

Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…

…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…

…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era

…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…

…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…

…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.

Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei  explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că  simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…

…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…

…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…

…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…

…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…

…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum…

…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în  basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…

…te pierduse în zbaterea de a te visa,  în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…

Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…

…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…

… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…

…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…

…spini.


Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Clipă în nu-sfârşitului cer; putinţa de a fi albastru

Motto: Trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod.

 

Fiinţa însingurată din ea alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire, alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor; cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori, nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

… iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării, şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii, şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora, rezistase multor samavolnicii, se clătinase, dar nu se dezrădăcinase, şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile…

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Şi căruia îi şoptise cu glas de tăcere…

…mă vei simţi pătrunzând în tine fior de  suav alb  şoptind a albastru îngemănată a ne-cer cu pământul, căci nu pot exista fără de el aşa cum nu pot trăi fără de gând de safir în care, ca într-o reflexie, îmi simt durerea sacră a neputinţei unde îşi află hotarele amintirile întâmplărilor neîntâmplate petrecute odată, demult, din vremea acelor timpuri netrăite a amândoi în care am început să aud în mine glas şi înspăimântată m-am trezit din visul în care te strigasem; şi atunci am ştiut că vei intra în viaţa mea, atingere a chip nevăzut dar nu necunoscut, şi sufletul meu era chemare, şi te chemase la el ca şi cum te-ar fi ştiut pe nume; iar numele ţi-l şoptea în tăcerea din îndepărtarea care îţi eram, din niciodată atingerea ce îmi fusesei.

Parte a fiinţei mele nu mă poartă ocrotitor şi mă iscă a dezlănţuită urgie, mă răscoleşte a nelinişte şi mă duce undeva, pe câmpuri de luptă cu stihii şi sunt fără de apărare în spatele zidurilor înverşunării mele de a nu-ţi fi, căci poate îmi va fi să mor, dar voi muri o rădăcină în iubirea pământului, cu partea de cer din mine oglindă de gând  aquamarin pe care, firav, il aud pătrunzându-te a mine ca întrupare în credinţa de a mă înfăptui din vis  a înrădăcinare, şi chiar de mă vei smulge din tine şi mă vei sădi în mare, voi fiinţa şi în nisipurile ei, căci dinspre acolo am venit făptură în orizonturi mundane, din adânc necunoscut m-am întrupat, şi am privit spre ochi nevăzuţi, dar  pe care îi simţeam de undeva că mă vor căuta şi vor şti să mă vadă, vor şti să mă desluşească a armonie şi adevăr, pentru că de atâta amar de vreme negrul din tine a uitat să vadă albastru; înlăuntrul fiinţei tale ai înnodat împletitură de pământ şi celest în îngemănarea  zborului,  care îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi; fără a mă rosti te vei pierde în dezarticulări pe tărâmul în care nu îţi cuvântă nimeni tăcerea de tine, însingurării fiindu-i dat hoinar şi pribeag pe drum neştiut încotro a grea amărăciune, suflet deşert tânguitor, şi în neştire vei rătăci până când îmi vei afla sălaşul care îmi este ascuns între tine şi umbra gândurilor mele, şi atunci când atingându-l, îl vei pătrunde a înţeles, îţi va fi aleanul unei dureri şi începutul alteia; acea a depărtării.

Şi în nu cer mă vei auzi, noaptea, în reverie, căci pe pământ poate ne vom fi cu neputinţă; iar atunci când vei deschide ochii, îţi voi fi fiinţa transparentă de cleştar pe care o vei simţi între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi în tine voi curge a învierea sufletului încărunţit de mult prea îndelung străbătute drumuri a durere în tine, şi nu mă vei mai putea tăcea, şi vei începe să mă rosteşti şoaptă albastră.

