Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

Publicitate

Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

…când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 

 

 

Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu

Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…

…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.

 

Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…

..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…

…cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…

…glas anahoret…

…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…

…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…

…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…

…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…

…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…

…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…

…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…

…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…

… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…

…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu…

…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…

…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…

…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….

…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…

…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii  să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…

…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…

…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…

…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul…

…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…

…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…

…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…

…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

…te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…

…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…

… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…

…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…

…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…

…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…

…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…

…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…

…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…

…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…

…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…

…în tine amânarea unor cuvinte…

…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…

…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…

…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…

…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…

…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…

…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…

…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…

… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…

…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri   sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…

…şi, cu toate că  era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…

…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…

…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…

…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…

…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…

…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…

…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…

…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…

…îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…

…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…

…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…

…mută.

Împlântânde priviri în nespus; neaplecate

Motto: Ni se întâmplă uneori să trecem prin dreptul unor gânduri ca pe dinaintea închipurilor înfăptuite ale unei poveşti…dar pe care nu are cine să ţi-o spună...gânduri nerostite gemând de dorinţa spusului, aşteptând îngrămădite de atâta amar de vreme în ochi; câteodată facerea unor cuvinte rămânând netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic şi doar închipui, pe care i s-ar părea cumva că îl cunoaşte, spunând-o pe nume, până atunci ne-gând, ea, care îşi dorea să poată ajunge să îl vadă  cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile.

 

Dacă îşi descleşta privirea dinspre neatinsul acolo, simţea cum îi rămân fărâme de el în ochi; lacrimi dezlegate amintindu-i că există ce vrei şi poţi să vezi…dacă voia să atingă gânduri, îşi încălzea literele  însângerate în nespus crestate în semnele pribege înnodate din palmă, scrise în ştiut şi neştiut precum plăsmuire a unui cuvânt real dar poate nicicând realitate a cuvântului visat, vis creat prin cuvinte; le îngheţaseră flăcările în desfăcut şi strâns din răvăşiri  zdrenţuite de clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă, izbite în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul se zbatuse întunecat în zădărnicia înţelesului uitatului îndeaproape, ce n’avea aflare, privire zăbrelind clipe dureroase, dinspre, dar nicicând plecată…

… nevrând să se aplece, să îşi piardă semnificarea, aventurându-se fără să tremure, călcând cu tălpi de foc mistuitor prin trupul sufletului din jar albastru, atingând urme înainte ca ele să se ivească, de parcă le-ar fi trăit într-un dinainte nemers aproape de margine, aproape de nicăieri…

…întrupat lăuntric, ea către el, ea, legându-l în toate împreunările, mărturisitor pas fără şovăială pe calea ei, adânc tulburat într-o ademenire de rătăcire furişă, ţinându-se după el, cu o privire flămândă rezemată de un preaîndepărtat pământ  ispitind…

…câteodată de unele gânduri sprijinită ca de umbre; nu găseşti în ele ceva din ceea ce ai văzut…

…şi strâns în căuşul palmei ei, acolo unde era suspinul de ceva al acelui vis ce i-ar fi spus poveşti, simţindu-şi sfârşitul apropiindu-se, se grăbea…

…se grăbea într-un fel copilăresc să creadă că, din  neîntâmplări ea-el, când aici, când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei, vor fi într-un cândva imaginat, închipuit cu o putere demonică aproape, ca şi când tot ceea ce ţi-ai putea închipui ar şi fi cu putinţă… când ele, negrăitele gânduri, o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, cuvinte ce le dăduseră o tresărire a vinelor, înţelegându-le după ce le negaseră, neînţelesuri pline de înţeles, cuvinte cu semnificaţii consimţite, acele rostiri uitate ori nicicând spuse ca un început continuu al unui desluşit mai mult decât şi l-ar putea închipui, acela dincolo de semn…

…acele ce vor pune laolaltă cevaurile pe care să le aibă din credinţă, în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă de nu cumva sunt fantasme; cevauri din ea deschizând treceri înspre un loc încă neatins, în dreptul lor întârziindu-i privirea…

…loc al unei suave întâlniri mai presus de prudenţă al ei cu însăşi, loc născut din semne în tăcere preadeparte dar făgăduind neazvârliri înapoi şi altcevaurile înspre care putea doar privi ca venind împreună, sensul lor născându-se mai târziu; acum nu semnifică, nu exprimă, sunt doar drumeţe, putând fi orice; pot da această iluzie încoace în pas nemai…cele neîncă, desperecheate de înţelesurile a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit, nenăscute dar pe de-a-ntregul în ea trăind…

