A fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi

Motto: Tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea  despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune.

 

Anotimpurile fără clipe ale poveştilor tale analfabete îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era, astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens, părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese,

cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l, gurile literelor nescrise care nu voiau să fie despicate în două stând lipite de tine, în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus,

doar că te opriseşi în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimeriseşi fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară, în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie,

dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei, şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista, litere în care crezuseşi cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunaseşi, litere neisprăvite, litere ca nişte răni de-acum înainte, dar nu pentru

totdeauna.

Anunțuri

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Bărbatul perfect, acel orizont de care oricât ţi s-ar părea că te apropii el se va îndepărta, distanţa dintre tine şi el rămânând aceeaşi

Motto: Dragostea e aia ce se dă şi se ia, aşa că mare grijă cui i-o daţi, că unii vor, da’ nu pot, iar alţii pot, da’ nu vor să, dragoste în care unii sunt mai mereu în duminica orbului, asta când nu sunt în sâmbăta morţii.

 

Unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie, altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi bărbaţii, oameni mijlocii în slăbiciunile lor, visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi,

că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, şi bărbaţii visează la femeia ideală, copia imperfectă a unui prototip nerealizabil, după cum şi femeile, cu amplificare şi fără supraveghere, visează la bărbatul perfect, doar că, dragă eva, bărbatul perfect, călător fără bilet în trenurile gândurilor tale, e bărbatul care trăieşte fabulos numai în mintea ta,

aşa că lasă orgia de himere că deznodământul va fi unul inevitabil, în viaţa adevărată există doar bărbaţi cărora le contorsionăm realitatea ca să fie cât mai apropiaţi denumirii, aşadar dacă toate gândurile tale sunt alaiuri utopice în care îţi spui că viaţa cândva ţi-l va scoate în cale, e o absurditate, e vremea să nu mai visezi la cai verzi pe pereţi şi cu adăpătoare, doar acolo ai găsit ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie să cauţi,

admite că şi dacă l-ai întâlni vreodată, bărbatului utopic întotdeauna îi va lipsi mereu câteceva din ce îţi doreşti tu să aibă, aşa că repetă după mine, eva, nu există bărbatul perfect după cum nici cel făcut anume pentru tine nu există, fiecare e făcut doar pentru el, nu pentru altcineva, înmoaie-te în emoţiile retrospective, gândeşte-te la el şi la cât îţi este de necesar sufleteşte, fă o listă cu ceea ce ţi-ai dori de la bărbatul vieţii tale, şi vei constata că odată cu limpezimea maturităţii lista a devenit mai

scurtă.

 

Nebunii au o lume a lor

Motto: Nebunii cred că adevăraţii nebuni sunt închişi afară.

 

E răvăşitor să vezi oameni în lumea lor, pierduţi de lumea asta în care li se pare că ceilalţi sunt închişi, şi nu ei, şi mi-am adus aminte de Olga, se căra peste tot cu puţina brumă pe care o avea, în nişte paporniţe uriaşe, şi dormea pe sub poduri, aşa zicea lumea despre ea, Olga nu mai ştia ce să îşi vorbească, aşa că vorbea tuturor,Olga trăia un timp a cărui substanţă era una thanatică, fiecare zi a ei era ca o greutate de moarte,

cred că nu a avut parte de vreo blândeţe a vieţii, toţi nebunii de cândva semănau unul cu alţii şi fiecare avea păstrată închisă taina lui, Olga răcnea cuvinte fără legătură, care păreau că nu înseamnă nimic, lumea o privea fie cu milă, fie cu dezgust, fie cu dispreţ, Olga cred că a murit demult, dar a rămas în memoria colectivă ca aia care căra sacoşe după ea, azi sunt un fel de olgă, ca mai toate femeile, o olgă  devenită un fel de etichetă grozav de cunoscută,

odată, în autobuz, un nene vorbea cu un prieten imaginar, trăgând din când în când câte o duşcă dintr-o sticlă pe care o ţinea strâns în mână ca nu carecumva să îi scape şi să i se facă ţăndări realitatea, zicea ceva de un drum, că e lung, părea că se încaieră cu gândurile lui, că începuse să se răstească, curva aia, şi iar o înjurătură, şi iar a dat pe gât, vezi cum sunt oamenii, zicea, nu era nebun, ci doar foarte beat, cu viermătul vieţii lui de care poate că numai aşa putea să fugă,