Poate vei sfârşi prin a fi istovit de atâtea ceruri înspre care vei privi, simţind cum începi să nu mai vezi clar întunericul prin transparenţa pământului tău; vei trăi umblând cu mâna  întinsă printre stele şi uneori îţi vei simţi palma deşartă, dar le vei auzi cum îţi răsar din vârful degetelor atunci când îţi vei învrăjbi tenebrele, şi o vor face pentru a te călăuzi în atingerea drumului luminii, în tine luptându-te cu gândul rătăcirii în umbre, ce te va răzvrăti, pentru că vei asculta spinii cum încep să crească  pe arcada efemerităţii clipei şi i te vei împotrivi ei, vremelniciei, şi o vei lua şi o vei preface în veşnicie.

Pentru că totul este sfârşit;există doar o clipă, fiecare clipă, răsfrângerea ei în nesfârşit, trăieşte-o! este la un hotar pe care îl simţi câteodată că îl pierzi, alteori că îl regăseşti,  hotarul dorului, dor de întâmplări neîntâmplate.

Când simţi că încă mai răvăşeşti valurile, gândeşte-te că nu le ştii pe toate, învaţă să le asculţi…acela care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul; atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine, lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului,împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului, nu îţi mai ridica privirea a nu cer, calcă pe cerul pământului, atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta, prin străbătânde fioruri, prin chinuri, prin tristeţi, prin alean şi fericire, deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă, dezarticulându-te, altfel eşti nisip,nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti, eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe, îţi eşti tot.

Fiorurile noastre ne stârnesc lumea, ne iscă, născocindu-ne, fără de ele, nimic ne-am fi; ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit, ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi uneori simţi cum  fericirea te sfâşie mai mult decât a făcut-o poate deznădejdea.

Putinţa de a fi albastru, a nu te împotrivi străbaterii fiorului opalului halucinant de foc, aîl lăsa să îţi cutreiere nervurile negre ale marmorei reci, uitându-şi teama de sieşi şi alungându-şi spaima că într-o zi poate îl vei desţeleni din pământul celest al fiinţei tale, în încleştarea de a-i închide tainele ascunse în cerul din ochii tăi, poveste nescrisă în nesurghiunul dorinţei…

…de alb.



Femeie de decembrie din casta visătorilor; în felul ei, aflarea

Motto: Ea, femeie de decembrie, copil al timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândind că nu le ştie  şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

 

Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire, cunoaşterea cu adevărat pură…

…trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua…

…adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă…

…şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine…

… prin ei, prin alţii, vei putea ajunge la tine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim, suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce căutăm să aflăm…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spunea că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…

…nu ştia dacă este altfel, altora…

…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…

…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…

…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincoloul de altfelul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…

…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei…

…şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei ei sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…

…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…

…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare…

…lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se; acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…

…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca, iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum…acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…

…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…

…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…

…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…

…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în aceea ce-a fost, în cea ce fusese unui acolo demult, unui întotdeauna de unde nici nu trebuia să plece ori unde ipotetic ar fi trebuit să ajungă, însă nu o ştia încă…

…aflând-o cu fiecare nouă încumetare, cu fiecare gară terminus…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…

…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză…

… şi atunci i se dădea atingerii pământului; îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…

…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…

…diferit fusese doar momentul în care le confundase.

Îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile  îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză cu teama câteodată de a nu se rătăci, fără a se fi rătăcit vreodată…

…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era aceea care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…iar pe alte suflete poveste ale pedinăuntrului ştia să le asculte cu încredere în taina adevărului şi în adevărul tainei; rostire în ea, purtându-le în lăuntru-i…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic trează; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

credea în visuri…

…ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea ei era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea ei era aceea a lumii ei…

…nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează…

…în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…

…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că o fiinţă nu e niciodată mai sigură de ea însăşi decât atunci când ştie să îşi fixeze limitele şi fixându-şi-le şi le cunoaşte…

…iar dacă s-ar lăsa dusă de o forţă de expansiune, aceea proprie, poate se va simţi aruncată în vreo diformitate, dar mai cu seamă într-o confuzie, acea confuzie iscată de amestecuri fără rost, acelea la voia întâmplării…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea ei ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…

…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…

…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…

…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…

…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…

…oamenirostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…

…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea…

…acolo este ea cu însăşi

…când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…

…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii, într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…

…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…

…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…

…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveştide visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei…

…şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…

…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…

…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…

…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea în felul…

…ei.

