Tărâmurile unei femei de decembrie

Motto: Exist prin memoria realităţii şi a dorinţei; tot ce port mă poartă.

E o  fiinţă-poveste din casta visătorilor, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…

…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii…

… simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…iar poveştile ei erau despre oamenii-paşi

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…şi fiecare are în suflet o lume…

…iar în cea a poveştilor sufletului se spunea pe ea, acordându-şi un privilegiu însăşi, acela al descoperirii, atunci când se dădea cuvântului, ca pe o taină…
…suntem o taină, noi…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor…

…poveştile ei erau despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, de ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise, neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei…

…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…

…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…

…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotroului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei…

…spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…monologuri, unele frânte, cuvinte rostogolinde unele peste altele, şi fiecare dintre ele scoţând rezonanţe misterioase, fiecare dintre ele având lumina purtată de suflet…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…

…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, reaşază cumva, într-un alt fel, cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…

…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…cuvintele…cuvinte – urmă în care stă ascunsă amintirea paşilor…se întâmplă să vină un cuvânt şi să declanşeze totul în tine, în cel de acum, tu, cel care te vrei neuitat; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…ştiind că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură…

…tu, omul-semn, scormonitor şi căutător, uneori ca un ecou uitat al cuvântului, litere deşirate…tu, omul, urmăritor al săvârşirii spusului de tine în acele monologuri ale lăuntrului în care te desăvârşeşti în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi…alteori o urmă a amintirii fiind trăită  ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu ţi-o cunoscusei, trăind-o, ai simţi că te regăseşti într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu te încumetasei a-i asculta glasul, mai departe de tine…de dinafara ta…te temeai…

…gândind că că vor fi mereu întrebări la care nu îţi vei afla răspunsurile, deşi ştii că în tine trebuie să le cauţi, şi nu în alţii…şi o vei face cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe într-un  ceva nedesluşit, nevrând să trăieşti în resemnarea de a-ţi fi fost cu neputinţă să pătrunzi taina, deşi ştii că nimeni nu avea cheia…şi neputincios şi nevolnic te-ai simţit poate  de atâtea ori, obosit să tot priveşti înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea erai întunecat…parcă prea erai înnegurat…parcă prea era înnourat…

…parcă prea nu erai…

…şi simţeai că ţi-ai dori să fii altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză; şi atunci i te dădeai atingerii pământului…îl auzeai cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în tine, şi deveneai una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormeai acolo, de parcă ai fi trăit întoarcerea…şi visai că te jucai de-a tu…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici  nu mai ştiai de ce voiai să te ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…

…ţi se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…diferit fusese doar momentul în care le confundasei…

…şi acum aflasei că, întorcându-te la tine în rostire, vei descoperi cu uimire întâiele sunete şi le vei iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitasei, pentru că îţi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului …

…tu, omul, fiind Cuvântul…acela de poveste al vieţii tale..în cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus, ci spusul tău de tine, de poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte, având putinţa albastrului, într-o lume pe care apasă umbrele fiecărei zile…când noi suntem poveşti…

…citire magică sfârşită între cer şi pământ, câteodată nevăzând izvoarele adevărului, ci doar curgerea lor aparentă…

…semne indescifrabile ale cărui sensuri le-ai pierdut în uitare, cândva, în jocul căutării pe drumul din dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, acela al călătoriei înspre înafară, înspre cerurile din afară…necunoscute  îndepărtări cărora le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…

…căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot, căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva… nelinştit creator al creaţiei sinelui; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine…

…pe drumul de el, înspre el; drum întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care  nu eşti vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză…drum pe care ne realizăm prin expresii individuale…după cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea înalturile, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea…

…drum pe care ea a învăţat să îşi asculte mersul, ştiind că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc, pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale, lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Tu, omul, o singularitate…fiecare cu lecţiile lui individuale… o expresie a vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia ne dăm din fiorurile care ne iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…

…aflare  îţi vei fi la capăt de drum; atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere…iar înăuntrul fiinţei tale, acolo unde îţi este esenţa, în lăuntru, acolo încerci să îţi afli adevărul de tine, pe calea ta, fără a fi vreun maestru al înţelegerii de sine, dar cel mai îndemânatic în a izbuti să îţi desluşeşti alcătuirile, acel adevăr fiind cel al valorilor, acestea fiindu-ţi credinţă pe drumul tău, drum în aflarea rostului tău în această lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti…