…şi îşi trăda acea nerăbdare cu fiecare gând de pas apropiindu-se de ea, prin el, cu o distanţare pe care şi-o impusese…înapoi…încât să poată vedea imaginativ; astfel avea putinţa vizibilului trăirea ei în reconstituirea de fragmente dintr-un tăcut cu inducţie sentimentală, doar că înţelesurile pe care le căuta aveau o prea mare îndrăzneală; prin acelea spunea multe despre altele năzuite, care încă mai atârnau, dar dezarticulat, refuzând să fie desprinse atunci când încercase să le smulgă, de parcă ar fi vrut să îşi smulgă auzul de ele…

…atunci când se răzvrătise cuvintelor prin cuvinte, aducându-le aminte că semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel închegându-se un spus precum răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei…

…acum fiind doar ispititor, părând…

…zvâcnind şi astfel amintindu-i că ceva uitase în şoapta de ele, ceva ce poate ar fi dezlegat-o de arătarea lor dincoace de care îşi era străină sieşi; acel încă atârnând în ea gând cândva crezut înfrânt, aşteptând ca pe o întâmplare a hazardului, ceva înăuntrul căruia alte cevauri pe care şi le-ar fi pus laolaltă, împreunându-şi-le, ar fi creat  împărtăşirea, răsfrângerea întru facerea temeliei pe dinăuntru, acolo unde, lăuntric, ar fi început să îl zidească pe acel aşteptând acum din sieşi…

…gând nemărturisit, hoţeşte în jurul flăcării dansând, gând nemărturisit pe care nu mai îndrăznea să îl privească, îngăduit doar noaptea, abia îngăimat în cuvintele pe care le-ar fi chemat la ea pe nume cu vrajă stârnitoare de parcă ar fi vrut să deschidă o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, a ei şi a lui, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri în clipa de acuma cu putinţa vederii lor într-un nevenit împlinit mâine, unul mereu altcândva…

…fiindu-i nefiind doar ceva ce se va întâmpla întâmplându-se, vorbindu-le fără să le grăiască, auzind doar în absorbindul gândurilor, oglindit în apa sufletelor, acum făr’ de adăpost unul într-altul, aşteptând…

…aşteptând într-un fel  înspăimântat de nelinişte când tăcerea se auzea atât de desluşit şi înfricoşător, atunci când simţea cum îi creşteau în ochi uitături tulburi ce priveau cumva speriate, dar atât de hotărâte să vadă în gânduri stoarse, vineţii, zbătânde ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare, nemaiştiind ce sunt şi întrebându-se de ce păreau a fi umbre…

…ieşind unele dintr-altele ca nălucile, din prea multe căzute, lipite de pământ, smerite, înşelând dezlănţuirea, nevorbite, negândite încremeniri ale degetelor neîmpreunate în ceruri, ci uscate de neatinse doruri care deşi îngropate adânc sub paşi, chinuite şi din ce în ce mai pământii, bântuiau neîncetând să vină…

… trăind ceea ce spuneau…

…netrăind fiindu-le mult mai uşor decât făptuind; le lipsea verbul făuritor, şi atunci se simţeau precum gândul de care te lepezi, pentru că nu mai are a-ţi spune, deşi ştia că dedesubturile ascund mereu ceva şi pentru a-l afla ar fi trebuit să stea la pândă, smulgând fără primejdii înţelesuri, acum eşuând doar în himere, dincolo de sensuri; din acele gânduri cuvintele fuseseră întemniţate, ori pieriseră cu desăvârşire… sau nu mai ştiau să vorbească…să îşi spună că tot ceea ce şi-ar putea închipui ar fi cu putinţă…

…doar privirea pedinăuntrului răbdând adeseori tristeţea le pornea înspre un întracolo, aducându-i-l în chip aproape în ochi atingându-i-se toate încăneprivirile;  în văzul ei, ochii lui încolţind…

…el-undeva, încă departe, dar încă spunându-i despre el, ca şi cum l-ar fi chemat pe nume, neştiind ce va fi după; ştiind doar că va fi acolo…atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părând că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând, atât de înnebunitor de neadevărat existând; încercuire îndepărtată a  înlăuntrului ei în gând născător parcă din el însuşi…

…un într-acolo al neivitului ei răsărit adormit în apusuri, neasfinţind dor, neîncăînnoptândul ei…

…nespus.

Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

…mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuri…îi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.

Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.

Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

…undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo…

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre…

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul…

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum…

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus…

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

…cândva.