Scrisoare târzie lui Moş Crăciun

Drag Moş Crăciun,

Îţi scriu acum, femeie copil, cum nu ţi-am făcut-o niciodată,nu ţi-am scris, pentru că nu am ştiut ce mi-aş putea dori, ceva ce tu deja să nu fi putut ghici, mi-ai adus întotdeauna ce am vrut, spuneam doar părinţilor, şi nu am înţeles cum de gândurile mele ajungeau la tine, un răspuns însă îmi dădusem, acela că eşti magic, trăieşti doar pe un tărâm  de poveşti vrăjite, cum ai fi putut altfel şti ceea ce nu îţi rostisem? doar tu puteai avea puterea de a auzi ceea ce, cu glas de tăcere, şopteam, şi ştii că multă vreme am crezut că exişti? şi nu pentru că îmi doream foarte tare să cred, şi, oricum, nu ai fi fost doar rodul imaginaţiei mele; ca mine mai erau pe planetă milioane de copii.

Odată, de un Crăciun, nu am ştiut de unde să te iau, dispăruseşi atât de repede încât abia de’ţi zărisem pantofii, părându-mi-se ciudat că semănau cu cei ai tatei, te căutasem peste tot, dar parcă intraseşi în pământ, şi încă o dată m-am gândit că eşti vrăjit, magie, apari şi dispari, iar eu voiam să îţi spun că îţi uitaseşi sacul cu jucării lângă bradul meu, mama îmi răspunsese însă că este pentru mine. Ştii că am fost destul de tristă? în sinea mea şi acum mai cred că plecaseşi totuşi în prea mare grabă de teama de a nu fi surprins, ştiind că te aşteptam cu înfrigurare şi că stăteam la pândă, aşa precum ni se întâmplă uneori şi în viaţă să aşteptăm nimic, aşa o spunem.

Dar stăm la pândă pentru totul.

Şi acum mai cred că nu voiai să te dezvălui, deschipuindu-te, pentru că s-ar fi spulberat astfel iluzia, aburul de mister, şi astfel ai dispărut ca prin minune, aşa precum se întâmplă şi cu ele, cu minunile, durează trei clipiri, la a patra au dispărut, dar se ivesc tocmai pentru a crede în ele, a avea încredere că ceva se va întâmpla, dar să nu cumva să îţi treacă prin minte să încerci să le explici, pentru că se cere prudenţă când încerci să explici un mister, şi va fi când te aştepţi cel mai puţin, pentru că întâmplarea fiecărui miracol se petrece după o lege a ei şi apare când nimic nu crezi că ar mai fi cu putinţă.

Nu aveam, Moş Crăciun, ce să fac cu un sac întreg plin cu jucării; aveam, oricum, prea multe, am dăruit din ele şi altora, ştii că aveam acest obicei ce pe mama o înfuria la culme; îmi dădeam din jucării altora ce nu aveau. Tata a înţeles întotdeauna, mama, niciodată. Multe lucruri nu le-a înţeles, şi pe undeva nici azi nu s-a schimbat prea tare; dar asta este altă poveste,

prinţesa tatei a ştiut că dragostea este aceea de a dărui fără să aştepţi ceva în schimb. A ne dărui. Îţi mulţumesc, tata, că sunt fiica ta şi că ai fost părintele pe care mi l-am dorit, că ai lăsat pe pământ un vis; pe mine.

