Dragostea, această pasăre călătoare, cu iluzia clipei care fuge şi amărăciunea efemerului

Motto: Au fost nişte lucruri în care ai mers pe nimerite, a iubi a fost da sau nu, cu amintirea raiurilor pierdute şi închipuirea paradisurilor netrăite.

 

Legat de dragobetele ăsta mare lucru nu ştiu, mama zice că e ziua în care se împerechează păsările, că păsările astea nu rămân niciodată nepereche, ca destinul, sau ca ăia pentru care cuvântul dragoste a devenit unul sihastru, cauza fiind uşor de explicat, dragostea pe care o trăieşti, pe care o pierzi, pe care o amâni fără încetare, din care faci o poveste uitată,  văzul, cu tremurul viscerelor, pipăind scheletele morilor de vânt în care îşi fac cuib aşteptările, că dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, dragostea aia pe scripetele căreia te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo trăgându-ni-se mai apoi nostalgiile subterane,

dacă eşti evă şi vrei să te ia cu îndrăgosteală şi dintr-o inertă să te preschimbi într-o idilică şi să devii albă de fericire, poate mai găseşti pe undeva nişte zăpadă, cică zăpada zânelor îi zice, eu de zâne nu duc lipsă, pentru că am unele ascunse în pod, acolo unde îmi ţin vechimile sufleteşti, chiar  la ora asta nu prea stau deloc, le aud tamponându-se de parcă ar fi nişte muşte în pahar, aşadar dacă sunt într-o agitaţie, clar nu e fără treabă, fără rost şi fără aplicaţie, fără abilitatea lor de zâne, fără şansă şi prin urmare fără rezultate,

aşadar clar pun ceva la cale, cred că vor să îmi azvârle dragoste în ochi de să mi se pară că am privirea perforată ca un ciur, cred că vor să mă vadă mergând împiedicată pe străzi, să forfotească şi să duduie în mine chestiile alea pe care unii le asemuiesc unor bătăi de aripi ale fluturilor, ăia care ar avea toate motivele să pufnească în râsul lor secret văzându-mă într-un hal fără de hal, să mă ia din nou cu iluziile alea de candoare în care să încep iar să eternizez dragostea,

să fiu transfigurată ca un spectru, gândurile mele, ca într-un balamuc, să trăiască starea de ospiciu, să nu-mi mai supraveghez neascultările, să aud în urechi numai cupidoni cu rumoarea guralivilor, semn că, legat de amor, auzul meu încă mai funcţionează, precum şi alte simţuri, să intru într-un soi de febră de a cărei semnificaţie să-şi dea seama toată lumea care mă ştie,să mă ia cu imensităţi lunatice şi halucinante, să mi se pară că mă transform cu totul şi mă prefac într-o

femeie-pasăre.

Anunțuri

Ca’n apropiere de ziua îndrăgostiţilor, în pătratul cărora toate amorurile se conjugă

Motto: Sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi.

 

Nu ştiu să înjur bine, cu nerv, c-aş înjura ziua asta în pătratul căreia amorurile se conjugă, că mă stârneşte să o simt în carne, în oase, în sânge, aş vrea să fiu învechită în răutăţi, dar nu sunt, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, m-aş înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-am cu cine, sunt încăierată cu dragostea, de ziua ei, inocentă inconştienţă, sunt palidă neîndrăgostită,

s-a zis cu mânuşile deşi mâinile gândurilor mele sunt învineţite de la umbletul lung prin gerul iernii, aş iubi  cu dramatismul cecităţii, da’ n-am pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, din fericire, unora li se întâmplă ca lucrurile astea să ia altă cale, până acum am luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei mi-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi mi-am asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea mi-am disimulat-o credibil doar arareori,

nu caut dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate, ş-altcum, eu’s cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar sunt de’o resemnare totală că l-aş putea găsi pe cel care să mă facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile mele, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, şi fiecare evă are anotimpurile ei de înflorire, eu vreau unele cum nu le-am cunoscut până acum, fi-mi-ar cuminţeniile să-mi fie, alea în care nu am îndrăznit să am ceea ce nu aş fi putut avea şi să fiu ceea ce nu eram, potrivit temperamentului meu ar fi trebuit să pornesc înspre o dragoste  atacând-o cu convingere în loc să o omor neaşteptat,

jură-mi-te pe ascuţişul tăişului ei, ăla în care ne aruncăm de bunăvoie, că data viitoare îi vei da ascultare amorului, acestui sublim uzat în contact cotidian cu toate răsăriturile şi cu toate dezlănţuirile, amorul ăsta care întreţine o nouă iluzie până la istovirea deplină, aud o voce ca din senin, cred că e Sfântul Valentin, ăla care, în milostivenia lui, are încredere, legat de mine, în fertilitatea verbului

a iubi.

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.

 

Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple,  iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,

câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,

iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia  fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la

altcineva.

Lucruri nepierdute într-un trecut cu marginile drepte, când mărimile lor nu se micşorează niciodată cu depărtarea

Motto: Tânjeşti după stări trăite într-un timp pierdut din nevoia de a trăi în amintire, neputându-te obişnui cu prezentul.

 

Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri, nu te poţi întoarce în trecut, doar în tine poţi să te mişti înapoi în totul, ca la un început de lume şi cât mai departe, unde e lume mai puţină,

trecutul, o altă lume despre nimic şi despre tot, nu te întorci în trecut degeaba, deşi nu vei găsi nimic schimbat la o nouă înfăţişare, e despre testat fragilităţi, ca să nu le fie orizontul unul inadecvat, să ştii dacă se lasă cu eschive, cu amânări, cu ezitări sau cu vreo încetare, ai vrea să îţi înfigi mâinile într-un mâine şi să te goleşti ca şi cum te-ai putea deghiza, orice se poate deghiza cu putinţa iluziei, trecutul e câteodată despre păcatele noastre, alea de a nu fi îndrăznit,

vei închide înapoia unor uşi, ermetic, tot ce vei vrea să laşi din tine în urmă, întorcând spatele la tot ce a fost şi a fost fără înţeles, la tot ce nu se mai poate întâmpla pentru că n-ar mai avea niciun sens, gonind totul din memorie, gonind pe fiecare în parte ca să îţi fie mai uşor să uiţi, ce va fi mâine nu ştii, ştii doar că va fi acolo, viitorul este al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, viaţa e o scenă, scândură cu cicatrici, actori, predicate şi împrejurări,  totul stă în replici şi în joc şi în neputinţa de a face anticipări sigure,

nu te mai uita în urmă de parcă ai vrea cu tot dinadinsul să găseşti lucruri pe care să le regreţi, ai vrut să ştii sigur unde te duc, dar nici nu te-au dus prea departe, decât să îţi fii de o substanţă ostilă cât încă unori lucruri nu le-ai împăturit trecutul, mai bine să îţi rămână ironia de sine a învinsului, şi să nu te mai întrebi, cu mirarea prostului, de ce a fost aşa şi nu altfel, întrebându-te ce-ar fi fost dacă, nu înseamnă decât că poţi să manipulezi absenţe, plecând, nostalgic, în căutarea timpului trecut, strângându-ţi toate drumurile clipă cu clipă şi bucată cu bucată, romantic şi

inutil.