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.

Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…tu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt…

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.

Cuvinte închise unele într-altele; marea tăcerii nu are ţărmuri…

Motto: Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut de mult? când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea?

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…oameni-rostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea….acolo este ea cu însăşi; când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveşti…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

…iar atunci când se gândea la dragoste, i se părea că a trecut o veşnicie de când nu a mai iubit, încât a şi uitat, întrebându-se uneori dacă a iubit vreodată…dragostea, şi acum ca un text nedecodificat, ca o poveste ficţională…o utopie…căreia îi testase fragilitatea, căreia ar fi vrut să îi vorbească  în cuvinte şi în tăceri, acea tăcere în care i te spui celuilalt atunci când, scriindu-te în trup,  simţi cum te pătrunde şi ţi se prelinge prin vene şi ştii că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui tău…acea tăcere în care ar şti cum culoarea ochilor ei, aceea a migdalei, devine albastră atunci când l-ar privi, dincolo de ea şi de el, în acea clipă a contopirii, a împreunării nespusurilor, atingerere astfel cuvântată, mai presus de rostire…

…atunci se întoarcea în ea, gând nezidit şi neferestruit, însă undeva prea departe, sfărâmând scările; o solitară a literelor formând acel cuvânt definitiv;  dragostea…

…dragostea acum, neîndrăznindă…

…treaptă.

Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastru…iar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.

Întoarcerea-n prefacere

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

 

Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de visuri şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…

…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis.

Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre…

prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine.

Fă-mă, Doamne, palmă…

…fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd fugare  morganatice contururi atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.

Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic…prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.

Şi dă-mă!

Cu petale de ghiocei şi diamante în păr

Motto: Este făptura de culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale-i în transparenţa-i absolutului de diamant…şi îţi este solemnitate a alb când te înalţă prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, este nemărginirea ta şi setea ta de şoapta sufletului ei ce şi-a găsit în tine lăcaşul nemuririi de voi.

Şi după o vreme nici unul dintre voi nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt.

 

Sunt şoaptă de iarnă, întrupare albă într-o noapte de început de decembrie, clipă de a fost odată; aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti, iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă, ce mai târziu avea să se transforme într-o diafană petală, făptură femeie.

Nu era o prinţesă delicată, ci una răzvrătită şi tare rebelă şi neascultătoare; şi-a vrut propriile greşeli din care să înveţe deşi ar fi putut-o face dintr-ale altora…dacă le-a mai repetat?…pe unele da, pe altele nu, iar cu vremea, atunci când a devenit înţeleaptă, a învăţat să nu mai cadă decât în gropile cele mari, inevitabile şi să nu dea prea tare în zid cu capul.

Vremea trecea, şi prinţesa creştea în cea mai frumoasă poveste, viaţa ei; devenise acum o preafrumoasă adolescentă purtând veşmânt de candoare şi ingenuitate şi se transformase într-o floare albă; i se deschiseseră petalele scânteind diamantin şi devenise o creatură feminină…îşi păstrase aceeaşi uimire în ochii ce priveau lumea într-un fel plin de înţelesuri; era o taină pe care voia să o dezlege şi nimic nu i se părea a-i fi potrivnic în a-i sta în drum; iar drumul ei era unul de smarald; cărare de visuri înspre lumea ei…devenirea făpturii…

…cea care va fi fiinţa de transparent cleştar cu diamante în păr şi petale de ghiocei, opal halucinat de foc -femeie.

Unde a rămas prinţesa? În suflet…acolo o aude mereu râzând prin ungherele amintirilor; într-una singură doar, se ghemuieşte şi plânge…într-una singură…cea în care a simţit că este a nimănui, nemaifiind a cuiva pentru că acelcare o iubise ca pe ochii din cap şi care fusese singurul pe care îl crezuse că dacă spune că îi va da de pe cer luna, aşa va fi; i-o va aduce…dar nu mai avusese timp, pentru că la trei zile după ce cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ pentru el îşi sărbătorea venirea pe lume, ceva ani în urmă,  pleca pe tărâmul îngerilor…

…de acolo de unde a ştiut mereu că avea să o vegheze a  aripă; uneori părea a-i simţi atingerea îngerului, lângă ea…îl simţise în preajmă când lângă ea stătuse la pândă întunericul.