Mai ţii minte, Moş Crăciun, când nu am vrut să îţi spun poezia Mon beau sapin în limba lui Voltaire, cum altfel? O brad frumos cred că s-a supărat foarte tare, atât de tare încât s-a prăvălit în acea seară, cu artificii, cu lumânărele, cu toată ornamentaţia din dotare, şi cred că erau câteva kilograme bune de globuri atârnând pe crengi, nemaipunând la socoteală bomboanele de pom, îmi place bradul de Crăciun să simtă şi să trăiască frenezia culorilor, asta ca paranteză…

…s-a supărat şi s-a întrebat, ca să mă întorc la poveste, de ce nu am vrut să grăiesc în limba de baştină, pe româneşte. Nu ştiu; ştiu că de la trei ani tata mă învăţa franceza; nu am îndrăgit-o defel, şi habar nu am de ce iar neputinţa pronunţiei vocalei nazale 0, ca în crayon,  s-a manifestat în toată splendoarea şi tare nevolnică m-am simţit, la fel precum s-a întâmplat şi cu n palatat, aşa, ca în agneau; acestea două m-au descumpănit tare…pronunţia mea în franceză nu doar că şchiopăta ci era infirmă de-a dreptul.

Ştii ce e ironic, Moş Crăciun? şi niciodată nu aş fi crezut, dar se pare că niciodată să nu spui niciodată nu e doar vorbă în vânt, acum vorbesc franceza ca un nativ; sunt filolog, a doua specializare îmi este limba franceza…ironic, nu-i aşa?

Unde rămăsesem? A, da, că nu am vrut să îţi spun poezia.

Când ai apărut, cred că m-am înfricoşat; nu te văzusem niciodată, şi dintr-odată erai acolo, în faţa mea. Te-am privit, tăcând…tata, crezând că am uitat versurile, a început să îmi rostească, uşor…M-am întors spre el – povesteşte mama –  şi am dus un deget la buze, şoptindu-i ssst, apoi m-am uitat din nou la tine, Moş Crăciun; a fost un moment stingher, tu mă priveai aşteptând, eu, aidoma o făceam, doar că nu ştiu ce aşteptam. Într-un final, tata m-a coborât de pe scenă, era o scenă pe care mă urcasem…se pare că nu prea mă descurc cu reprezentaţiile, dar ieşirea mi-o fac graţios, căci tata a spus că am făcut o reverenţă iar tu, Moş Crăciun, ai înclinat din cap şi probabil ai şi zâmbit, doar că nu ţi se desluşea zâmbetul, nu se ivea din cauza bărbii care era una falsă, by the way.

Îţi aminteşti toate astea, Moş Crăciun? Trebuie să ţi le aminteşti…eu eram prea mică, mi le-au povestit părinţii, iar tu cred că atunci când m-ai văzut pentru întâia dată în carne şi oase te-ai gândit că ai de a face cu o zgâtie tare încăpăţânată, care mânuieşte după pofta inimii şi dresează după bunul ei plac verbul a vrea, îl rostogoleşte, îi dă şuturi, îl înghionteşte, îl azvârle, îl prăvăleşte…cred că la asta te-ai gândit. Ştii că atunci a fost singura dată când tata s-a supărat pe mine? Doar că nu a înţeles ceva…doar atunci, la acea vreme, mai târziu a ştiut-o…nu a înţeles că fusese numai dorinţa lui ca eu să fiu în acea seară acolo, aşteptând un fals moş crăciun, pentru că pe tine, cel real, nu te puteam vedea, aşa-i? împreună cu alţi copii plini de entuziasm, să spună poezii.

Eu entuziasm nu aveam, şi după ce îl pierzi – şi cam aşa se întâmplă şi în viaţă – nu îţi mai rămâne  mare lucru de pierdut; simţi de parcă nu ţi-ar mai fi rămas nimic de murit.

Ca să mă întorc la poveste, de atunci, toată viaţa mea mi-am ascultat dorinţele; le-am dat ascultare şi am făcut ce am vrut.

Moş Crăciun, simt că îţi datorez ceva, acea poezie pe care nu ţi-am spus-o niciodată…o fac acum. A scris-o Radu Gyr.

„N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară”.

Moş Crăciun, nici acum nu ţi-am spus ce îmi doresc…după tot ce ţi-am scris…

Mă gândesc însă că o vei şti.

Gând

Vouă, suflete frumoase de pe tărâmul poveştilor mele, vă dăruiesc din suflet un gând de lumină albă legat cu fundă argintie, la capete cu fulgi de diamante, iar în mijloc cu o stea pe care stă un înger şi veghează; stă de veghe fiecăruia…Îi simţiţi atingerea?