ultimul nebun de care îmi amintesc era o ea şi purta codiţe împletite la furouri care abia că îi acopereau goliciunea, cânta pe stradă de parcă părea gata să le înfrunte pe toate, din când în când se smucea, de parcă voia să scape dintr-o strânsoare, cred că se întâlnise din ce în ce mai rar cu viaţa, viaţă ca o osândă şi fără nicio zare, căreia nu mai ştia ce să îi spună, aşa că nu îi mai spunea nimic, strângându-şi tot ce mai rămăsese din ea fără regret şi fără

amintire.

Toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns

Motto: Când toate răspunsurile dispar, apare adevărul lăuntric.

 

Încerca să-şi potolească suviţele gândurilor rebele, mişcându-se înăuntrul ei ca în captivitate, îşi tot muta scările cuvintelor pe care nu îndrăznea să le urce pentru că un cuvânt însemna un sfârşit, că după el va urma tăcerea, îşi tot izbea ferestrele lor de ziduri cu nădejdea că le va face ţăndări, dar gândurile-ferestre rămâneau întregi, nu le pierdea, aşa ca pe oricare pierdere ireparabilă, îşi punea mâna la urechi ca să nu le mai audă, căci pentru o vreme rămăseseră într-o tăcere desăvârşită şi acum începuseră să se desfacă, să îi vorbească, să o îndemne să privească înafară înspre un lucru pe care dacă ar fi căutat cu mâna fie şi în negrul nopţii l-ar fi găsit,

şi atunci încerca să închidă ochii dar ochii ei rămâneau deschişi şi începea să se simtă vinovată că nu voia să privească, nu trebuia decât să deschidă una dintre ferestre,  îşi spunea mereu în gând dar nu îndrăznea, iar asta o simţea ca şi cum avea să se întâmple la infinit, aşa că strânse pumnii în care îşi ţinea nişte cuvinte nepereche legate cu noduri mari şi  se opri în faţa uneia dintre ele şi ascultă, şi îşi  spuse că ea şi cu acea ferestră nu se vor mai vedea niciodată, acea fereastră fiind platoşa ei de sticlă împotriva propriilor tăceri şi refugii,

acolo unde încerca să îşi înşele rămăşiţele culorilor unor zile cu o amplificată sensibilitate, trăindu-le doar pe acelea vibrante care fără înşelare îi vorbeau, văzându-le pe celelalte amăgindu-se de după perdelele unei realităţi din care absentau, sărind peste ceea ce ar fi ajuns  să dispună samavolnic de resorturile fiinţei lor, aşa că se hotărâse să le picteze pe acea fereastră doar că nu găsea nuanţa potrivită pentru furtunile ei, nici pe cea a vreunei iubiri incandescente şi nici nu prea nimerea contururile nopţilor liniştite, mâna îi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde,

pentru toate lumile pe care nu şi le începuse gândindu-se să folosească albul, pentru cele închipuite nicio culoare nu i-ar fi părut mai potrivită decât albastrul pentru că acesta avea un drum al nemărginirii pe care orice ar fi fost atins cu adevărat s-ar fi preschimbat în imaginar, călăuzită pe el de amintirile fără amintiri, părându-i-se că ar mai fi fost cândva pe-acolo, spunându-şi că din tot, cel mai lesne este să ţi le travesteşti, să-ţi travesteşti amintirile, dar nu într-atât încât să ajungi să te îndoieşti de adevărul şi realitatea lor vrând să trăieşti uitarea cea izbăvitoare, numai pentru că doar uitarea are o memorie fără

cusur.

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Uneori, într-o femeie, ca într-un dialog lipsit de finalitate precisă

Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea  drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.

Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,

ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,

din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,

din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.

Câteodată e despre despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul

Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.

 

Câteodată e sâmbătă, alteori  e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare,  câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,

e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă  tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,

despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,

prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de

trăit.