Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.

Publicitate

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.

Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

…undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo…

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre…

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Ea, sufletul dragoste

Motto: …ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea…să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa începutului. Şi mâna îţi va da să îţi fie călăuză înspre ea, să o afli; să o poţi desluşi înspre cercul dinăuntrului ei, acolo unde vi se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor nezămislitelor încă anotimpuri şi i în dragoste o vei cuvânta atunci într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin, în limba adamică…în care ea îţi va fi întâiul cuvânt, adevărul fiinţei tale.

Ea, sufletul dragoste, este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ta cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită,este ceea ce nu poţi fi fără de ea, ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine, şi acolo, pe dinăuntru, te silabiseşte, învăţându-te litere încă neivite ale rostirii în care o vei cuvânta…iar tu, odată desluşită înţeles a dezlegată taină, o vei spune pe de rost, pe dinafară.

Ea, pe tine, te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul, de-atunci s-a legat de tine, de atunci este cuvântul tău sacru, ea, cea pe care o simţi contur de gânduri şi tresari la fiecare atingere a ei în înăuntrul tău a tremur de şoapte de nespuse cuvinte încă…de dezlegat, îţi va fi cu putinţa albastrului să o desluşeşti şi în alfabetul braille o vei recunoaşte după urmele atingerii pe care le va avea în tine şi pe care le vei purta  oriunde, fiecare linie, fiecare unduire a trupului sufletului ei, şi în tine toate gândurile de ea se învălmăşesc şi te cutreieră şi te străbat, fiindu-ţi răvăşire…

…şi o auzi ca pe o şoaptă ispititoare, răscolitoare înfiorare chemându-te pe nume, în numele ei, al dragostei,ea, cea închisă între consoane şi vocale, nume de adevăr…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

… şi în ochii ei citeşti  poveşti nescrise, doar că  într-un altfel de grai, acela al necuvintelor ei care tânjesc de dorinţa spusului,grai al începutului şi al sfârşitului, al ştiutului şi al neştiutului,al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor, al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării, al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul,al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite,al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…

…al întrupării luminii împreunării a amândoi , al mâinilor şi al descântecului, al tălpilor şi al trupului, al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei, al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei, al palmelor şi al suspinului, al lacrimilor şi al opalului, al cochiliilor scoicilor echinoxului, al pavezei de cerc alb şi albastru, al asfinţitului şi al tâmplei, al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine, al geamătului şi al scrâşnetului, al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere, al zvâcnetului şi al icnetului, al încotroului totului , al tresăririi şi al fiorului, al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri, al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

…iar dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere, tot ea, sufletul dragoste te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum, timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor, în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare, şi în lăuntrul tău te va locui, din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi va fi înlăuntrul tău, încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea, atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei, şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup, şi o vei sorbi să o ai, să te aibă, şi foame de dragoste, în zbaterea drumului, întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră, doi hoinari în pustiuri astrale, suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins, flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate, întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi înspre încotroul ei te vei lăsa purtat, irezistibilă atracţie căreia ai simţi că nu i te-ai putea opune, şi o vei rosti în graiul ei, după ce îi vei fi ştiut a-i desluşi literele, fiecare sunet al lor, aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace,atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult,

ar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou,acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi, în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, în care ea este fiinţa de pe acest pământ va aştepta întoarcerea inorogului; metaforă a ceea ce căutăm noi, sufletele dragoste, metaforă a adevărului, a iubirii şi a purităţii…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile, răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite, întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere, le şoptisem în gând…

…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…iar ea crede în ea, în întoarcerea inorogului, aşa cum crede în tainica noapte, în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei, noaptea cea fără de timp, fără trecut, făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute, în veşnicia ei tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă, noapte în care ea, făptură a şoaptelor timpului, îţi va veghea somnul umbrelor, reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte,formă diafană a descântecului de dragoste ce a înţeles semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, şi te priveşte cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…

…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine, călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug, căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării, nu i te-ai dat nici visului, nici vieţii, ci doar umbrei dorului care te-a adâncit între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era…şi ştiai că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îţi închisesei răvăşirea dorinţei răscolindă care te măcina şi îţi desfigurase chipul sufletului…

…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţ fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii tale fără putinţa de a te elibera şi mistuit de flacăra de tine fără de tânguire şi fără de vaiet, căutai în zadar mântuirea, şi nici o apă nu te stinsese, nici una nu îţi potolise setea, şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea…acolo, în alte tărâmuri ale tale, erai plăsmuire de tine, aceea cu neputinţă altfel…

…acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă, a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-a colo, în vis, în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri,acelea din abisurile tale, acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare…

…ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse, desluşiri ale unor adevăruri, cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine şi nu voiai să pieri, dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga, dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva şi uitasei, până la venirea ei…

…şi pe acel rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fuseseşi, va renaşte din cenuşa celei ce fusese, din tot ce fusesei până la ea, din tot ce fusese până la tine, din nimic ce îşi fusese până la tine, din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva, şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi fi  împreunat cenuşa în gând de jar şi flăcări au izbucnit până la cerurile nevăzute şi neatinse şi vă veţi  întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de voi, şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă, liberi cutreierători de albastru, însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac, şoaptă de jad, şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el, ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri,smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre, găseşte-i-te căutării de sfârşit, sfârşeşte-ţi pustiul, acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni, dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună, dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

… ea,sufletul dragoste, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea, fiinţa din vis;, răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului, şi amuletă nestemată îţi va fi, îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…

…îţi va fi adiere a toamnă,zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă, primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei, şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii, cea mai adâncă, şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale, şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge,  în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir,mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit,va fi întregul cosmosului cerului şi al pământulu,uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei,vei fi întâiul ei cuvânt,îţi va fi spusul iubirii, îţi va fi întâiul cuvânt, îi vei fi învelişul rostirii.