Vă doresc ca uimirii să nu îi pălească niciodată farmecul de seducţie şi etern să îl aibă asupra voastră…pentru că de i se întâmplă să pălească ne-am pierdut puterea de înţelegere a adâncurilor din noi; acceptăm că unele lucruri sunt date odată pentru totdeauna şi ne piere extazul căutărilor în noi înşine şi în alţii. Uimiţi-vă…şi mai presus de toate, minunaţi-vă; a te minuna e diadema ce o poartă uimirea, e freamătul pe care îl simţi atât de viu şi care te face să pătrunzi abisuri.

Suntem paşi; nu vă uitaţi drumurile…suntem crezuri; nu vă uitaţi visurile…suntem gânduri; nu vă uitaţi întrebările…suntem treceri; nu vă uitaţi răspunsurile…suntem poveşti; nu vă uitaţi începuturile…suntem drumuri; atingeţi-vă încrucişările…

Suntem dragoste…nu uitaţi!

Crăciun fericit!

O ultimă şoaptă…vă doresc să nu mergeţi niciodată pe sârmă…să pierdeţi bătălii, dar nu războaie…să plângeţi dacă simţiţi şi să nu priviţi niciodată înapoi cu mânie, poate doar cu un zâmbet amar…dacă ceva vă doare, să credeţi că asta face parte din viaţă…dacă vă pierdeţi vreodată speranţa, să ştiţi că mai există un ţărm…celălalt ţărm…acolo poate nu sunt furtuni, furtunile sufletului…poate…dar şi asta face parte din viaţă…să nu vă uitaţi întrebările şi să găsiţi o cale pentru a afla răspunsurile…să credeţi în voi…să credeţi în dorinţe…mai devreme sau mai târziu vi se vor împlini…să nu vă fie teamă să-i lăsaţi pe ceilalţi să vă cunoască; cei care merită vor afla cine sunteţi…să vă păstraţi prietenii, sau măcar să le păstraţi locul în inimă, dacă, într-o anume zi, vreunul dintre cei care au plecat va dori să se întoarcă…să nu uitaţi tandreţea…să preţuiţi lucrurile mărunte; minunile cer atât de puţin.

Şi chiar dacă simţiţi vreodată că nu mai vreţi să vă ridicaţi, să vă gândiţi că nimic nu e mai important decât să rămâneţi în viaţă; viu…să nu vă fie teamă de emoţii indiferent de preţ…să nu purtaţi măşti; veţi obosi într-un final…să ştiţi să alegeţi şi să vă asumaţi; dacă se va dovedi că alegerea a fost dezamăgire, şi asta face parte din viaţă…va fi o cicatrice în plus, dar şi semn că aţi trecut prin viaţă; aţi trăit…să nu uitaţi inocenţa; întoarcerea sufletului la Inocenţă. Şi nu uitaţi..suntem rezultatul propriilor dorinţe…aşa că aveţi grijă ce vă doriţi…

…s-ar putea să vi se împlinească!


Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.




„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Cu petale de ghiocei şi diamante în păr

Motto: Este făptura de culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale-i în transparenţa-i absolutului de diamant…şi îţi este solemnitate a alb când te înalţă prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, este nemărginirea ta şi setea ta de şoapta sufletului ei ce şi-a găsit în tine lăcaşul nemuririi de voi.

Şi după o vreme nici unul dintre voi nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt.

 

Sunt şoaptă de iarnă, întrupare albă într-o noapte de început de decembrie, clipă de a fost odată; aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti, iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă, ce mai târziu avea să se transforme într-o diafană petală, făptură femeie.

Nu era o prinţesă delicată, ci una răzvrătită şi tare rebelă şi neascultătoare; şi-a vrut propriile greşeli din care să înveţe deşi ar fi putut-o face dintr-ale altora…dacă le-a mai repetat?…pe unele da, pe altele nu, iar cu vremea, atunci când a devenit înţeleaptă, a învăţat să nu mai cadă decât în gropile cele mari, inevitabile şi să nu dea prea tare în zid cu capul.