…noi, fremătânde spirite libere, alergând odată cu vântul, şi uneori parcă sfidând să se mai sprijinim în toiagul raţiunii, vrând să zburdăm desculţi prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timpului, clipe cărora să ne se dăruim întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, purtând a lui pecete, durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră…nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele…atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, caligrafiind, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

Cuvintele tale, tu în chip de cuvânt, tu subiectivitate ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

… în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţelegi, ştiind că poate vei petrece o vreme doar aşteptând,  cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să ţi se deschidă…

…iar atunci când va fi ca ea să ţi se întâmple, te va prinde şi te va arunca în vârtejul ei, fiind ea cea care te va isca, aflându-te, din ea plămădindu-te, în născocirea ei, în ritmul în care te va sorbi, uitând de tine şi trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ai face-o definitiv, biruindu-ţi toate împotrivirile şi sfărâmându-ţi toate stavilele…

…apropiindu-i-te ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie; acea relaţie erotică…

…pentru că nu poţi ceva cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.

Ea ştie că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpuluiatât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tinecel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotroîn realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo…

acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce o ţinea captivă, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.


40 responses to “Tărâmurile unei femei de decembrie

  • Kliushin Oleg

    Asaaa… trebuie de imprimat si de citit in voie).

  • Kliushin Oleg

    Îţi mulţumesc taare mult. A fost timpul ăsta când am vorbit cu tine. Şi mi-a plăcut.
    Revin, că trebuie să ies acum.

  • Camelia

    Îţi mulţumesc la rându-mi, Oleg, pentru ceea ce au purtat cuvintele. Şi dacă timpul acesta nouă întâmplat va avea ceva hărăzit, îmi doresc să nu dispară. Comunicarea între noi e foarte posibilă şi o bucurie.

  • Kliushin Oleg

    Salut, Camelia.
    Am fost pe la tine astăzi în ospeţie. Hai s[ fie aceste caractere ]n loc de diacritice. :tii de ce? Se ]n’elege mai pu’in. E greu de citit ]n felul [sta. Din aceste considerente nici goooogle nu-‘i d[ mare brânză. 🙂

    Pl[cerea e de partea mea!)
    Sunt multe de vb, dar la fiecare ]n parte).

    }nc[ntat de cuno;tin'[!

  • Camelia

    Da, ştiu că mi-ai colindat tătâmurile dintr-o parte într-alta cu pas catifelat, dintr-acela neauzit la călcare, le-ai străbătut cu iuţeală, fără de prea mult adăstat fiecăreia în parte…oricum e ciudat ca viaţa unor gânduricuvinte jupuite de pe întâmplări de-a lungul a trei ani să îţi fie citită de către cineva în mai bine de o oră.

  • Camelia

    Oleg, sufletule, ceea ce nu ştii este că am şters 250 de postări, doar că simt că nu vei întreba de ce am făcut-o…de fiecare dată când ştergi ceva, trebuie să pui ceva în loc…nu s-a întâmplat.

  • ceaicafeasibiscuiti

    „Tărâmurile unei femei de decembrie”
    Frumos titlu! Iar stilul tău e cel putin… interesant. Într-adevăr trebuie printat si citit cu atenţie. E aproape un puzzle ale cărui piese pot fi îmbinate în mai multe feluri. Cel puţin aşa îl vad eu. Mulţumesc şi eu pentru aprecieri!

    • Camelia

      Aidoma, mulţumesc pentru trecere şi gândulurmă împărtăşit. Tărâmurile poveştilor mele se leagă de o realitate cu multe dimensiuni, aranjate pe diferite „game”ale unor monologuri.

