Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul…

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum…

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus…

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

…cândva.

Publicitate

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.