Vremea trecea, şi prinţesa creştea în cea mai frumoasă poveste, viaţa ei; devenise acum o preafrumoasă adolescentă purtând veşmânt de candoare şi ingenuitate şi se transformase într-o floare albă; i se deschiseseră petalele scânteind diamantin şi devenise o creatură feminină…îşi păstrase aceeaşi uimire în ochii ce priveau lumea într-un fel plin de înţelesuri; era o taină pe care voia să o dezlege şi nimic nu i se părea a-i fi potrivnic în a-i sta în drum; iar drumul ei era unul de smarald; cărare de visuri înspre lumea ei…devenirea făpturii…

…cea care va fi fiinţa de transparent cleştar cu diamante în păr şi petale de ghiocei, opal halucinat de foc -femeie.

Unde a rămas prinţesa? În suflet…acolo o aude mereu râzând prin ungherele amintirilor; într-una singură doar, se ghemuieşte şi plânge…într-una singură…cea în care a simţit că este a nimănui, nemaifiind a cuiva pentru că acelcare o iubise ca pe ochii din cap şi care fusese singurul pe care îl crezuse că dacă spune că îi va da de pe cer luna, aşa va fi; i-o va aduce…dar nu mai avusese timp, pentru că la trei zile după ce cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ pentru el îşi sărbătorea venirea pe lume, ceva ani în urmă,  pleca pe tărâmul îngerilor…

…de acolo de unde a ştiut mereu că avea să o vegheze a  aripă; uneori părea a-i simţi atingerea îngerului, lângă ea…îl simţise în preajmă când lângă ea stătuse la pândă întunericul.

Era singura amintire care i-a rămas rană neînchisă; cu cele ce ar mai fi fost cumva să o doară s-a împăcat demult, şi nu că ar fi fost departe şi nu aproape, ci pentru că a făcut pace cu ea, cu sufletul ei; mai sunt unele care merg tiptil, în vârful picioarelor, să nu se facă prea mult simţite…o fac făr’ de zgomot…se mai împiedică uneori de ceva, de vreun gând de al ei lăsat slobod…şi atunci cad…şi ea le aude când o fac, şi atunci tresare a câte o aducere aminte…dar o priveşte în ochi, spunându-i blând…

…fii făr’ de teamă, nu te alung, eşti nevinovată; nu este vina ta că nu ai fost ce mi-aş fi dorit şi poate ce te-ar fi aşteptat să fii…ştiu că ai fi putut fi altfel. Dar nu ai fost…şi pentru că ai fost doar ce ai putut fi, şi nu altceva mai mult de atât, îţi mulţumesc că mi te-ai întâmplat…nu te regret; învăţ să trăiesc cu tine.

Fiinţa de transparent cleştar nu a uitat nimic şi ştie că într-o anume zi când sufletul visului lăsat pe pământ care este o va porni spre câmpiile elizee – căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta şi  ar simţi că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare  – o va purta pe ea; sufletul e un eu ; duce mai departe amintirea fiinţei; e o răspântie de drumuri, viaţa…

…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri…cum este şi dragostea păzită…dintr-o parte şi dintr-alta…de către tine…şi de către el…acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci…amintirea de a fi fost odată lujer verde îţi este atât de mult rămasă în urma ta…şi atât de multe urme în tine porţi…

…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei…al uitării; sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată…continuă cercul, intrând în alt trup…deşert tânguitor…tânjeşte după un suflet…

…drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea; va trebui să ştii cum să o faci…acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă.…nu poate da greş…pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost..aneuitării vreodată…sau uitarea pe veci…

…iar fiinţa de transparent cleştar a primit darul Mnemosynei…sau blestemul ei?…a băut din izvorul ce curgea din al ei lac; era însetată; de viaţă îi era sete, nu de moarte…sufletul ei o va purta oriunde va merge; o va purta cu el…şi nu va uita nimic din aceea ce a fost.

va continua-