  • Lora

    Cunoasterea cu adevarat pura este trairea; nu ne putem lega de altii nod daca nu ne-am dezlegat, deslusindu-ne, fir; nu se stiau mai intai pe ei – nu aveau cum sa-i afle pe altii… Doar cateva fraze care imi aprind flacarui acum. Suntem facuti pentru standarde foarte inalte. Uneori rafuiala cu clipele ne apropie de ele, alteori uitam de noi. Ma ispiteste un gand: cei care sunt legati, noduri inspre toate punctele cardinale, si-au dat de capat? Cum s-au putut simplifica asfel incat sa intre pe fir? O fi si firul lor plin de noduri si de cioturi? Scrisul tau pe blog e o minunatie, e o lucrare de arta, nu vreau sa o stric cu intrebari proaste. Mi-ar placea sa vad mai multe reactii la postarile tale, as vrea sa stiu cum se simt ceilalti ajutati prin ce scrii. Mie imi explici calea prin care ajung la mine, acolo unde se da adevarata confruntare si unde aflu ce nu imi place la mine, ce as dori schimbat si ce calitati as dori sa-mi cultiv. Imi inspiri dorinta de a fi mai atenta la modul in care trec prin lumea asta, de a nu ma lega materialiceste de ea pentru ca imi sugerezi existenta unei alte lumi, o lume despre care stiu si eu, mi-o reamintesti, tu esti o confirmare a ei. As vrea sa nu fim spectatori pasivi ai prezentului nostru, sa ne ingrijim sufletul pentru ca e posibil candva sa fim intrebati despre el. Sa facem schimbarile acelea care duc la o impacare si acceptare a sinelui. Si sa cerem ajutorul duhovnicului acolo unde singuri nu o putem scoate la capete.
    Sunt zile sfinte, sarbatorile sunt si pentru trup, dar mai mult sufletul are nevoie de ele.

  • Camelia

    Gândul pe care îl simţi ispitindu-te are chipul acelor feluri de întrebări pe care eu le numesc cardinale, iar acei despre care spui, îmi doresc să nu aibă legat cu nedesfăcânde noduri dindărătul privirii, acolo unde se produce un blindaj al ochilor, acela în care nu mai vezi nimic, şi atunci nu ştiu cum şi-ar începe sau şi-ar sfârşi capetele, labirinturile lor, cele cu multe capete, sau dacă nu înaintează prin ei ca printr-un deşert orb, drum pierdut, cu speranţa ivirii miraculoase a reperelor înspre care să îşi arunce firele desfăşurătoare, de care să îşi lege arca sufletului…poate că acei despre care spui tu, şi-au împletit din atâtea şi atâtea capete, din noduri, din încurcături de fire, cortine.
    Ce trist e când secătuiesc ochii pedinăuntrului, când actele noastre devin sursa suferinţelor noastre, când fără să ne dăm seama repetăm la nesfârşit parcă lovituri, însă fără a ne da seama că sunt pe nicovala noastră, ce trist este când îţi zgâlţâi firele nodurilor, răsfirându-le invers, pierzând atingeri, până nu mai ai curajul să le deschizi cavernele pentru că simţi că un capăt îţi va fi o jale…şi atunci îl taci, obnubilând înspreul, sensul, încotroul.

    Şi, Lora, nicio întrebare de-a ta, pentru oricine, despre orice, nu ar fi aşa precum îi spui cuvinte; întrebarea pentru mine, ca şi pentru tine, este ademenire, şi întrebările tale, ca şi ale mele, ar germina una din alta, ar naşte răspunsuri, care la rândul lor, în funcţie de interpretarea conţinutului lor, ar isca alte întrebări care ar cere ivirea altor răspunsuri în spusuri golite de tăceri, care o aşteptau pe cea potrivită, doar că nimeni nu i-o întâmplase ca interogaţie.
    Am simţit mereu că întrebările se pun din două motive; un motiv anume şi un anume motiv, doar unul dintre ele fiind cel real, şi mai sunt şi acelea care fac din noi o interogaţie nesfârşită.
    Cât despre acei care mă citesc, care cu adevărat mă citesc, sunt doar câteva fiinţe la număr, despre care ştiu că se unesc cu literele cuvintelor mele ca într-o unică fiinţă, de parcă s-ar contopi, şi parcă asta i-ar preschimba în pe înşişi în spaţiu sufletesc al contururilor mele, iar asta se petrece şi cu mine atunci când îi citesc pe acei câţiva pe care de când la rându-mi i-am citit, am simţit că mă colorează lăuntric, îmi colorează spaţiul interior, îmi umplu sufletul, simţind că îi străbat…iar lor le scriu, atunci când mă aduc în cuvinte, cu totul meu, deşi în lumea asta virtuală mai degrabă măştile sunt cele care hrănesc mai orice, din orice, ajungându-se chiar la un soi de adoraţie ale acestora.