Era singura amintire care i-a rămas rană neînchisă; cu cele ce ar mai fi fost cumva să o doară s-a împăcat demult, şi nu că ar fi fost departe şi nu aproape, ci pentru că a făcut pace cu ea, cu sufletul ei; mai sunt unele care merg tiptil, în vârful picioarelor, să nu se facă prea mult simţite…o fac făr’ de zgomot…se mai împiedică uneori de ceva, de vreun gând de al ei lăsat slobod…şi atunci cad…şi ea le aude când o fac, şi atunci tresare a câte o aducere aminte…dar o priveşte în ochi, spunându-i blând…

…fii făr’ de teamă, nu te alung, eşti nevinovată; nu este vina ta că nu ai fost ce mi-aş fi dorit şi poate ce te-ar fi aşteptat să fii…ştiu că ai fi putut fi altfel. Dar nu ai fost…şi pentru că ai fost doar ce ai putut fi, şi nu altceva mai mult de atât, îţi mulţumesc că mi te-ai întâmplat…nu te regret; învăţ să trăiesc cu tine.

Fiinţa de transparent cleştar nu a uitat nimic şi ştie că într-o anume zi când sufletul visului lăsat pe pământ care este o va porni spre câmpiile elizee – căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta şi  ar simţi că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare  – o va purta pe ea; sufletul e un eu ; duce mai departe amintirea fiinţei; e o răspântie de drumuri, viaţa…

…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri…cum este şi dragostea păzită…dintr-o parte şi dintr-alta…de către tine…şi de către el…acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci…amintirea de a fi fost odată lujer verde îţi este atât de mult rămasă în urma ta…şi atât de multe urme în tine porţi…

…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei…al uitării; sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată…continuă cercul, intrând în alt trup…deşert tânguitor…tânjeşte după un suflet…

…drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea; va trebui să ştii cum să o faci…acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă.…nu poate da greş…pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost..aneuitării vreodată…sau uitarea pe veci…

…iar fiinţa de transparent cleştar a primit darul Mnemosynei…sau blestemul ei?…a băut din izvorul ce curgea din al ei lac; era însetată; de viaţă îi era sete, nu de moarte…sufletul ei o va purta oriunde va merge; o va purta cu el…şi nu va uita nimic din aceea ce a fost.

– va continua-

Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri; uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec şi nu îl latră câinii, că’l simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, şi ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta, nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face, şi tresare în somn şi se zvârcoleşte, sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi….

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat…

…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începând să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt, pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume…

Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, şi s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi, ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi…

…ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa asta este, dreptul tău de a face propriile greşeli, al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra; vei învăţa să nu le mai repeţi, chiar şi pe acelea pe care le-ai făcut la nesfârşit până ţi-au izbutit.

Va fi înţelepciune, vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire.

Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele; trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate,să îţi urmezi calea, pentru că eşti drum, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Să fii.

Ce nu ştiu?

Nu ştiu să uit.

Legenda cameliei

Motto: „There are always flowers for those who want to see them” –  Henri Matisse

 

Legenda, una fără de timp şi fără de loc, spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar atât de singură, deşi câteodată nu’şi era atât de singură precum şi-ar fi dorit-o, o fiinţă care trecea drept una misterioasă, şi că timpul pe care şi-l ţinea în mână atunci când era departe de lumea zgomotoasă şi poleită pe care o sfida cu candoarea îl trăia vorbind cu florile, evadările ei, flori cărora le învăţase limbajul, alfabet de corolă, purtându-le vorbele în gânduri, delicată făptură, copilă singură, păstrătoare de acum a unor coduri enigmatice, tainice caligrafii în ea.

Numele ei era Camelia.

În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur, iar acest balaur avea un obicei, obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani, deoarece e ştiut că în toate poveştile sau în aproape toate, stă la pândă un balaur, iminenţa, fatalitatea, un fel de convenţie uneori a basmului, una cu o cauzalitate epică, dar care niciodată nu sfidează legile narativităţii, dar hai să spunem povestea mai departe, însă.

Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa, şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea, simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja  lumina ochilor lor, viaţa lor, Camelia, şi în ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi într-o nenorocită zi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată, urma să o aducă departe şi să o mănânce. În drumul spre locul unde locuia balaurul, fără nicio capacitate salvatoare, Camelia imploră în cuvinte repetate, dureros, până la stingerea lentă, florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze, aşezându-se astfel veşnic lângă ele, iar ruga îi fu ascultată, o transformară într-o floare fină şi delicată, pe care balaurul o scăpă din gheare, iar de cum atinse pământul, prinse rădăcini, făcu să răsară noi flori adânci şi catifelate, în cele mai variate culori şi forme, cameliile.

Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.