Ea va fi sufletului tău atât, simplu şi pur…

…dragostea.

Iubirea în noi; dragostea ca stare de a fi

Motto: Suntem iubire; simţim nevoia de a ne dărui dragostea.

Suntem suflete truditoare ale zidului de lumină, cel al dinăuntrului nostru; acolo, în lăuntrul nostru, simţim mereu că suntem purtaţi pe drumul nostru, al omului, de  o veşnic călăuză, aceea a luminii din noi, lumina LUI…astfel, în lumea noastră din adânc nu este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt…

…în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi.

Sufletul este  dinăuntrul nostru şi al dragostei fie-ne  întru atingere, căci iubirea este în noi, lăuntrul nostru…iubirea este esenţa creştinismului ce nu va pieri vreodată…sufletul este un eu; poartă amintirea fiinţei care am fost, copil al timpului, veşnic îndrăgostit…

…sufletul meu este un templu sacru căruia mă închin cu sfinţenie, eu, desăvârşitor al lumii mele de lumină albă.

Dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor, în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…contopindu-vă în rostirea trăirii unei încă netrăite culori, de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care le vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te.

Dăruirea de sine în dragoste este a te da pe tine altuia gând de rădăcină din care el va creşte copac…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi…

…înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…învaţă să te asculţi; să îţi asculţi valurile mării sufletului…aceluia care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul…atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine…lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului; împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului…nu îţi mai ridica privirea a nu cer; calcă pe cerul pământului…atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta…prin străbătânde fioruri…prin chinuri…prin tristeţi…prin alean şi fericire…

…deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă…dezarticulându-te…altfel de nu o faci, eşti nisip; nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti…eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe…îţi eşti tot; fiorurile noastre ne stârnesc lumea; ne iscă, născocindu-ne…fără de ele, nimic ne-am fi…

…ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit…ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă, să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine…

…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…şi străbătându-ne drumurile pe dinăuntrul nostru, ne rătăcesc prin ungherele fiinţei, acolo unde nu ne-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate ne-au fost, necunoscute rămase, până să vină ea…el… să ne pătrundă, învăţându-ne acum să ne rostim întru grafia dragostei…

…grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe acel, celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

Acolo, în neştiutele până la ei ale noastre unghere, ne aprind  flăcări netrăite încă…acolo ne dezleagă de taina de noi şi ne leagă de secretele neaflatelor închiselor lor încă dezlegări, hoinari în neştire prin sufletul nostru, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi…acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din tine se va ivi, copil veşnic îndrăgostit al timpului, fiinţă transparentă de cleştar…dintr-un iscat mundan…şi vei simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor te îndrepţi spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care acel sau acea  ce va veni, îţi va fi cândva…şi-n adâncit mister te va cuvânta într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută lui or’ ei, în simboluri de sunet divin…

…în limba adamică, în care tu vei fi întâiul lui cuvânt, al celuilalt suflet; adevărul fiinţei lui…tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată şi adunate-n el doar pentru tine, voi doi, fiinţe de început şi de sfârşit, sfântă sacralitate a cercului…

… în care nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt din dragoste….

…dragoste care, în drumul nostru este o întâmplare înspre un dincolo căruia va trebui să îi treci hotarul şi poate că îţi este teamă de ceea ce vei putea afla; uneori visezi că eşti deja acolo, în celălalt; dragostea este dorinţa găsirii sinelui nostru în el, în uniunea întru întreg…odată ce îi transcendem, ne întâlnim în el cu noi…

…noi, suntem dragostea; poveştile de dragoste ne sunt altele…orice poveste e începutul alteia, asigurând astfel continuumul iubirii şi al vieţii, noi, ducând dragostea în alţii, cu mereu aceeaşi inocenţă a începutului tainei de la începuturile lumii, cea dintre un bărbat şi o femeie…

…dragostea este o întâmplare; ţi se poate întâmpla sau nu…

Dragostea este ca un prinzător de vise…este visul pe care îl trăieşti în atingerea inocenţei şi a purităţii…acea inocenţă în care tu o simţi precum cea dintâi a ta femeie; ea ţi se va dărui ca şi cum i-ai fi primul bărbat şi vă veţi iubi ca singurii oameni de pe pământ, cu acea dragoste de la început de lume…
…dragostea este atunci când simţi că îţi răsar stele din vârful degetelor când atingi acea fiinţă pe care o auzi şoptindu-i sufletului tău în cuvinte nerostite de nimeni încă pe pământ…şi simţi că ai vrea să inventezi pentru cineva litere pe care încă nu le-ai trăit; să vă cuvântaţi în graiul vostru…dragostea te atinge în cuvinte nerostite în tăcerea de dincolo de ele a şoaptei trupurilor şi a sufletelor, când sufletul întâlneşte trupul…

Dăruirea de sine e acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului…

…cu finitul infinitului.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Paşte fericit, sufletelor dragoste!

Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.

Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.