    Îţi mulţumesc pentru că eşti printre acei care ştiu să îi citească pe alţii din dinăuntrul lor.
    Iar despre noi, oamenii, noi care suntem suflete şi nu trupuri, îmi doresc să cred că în noi e ceva care nicicând nu va putea fi distrus; omul. Omul care îşi tot continuă rănile, când urmează jocul durerii, ca într-un sfârşit continuu, ca într-o naştere continuă, omul care începe, într-o viaţă a lui, de mai multe ori, tot ajungând la un capăt şi tot luând-o de la un altul.
    Asta ca să închei oarecum rotund, cerându-ţi iertare pentru atâtea aşterneri de cuvinte.

  • Camelia - Nicorina Edu

    Bun gasit, Camelia, suflare datatoare de imnuri sufletesti! Te salut cu apreciere!

    • Camelia

      Bun venit, femeie-floare, purtătoare de acelaşi nume ca şi al meu, pe care aidoma cred că îl simţi atât de bine înfăşurător, cel de-al doilea atât de spunător ducându-mă cu gândul la cicoare, dar nu mă întreba de ce.
      Mulţumesc cuvintelor tale, suflete.

  • Camelia - Nicorina Edu

    Cu emotia de drag ce se naste din liane line de cuvinte zambarete, iti transmit simpatia mea! Si eu iti multumesc pentru popasul atat de binevoitor prin clasa mea virtuala!

  • Camelia

    Locul tău e atât de chemător, Camelia; îi voi mai fi, mulţumesc ivirii tale şi cuvintelorurmă.

  • liviuchrisavram

    „…şi fiecare are în suflet o lume…” cat de frumos ai spus asta , o lume intr-un suflet .. un suflet intr-o lume minunat !!! multumesc
    !!

    • Camelia

      Lumea despre care spunem, atunci când spunem, tăcând denespusul, în limbajul nostru sufletesc.
      Mulţumesc la rându-mi pentru cum ştii să auzi, atingând cu degetele ochilor. Deşi parcă pentru asta ţi-am mai mulţumit cândva.

  • soricel5

    salut, imi place enorm cum scrii. Am citit de dimineata, totul de pe blog. Te rog, recomanda-mi un scriitor pe care il adori care sa scrie la fel de frumos ca tine.

    • Camelia

      Fiinţă cu nume frumos, că îţi apare în adresa de mail, eu sunt (…) din lumea literelor, aşa că la ceva greu mă înjugi tu acum, punându-mă să aleg; glumesc, aşaşiaşa.
      Cred că cel mai frumos ai scrie tu, lasăndu-ţi sufletul să o facă, să scrii din tine, visceral, în cuvinte nude care să te poarte, în limbajul tău sufletesc, cel firesc.
      Scrie aşa cum ţi-ar plăcea să citeşti.

      Altfel, o iubesc pe Ileana Vulpescu, pe Cella Serghi, pe Simona Popescu cu ale ei Exuvii, pe Radu Tudoran, asta la primul gând, şi să îţi fac acum o panoramă a literaturii mi-ar fi lesne şi stârnitor, dar nu ştiu cât de potrivit.
      E bine că îţi e foame de frumos, asta e magic.

  • Camelia

    Mulţumesc aidoma, pentru trecere şi pentru cuvinte, şi pentru ceva pe care nu ţi l-am spus, şi anume că atunci când m-ai întrebat m-ai întors între paginile unei cărţi din vremea adolescenţei, o carte pe care o păstrez într-un ungher anume; se numea „Cu floarea soarelui la butonieră”. Oana Chelaru.

  • komicaminolta

    Nu neapărat dintr-un sentiment de reciprocitate am început să citesc din postările tale, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce ţi-a plăcut la stilul meu. Pentru că scriitura ta este mult mai grea, mai apăsată, te mişti între cuvinte ca peştele în apă, iubeşti vorbele cu sens şi le conduci pe făgaşul dorit de tine. Ce scrii tu nu trebuie citit, ci înţeles. Eşti o stăpână a cuvintelor. Felicitări!

    • Camelia

      Mi-a plăcut peste ce am dat, scriitură cu îndemânarea umorului cu tăiş, atunci când s-a întâmplat, şi ţi-am citit şi din altele, iar cum foloseşti cuvântul pentru amintirile tale aduse din urma lor, atât cât am ajuns să umblu printre ele, este mişcător, stârnitor de imagini, pentru că eşti vizual, iar locul în care adunatul literelor îşi realizează funcţia este contextul, şi-aşa iscător de trăiri îl spui şi te spui.
      Ai locul cuvintelor în care mergi pe jos, iar cei care te citesc o fac alături de tine, potrivindu-şi paşii după ai tăi în ei.

      Mulţumesc pentru urma pe care ai lăsat-o aici, şi iertare îmi cer pentru răspunsul cu întârziere, de vină e calculatorul meu cel năzuros.

  • Nautilus

    Frumos, aș zice, cu toate că ai o frază extraordinar de lungă (și enumerativă) pentru gusturile mele. 🙂

    • Camelia

      Construcţiile mele compensatorii, frazele arborescente. Trăim şi literaturizăm.Glumesc, aşaşiaşa. Dar nu glumesc când spun că nu exprim niciodată frumosul prin „frumos”.
      Cât despre preferinţe, aşa e, la fel cum e şi cu lectura în care cititorii se întâlnesc diferit. Eu sunt o fiinţă greu de mulţumit care scrie cum şi ce i-ar plăcea să (şi) citească.
      Mulţumesc de trecere şi urmă.

      • Nautilus

        Când spuneam ””frumos”” mă refeream la acel al doilea gust, pe care îl simți numai după ce treci prin primul. În calitate de cititor, nu caut neapărat ce mi-e plăcut și firesc de citit.

        Frazele mi s-au părut catenare, nu arborescente. 🙂

  • Camelia

    În calitate de cititor caut producţii inedite, cele care doar aşa mă ademenesc în lumea cuvântului aceluiaceleia,oameni cuvântători or’ povestitori, mă atrag fundamentele realizate în cercuri, fiecare având şi păstrând un nex regenerator şi generator de alte suprafeţe a căror nu lectură, ci înţelegere poate fi dificilă.
    Şi mai cu seamă sunt o cititoare împătimită de mine, că nu’mi lipseşte capacitatea de expresie literară.

    Mulţumesc din nou pentru urmă şi, cu forţa interiorităţii, cât mai multe producţii poetice!

    Later edit
    Fiecare poveste de-mea e o hiperfrază, gargantuescă, intinsă pe mii de cuvinte.

  • settledness

    Găsesc interesant stilul pe care ţi l-ai creat printre cuvinte. Modul cum aşezi paragrafele şi ‘continui’ ideile printre puncte de suspensie… interesting.
    Keep up the good work.
    Şi da, (şi eu) cred că ar trebui să aşterni ceva şi pe hârtie. Tu chiar scrii, şi nu „duzină”. 🙂

    • Camelia

      Stilul,ca şi omul, expresie a fiecărei fiinţe, precum îşi este,pentru că noi suntem chipul cuvintelor, trupul lor; ştii vorba aia veche a lui Buffon. Fiecare se vorbeşte pe limba lui, limba, casa fiinţei tale, cuvântul este cel care te face, cel care te dă.
      Scrisul fiecăruia e ca o amprentă, cred eu.
      Mulţumesc cuvintelor tale şi trecerii, Settledness.
      Cât despre scris pe hârtie, cândva a fost aspiraţia mea, un cândva trecut.

  • gheorgica

    La multi ani femeie de decembrie! Taramurile tale au o dulceata si un parfum aparte asa a ca apa vie din care din care renasti. Nu ninge si este trist . Doar reintalnirea cu tine inunda sufletul de bucurie. Sa ai o zi frumoasa Camelia!

  • Adi Lazar

    Tu camelie, pune ceva pe tine sa nu racesti 🙂 Ma doare sufletul cand te vad asa despoiata pe frigul asta 😛

  • soricel5

    auzi Camelia, da? pune ceva pe tine ca sa nu raceasca sufletul !

  • soricel5

    eu adaug altceva: nu pune nimic pe tine, ca sa se vada sufletul ! 🙂

    • Camelia

      Legat de alte chestii în aşteptare, care fac anticameră, şi care sunt tot în aceeaşi notă de caterincă, se închide prăvălia, nu de alta, dar miştocărerile nu’s punctul meu forte, aşa că aviz amatorilor, a se stăpâni, nu’s în locul potrivit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: