Din amănunte semnificative, vibrând în faţa întregului

Motto: Bărbatul e acea falsă impresie de dezordine şi de fragmentar.

 

Îi leg cuvinte cu identitate prescisă de picioare,totul redus la esenţial, încercând să îi cuprind lumea şi să i-o ordonez, şi mă priveşte cu un zâmbet strâmb, îmi închipui că aşa ar face acel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din aspru, din apă, din aer şi din foc, din vânt, din tării ibseniane, din drum,  pustiu, din pământescul Ulise,  din solid, din imperfecţiuni relative, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din fantasticul donquijotism, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din vuiet, din târziu, din absenţă,

bărbatul  ăsta care după ce trece de o anume vârstă nu e altceva decât o istorie a copilului generic, el, aparţinătorul unei rase care suferă de o inflaţie crâncenă a amănuntelor nesemnificative, care nu e verbală fără odihnă cum e cea a regnului femeiesc, ba chiar e o rasă de o insuficienţă verbală, nu practică discuţiile interminabile cu un patos arzător, bărbatul ăsta care nu trăieşte precum o urmaşă a evei neputinţa răsfângerii la esenţial, nu se ia cu toate nimicurile, oricât i-ar fi scăderile ulterioare, nota fundamentală a temperamentului său nu e sentimentalismul şi romantismul,

nu are patetismul de melodramă al evei, ficţiunea este minimă, nu e asemeni unei femei, ca o maşină de visat puse în priză continuu, are o repulsie pentru scenele penibile, nu se îmbată de narcoticul iluziilor, nu vrea să pară altfel de cum este, genul îl depăşeşte, exprimă mai totul cu simplitate şi atât de direct, îţi acceptă cuvintele dar cu amendamentul că nu poţi discuta despre orice, ce nu vrea să audă e numai sunet în ureche, nu vrea ca nimic să fie altfel decât este, atunci când încerci să îi clinteşti identităţile unor lucruri,

e de un descriptivism de-a dreptul inocent, nu are stângăcii dorite, ci reale, nu se dă în vânt după predici morale când se înfige în realitatea ta, nu are stări sufleteşti neobişnuite dar are vanităţi uşor de atins, are uitări ignorante sau deliberate, nu e sedus de miraje, dragostea pentru el nu e o amnezie narcotică, nu are amintiri incerte şi au nefericiri concrete şi nu imaginate, ceea ce pentru o femeie poate însemna extraordinar pentru un bărbat e o reducere cruntă la banal, rasa lui e una de o inocenţă naturală, o lume  care pentru fiecare evă este aceeaşi şi totodată

alta.

Reclame

Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…
…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…
…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…
…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,
…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…
…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…
…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…
…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…
…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…
…târziu.

Când se face preatârziu pe caldarâmul întârziatelor făgăduieli, dorinţele merg sub talpa a tot ce avuseseră de visat

Motto: E preatârziu, preatârziul ca o manta ce acoperă cu totul, atunci  când nimic nu îţi mai tulbură sensurile din vremea statorniciei când te întrebai despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dai unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut, doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus, despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

 

Ai simţi cum la picioarele tale ar începe să se rostogolească nişte sfere de mărime inegală, oărând fără înţeles şi fără direcţie, şi pe măsură ce le-ai privi, lunecându-ţi pe dinainte, ai începe să le recunoşti, ai începe să îţi aminteşti, dar te-ai întreba cum de putuseră scăpa de acolo de unde le închisese într-un spaţiu fără mărginiri, pustiu al tăcerii dintr-un undeva de unde dacă ar fi plecat, tot acolo s’ar fi întors, şi ele ar fi fost nordul, încercând să nu moară tot ce aveau de visat, iar tu sudul, şi nici măcar artificial nu v-aţi fi întâlnit, aşa că era trebuitor ca ele să rămână la locul lor pentru a supravieţui cu preţul înstrăinării, ademenindu-le înăuntru doar pentru că le înşelasei asupra necuprinsului în care se vor aşeza, în care aveai să le aşezi, făcând abstracţie de realitate,

doar că atunci nu ştiai că va fi preatârziu cândva pentru toate aceste dorinţe ale tale pe care cândva, într-un demult, le lăsasei undeva, şi nicio întâmplare nu decisese pentru ele, dorinţe care între timp crescuseră, unele dintre ele la nimereală,

şi în timp ce ai aştepta să se petreacă ceva cu o uimire ce urca în tine, ele ar începe să se mişte separat, dar împreună, tu simţind că mai atât de aproape de ele nu fusesei niciodată, şi ţi-ai spune că dacă acum, dacă acum le-ai închide ochii le-ai pierde, dar nu ai făce-o, pentru că dintr-o dată ai fi cuprinsă de o taină pătrunzătoare pe care cândva le-o refuzasei şi, aplecându-ţi-le adânc înspre tine ca un fel de făgăduinţă, ai face apoi un pas înainte, simţind însă că sfârşitul lor nu avea să fie aproape, simţindu-te cumva ofilită şi înafara timpului lor, deoarece pentru ele preatârziul ar fi singurul timp posibil, pentru că  prin el nu ai mai putea supune să fie ceea ce nu este, înaintând, asta făcând înţelesul să se micşoreze şi mai mult,

pentru că ştii că e  începutul preatârziului atunci când te întorci într-un loc al celorlaltoramintiri, cele pe care dacă nu le uiţi, rămâi întotdeauna îmbrăcat în răni, iar tu te întorci tocmai pentru a mai pune încă una lângă cele adunate, cele de care te-ai despărţit, niciuna nemairămânând în tine, tot ce pierise visând cicatrizându-şi rana, şi lumea ţi-e pe dos, lumea pe care o credeai a voastră, lumea care avea ochi şi urechi peste tot, doar că legat de tot ce aveai ca dorinţă, în celălalt era cu totul oarbă şi surdă şi te încăpăţânai să dai drept ce nu erau multe venind dinspre el, deşi oricât te sileai să vezi, zăreai nimic, simţeai doar refuzul împărtăşirii dragostei,

pentru că tot ce voia din tine era să-i fii departea, de aproape era ca şi cum nu te vedea, te uita, şi tu te preschimbai în deznădejde şi a doua zi o luai de la capăt, te chemai în cuvinte gândite şi răzgândite ca să nu îl desparţi oe el, celălaltul tău, de tine, încercai să închizi cercul în care se zbătea un joc al speranţei deşi era mai degrabă al deziluziei şi al zădărniciei simţind cum tot ce încercai să-i apropii alunga, în el fiind atât de gol, doar tu iluzionându-te că indiferenţa era, ştiindu-l, o intensitatea a vibraţiei, însă un gând te încolţise din prima clipă, că paşii tăi în el se vor opri sfârşind înainte de a începe, un sfârşit care a mai fost, unul preştiut, pentru că ştiai fără nicio îndoială că începe să fie prea târziu,

cu primul adunat în straturi al celui dintâi târziu, atunci când stai în frig şi când te preschimbi în fiinţă de veghe, când îi lepezi pielea celei onirice, şi-ţi spui că dacă vei mai sta aşa acolo, în frig, vei ajunge să ai halucinaţii, să ţi se pară că te îmbolnăveşti de el din nou, semn că te atacă din înăuntrul tău, dar vei da vina pe anotimp, pe meteorologie, pe ploaie mai ales, pe ploaia asta care a tot curs în ultima vreme peste nepăsarea lui, peste neliniştea sâcâitoare din tine, pentru că în asta te-ai preschimbat, întrebându-te despre el cum de mai poate cu şi mai multă nefericire, cu atâtea neîntâmplate finaluri dintre care nici măcar nu ştie cum să aleagă unul, pentru că fiecare e mai dramatic decât celălalt, cum se tot târăşte pe drumuri fără capete unde te tot începe,

cu amintirea ta ca o stafie mergând în spatele lui, cu spaima ei de a nu se risipi ca într-un joc, nu ca oricare ci multiplicat, unul de umbre stranii, cu spaima ei de a nu întoarce capul pentru că altfel ar pieri iluzia, inconsistenţă a realului, cea care suferă fără vină, aici stând şi ultimul înţeles al ei, ca o confesiune mută făcută eşecului, dar ştiind că o doreşti, însă temându-se că o va afla după ce va fi avut loc preatârziul,

e preatârziu atunci când nu se va mai întâmpla vreodată să te laşi în voia durerii, o vei îndigui dacă nu o vei putea seca, iar suferinţa nicidecum nu va fi un torent devastator, toate valurile le vei potoli în tine, le vei sfărâma, pentru că lumea disperării ţi se pare a fi una fără sens, atunci când totul a fost spus iar restul rămas din el nu este decât o gesticulaţie zadarnică pe care oricum nu o poţi nici auzi şi nici vedea, şi chiar de ar fi aşa, în ochii celuilalt acum limbajul iubirii tale ar fi unul de nemaiînţeles, asta dacă a avut vreodată vreunul, şi cel mult i s-ar putea părea ciudat, nici măcar nu ai gândi despre ea ca despre femeia cu pudoarea plânsului în care s-ar închide ca într-o raclă,

femeia care şi-ar converti cu un instinct precis oricare condiţie, fie ea chiar şi una lamentabilă, femeia asta care nu a ştiut să îşi prescrie însă rolul de protagonist în jocul de-a dragostea pe care el l-a făcut, femeia asta care poate da sau poate că nu, nu s-a putut identifica deloc cu masca pe care ar fi trebuit să o poarte, femeia asta care s-a dovedit la final a fi jucat într-o tragedie, sfârşind de una singură într-o tragedie mută când a rămas singură pe scenă, turnură neaşteptată, înveşmântată în faldurile durerii şi fără nicio mişcare de apărare reflexă când nimic din ce fusese dragoste nu mai era,

e începutul preatârziului atunci când nu mai desprinzi gânduri din rotaţia fanteziei pe care o vei înceta, gânduri pe care le simt pribege în tine, în ele fiindu-ţi atât de frig şi răciri premature, ameninţându-ţi verbul a fi al dragostei, e preatârziu atunci când nu mai eştis înfricoşată în închisul tău cu gratii ale timpului trecut în carnea căruia el şi-a săpat adânc amprenta, acolo unde nu îi mai spui visului de voi nimic, şi-aveai atâtea cuvinte care ar fi devenit vii, arzânde, şi regreţi că nu ai putut avea diplomaţia apei, tu, femeie a semnului de foc cu ale cărui flăcări îţi pare doar că s-a jucat, şi atât de aproape, el fiind la rându-i unul care doar a fumegat, din el acum urcând la cer fum de dragoste carbonizată, deşi atunci, cândva, ai fi putut jura că arde şi luceşti, iar azi, când parcă nici nu îţi mai aude chemarea îţi spui că are în urechi cărbune care îi blochează auzul de tine, trăieşti o spaimă crescândă în care te clatini ca dintre toate cuvintele limbii în care l-ai vorbit  să nu alegi unul, unul singur care te-ar prăbuşi din magia iluziei pe scara coborâtoare pe care stateai, femeie care căuta să nu-şi moară dragostea, cu nedumeririle tale pe care nu puteai să le spulberi,  din care simţeai cum începe să se veştejească  germenele oricărei iluzii, măsurând doar distanţa dintte tine şi el,

e începutul preatârziului atunci când simţi cum îţi sleiesc cuvintele şi începe să mocnească latent frigul în tine, când te mohoreşti, când îţi pălesc luminile, când ce era începi să simţi ca şi cum îţi pare,  când eşti tentată să îi spui lui nişte lucruri dar ştii că asta ar avea o urmare nefericită şi atunci tentaţiei îi urmează rezistenţa, încercând să fii de o magistrală stăpânire însă nu ştii până când, te simţi ca într-un surd asediu al unor gânduri cu înaintări şi retrageri pe care nu le poţi amputa, în durere cu conştiinţa de eclipsă, ajung să te culci fără să mă dezbrac de ele de câteva nopţi, îţi spui că o să îl taci, agonie, impusă autoamuţire, pentru că simţi cum nu mai ajungi până la el şi nu ştii cât de teafără mă voi întoarce din ea, din muţenia asta sau dacă nu voi fi incapabilă de a o mai părăsi,

simţi că nu te mai cheamă, se depărtează, nu te mai străjuieşte cu dorinţa dăruirii totale şi veşnice, auzi în el indiferenţa, contrast între ea şi intensitatea vibraţiilor tale, nu mai curgi înăuntrul lui neîntrerupt, se întorc în tine vechile tristeţi şi incertitudini, cele care nu pot începe sau termina oriunde şi te înspăimântă că ar putea evolua previzibil,

e începutul preatârziului atunci când începi să arunci peste el flăcări de otravă pentru că îţi fuge focul şi te lasă tristeţe cu lumină pală lângă făclii mohorâte, şi nu te mai întorci în singurul loc unde ţi te arătase, nu te mai întorci în urmă ,în înapoierea la puritatea izvorului de voi iscător, acolo unde te adăposteai amintirilor unor nopţi precum un pelerin erotic pe care apoi le spărgeai în fărâme pe care ţi le înfigeai în trup, astfel înfingându-l în tine cu accelerări de respiraţie şi hemoragii sufleteşti, neîndurându-te să nu o faci necontenit deşi te durea fiecare împlântare, zvârcolindu-te în ele, în toate, dar legându-le  între ele cu argumentele luminii şi ale visului care acum rătăcea singur şi din care el lipsea doar aparent, căruia doar părelnic i se pătaseră culorile care acum lăcrimau pe braţele tale neputincioase, el acum doar un frig pasional ce rămăsese din căldura pasională în care cu ochi ce voiau să ardă şi să te ardă te strigase focului, te strigase iubirii, te aruncase în lavă, şi cărora acum le rămăsese doar plânsul neîncheiat, nu numai al tău, ci şi al celui care devenise şi al lui însă travestit, dar gol şi singur,

e începutul preazârziului atunci când ieri nu te mai împiedică de mult să adormi,  nu îţi mai închide visările care îţi adăpostesteau dragostea, nu mai aruncă peste tine gânduri care acum trec dincolo aşa cum veniseră într-un ieri încoace, gânduri de paiaţă tandră şi lunatică pe care nu o asculta nimeni, nici măcar ea pe înseşi nu se mai ascultă, într-un teatru de umbre, în tine cântând o muzică himerică şi expiatoare,  el nemaidezbrăcându-ţi trupul niciunuia dintre cuvintele de dragoste în tine, din vremea când credeai că nu mai există drum de întoarcere,  şi nici dezlegare de vrajă,

e începutul preatârziului atunci când nu mai pluteşti între nopţile gândurilor nesfârşite, sfărâmându-le cerul, stând în faţa unui sfârşit probabil după ce parcă îl ademenisei, aşteptându-l de parcă l-aş fi chemat, auzindu-ţi umbrele cum în jocul lor râdeau între ele cu râsul lor secret după ce îşi rostiseră suspiciunile privindu-te ca pe un rest pe care timpul cheltuitor al dragostei uitase să îl ia îndărăt, tu însă repetând un nume necontenit ca într-un descântec atunci când  simţisei cum  întunericul începuse să digere tot ceea ce fusese contur de dragoste făcându-l să piară, începând agoniile, făcând din tine tortură vie ascultând pierderea ei continuă, cuvintele ei lui, celuilaltului, vorbindu-i tăcute, având atâta durere sfâşietoare şi atât adevăr,

e începutul preatârziului atunci când lumea ta în tăcere contaminase lumea lui şi amândouă lumile voastre proliferaseră singurătate şi dragostea gemea, şi cuvintele de ea începeau să se dezarticuleze, iar pe marginile podului aripilor de vis cu fruntea la pământ stăteau umbre mişcătoare care aproape că le topiseră pe o dimensiune care începea să semene din ce în ce mai mult cu acea a nimicului, un imens spaţiu pe care îl umpluse în tine suferinţa când cercul de frig al primului anotimp fără clipe  se strânsese în jurul tău făcându-ţi cu neputinţă mişcarea de apărare reflexă a femeii îndrăgostite ce erai când începusem să simt în el că tot ceea ce fusese iubire nu mai era şi cuvinte nu mai înălţai la cer, iar anotimpul care ar fi trebuit să fie al tău şi numai al tău devenise al unui timp stihinic şi de-ai fi putut ai fi spulberat toate ascultările gândurilor care redeşteptau amărăciuni, îndreptându-te spre uitare în lumea podurilor fără de relief care acum începuseră să turtească orice tresărire cărând zgomote lichefiate din care neîndoielnic visul că fugise, urmând înecul în sfârşitul în care se auzea, pe care îl auzea,

e timpul preatârziului atunci când începi să transcenzi singurătatea, când numai eşti între despărţire şi reîmpăcare, între ruptură şi reînnnodare, şi toate gândurile tale sunt sângerii şi totul în tine e geamăt de durere pentru că îţi pare că în dragostea în care te credeai ţintuită nu vei rămâne şi plângi necontenit şi plânsul ţi-l simţi ca a avea ceva de implacabil şi destin, şi eşti împietrită şi nemişcările tale sunt convulsii adânci, şi toate nopţile de piatră au acoperişuri de tăcere schilodită, o tăcere din care până şi tu lipseşti după ce ai ars de rugul propriu de cuvinte, femeie în haine întunecate de suflet cu năruirea veşniciei ei şi-a lui, cu iubirea de trecut şi invocare de viitor, eşuând orice cădere în uitare dar rupându-se ca o ramură uscată în iluzii frânte, visuri goale, acolo unde îţi eşti aşteptare, şi aşteptarea un delir asemănată cu o umbră în treptată cădere a îndrăgostitei, a singuraticei îndrăgostite, aşteptări în care unele dorinţe ţi le aşezai, pentru că era preatârziu şi niciun răsărit invizibil din întâmplări, în îndepărtări incoruptibile pentru care nu exista orizont, orizontul fiind altundeva şi mereu de o cealaltă

parte.

La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Treceri din anotimpuri ofilite ale tainicelor clipe şoptitoare la urechea ferestrelor nedeschise, când frunzele cad în cerul sufletului şi visătorii îşi amintesc de dorul unui altfel iar vocativul are spaţii privilegiate în care însă şi imperativele se aglomerează, unele în zadar

Motto: Sunt clipe câteodată care îţi  refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.


Şi fără a le mai spune un cuvânt ai închis uşa unor lucruri pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin

…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine  încerca indrituirea  explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…

…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…

…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…

…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…

…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…

…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…

…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…

…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…

…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…

…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi  uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…

…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…

…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el  deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…

…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…

…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…

…iar el, celălalt suflet în care ai curs,  din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai  avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…

…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…

…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…

…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…

…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…

…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….

…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…

…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…

…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…

….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…

…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…

…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…

…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…

…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…

…ajungi.

Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.


Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.

Sufletul arcă; sufletcerc al tandreţii, cu miezul timpului imensităţii şi al intensităţii aflat în magic

Motto: Şi când nu mai erai decât  împletitură din şuviţe de umbră şi melancolie şi îţi adormisei timpul care ar fi trebuit să aibă în chenare somnul miracolelor care ştiai că se petrec după legea lor, când toate în jurul tău păreau pierdute şi păreau a te pierde iar miezul fiinţei tale era negru şi al unei nopţi glaciale şi îţi adunai din înăuntru toate gândurile restrângându-ţi timpul prezentului cu atâtea întoarceri în întinsuri înapoi, şi nu mai credeai că va mai veni ceva, că va mai veni vreodată, dar te rosteai unui vis care avea fiinţă pentru tine, fie înfiripat doar pe faldurile închipuirii, spunându-ţi că l-ai chema zadarnic, că l-ai rosti în pustiu, fiinţă în absolută singurătate…

…ţi s-a întâmplat atingerea acelui suflet pe care îl necăutai dar îl presimţeai în sângele tău, cel care te-a trăit în anotimpul tău fundamental, acel al înfloririi şi al rodirii.

Omul care ar zidi o casă înăuntru-i pentru tine, cea care visa fără realităţi înşelătoare şi fără evanescenţe romanţioase, într-un anotimp pe vechile tale dureri care nu îşi închisese porţile uitării şi din care mai întotdeauna era ceva în continuare, o casă despre care nu te mai întrebai ştiind că întrebarea e ademenire, şi ţi-ar fi fost fără zăbavă undele şi cândul ei, o casă în care nu ţi-ai închipui vreodată că vei ajunge să locuieşti pentru că abandonaseşi gândul,  deşi şoaptele îţi erau cu har dar răspunsurile nu veneau,  el vărsându-şi lumina fantastică prin ferestrele tale îngereşti, casă în care te simţi femeia din zodia protecţiei depline, acolo unde îţi adăposteşti tainele, unde ţi-ai uitat timpul tăgăduirilor… …omul care tainic te-ar trezi, privindu-te cu ochi tremurători, din castelul de zăpadă albastră din noapte şi târziu, destrămându-l, cel de la care ai învăţa mai apoi cum să cuplezi voluptăţile voinţei cu visul, iar totul în el e argument al luminii…

…omul cu umerii până la creştetul castanilor, cel pe care nu credeai că îl vei întâlni vreodată, deşi s-ar fi putut, cu gândul la depărtările trecute din aproapele în care ceva se mai vedea dinspre depărtările viitoare, contururi şi direcţii ale unor nicicândfostefiinţe ale tristeţii  căreia îi îmbrăcai veşmântul cu mâinile tale mici, ci mereu fiinde, îmbrăcate în umbră încâlcită de plete pe crengile tale, pe dinăuntru, aşa cum erai în vremea când nimic se petrecea cu tine şi scriai doar himerelor din gândurile tale, omul acela va fi sufletul cerc…

…iar numele lui adevărat  al castităţii sensurilor, iar cuvintele hieratice ale dragostei, cele  care îl alcătuiesc, poartă herb.şi atunci când l-ai afla ai avea ca stare de identitate vibraţia, tremurul, frisonul, totul din tine pudrat cu fiori, amintindu-ţi de primele clipe în care ar urca pe puntea din murmur de lună a celeilalte arce, aceea a ta…

…şi se va fi întâmplat când şi-ar vorbi doar enigmele acordurilor şi sunetele se vor fi împerecheat în sinceritate, acea sinceritate din care ele ieşeau şi a peisajului sufletesc în care s-au resorbit, sursa având aceeaşi identitate după semnele compoziţiei precum şi după cele ale armoniei, urmate de ecouri lăuntrice, fără de disonanţe, clipă în care din muţenia care erai te transformaseşi într-o voluptoasă clipire, în dantelă de palpitaţii înveşmântat suflet, când te-ai pierde în privirea lui de o adâncime nespusă…

…în ochii lui de culoarea florilor înfrigurate, acea culoare tremurător febricitant şoptitoare, acea culoare foşnitoare, culoarea în care încremeneşti în extaz, culoarea de negrufierbinte, culoarea ochilor celui care culege stele de fantezii compozite de păr de înger din cerul  privirilor ei…

…tu, cea care merge prin viaţă cu picioare pure de anotimpuri neatinse, ştiind, prin labirinturile verbului ziditor, de unde să înceapă şi unde se duce când totul e de văzut chiar atunci când lumina îi este nerecunoscută, ştiind că tentaţia, raiului îi este eternitate şi hazardul merită să îl încerci mai cu seamă că te aude…

…iar dacă se întâmplă cumva să dispară, o vei simţi în acea stranie linişte care va începe să curgă prin vinele tale, prin sângele tău…

…şi niciodată nu îi vei auzi ca pe o înstrăinare, aceea care înstrăinare cere…

…chemând-o la ea, la capătul unei nopţi făr’ de capăt, acolo de unde, din clepsidra culcată cu priviri rătăcite din rugină rostitoare şi cu zgomote care tac, tu scoteai sechele de linii cardinale frânte, dintre care unele himerice melancolizate, înfăşurate în şerpi de patimi sfâşietoare prin care doar vântul ţipa spintecând măruntaiele vreunei tăceri care vorbea, iar lui îi erau la îndemână neauziturile ei…

…sufletulcerc al tandreţii tale, va fi  pământul întreg al anotimpurilor despletite, rostitor mereu prin, precum un învăluind în crisalida sufletului lui în tine…

…spunându-te repetat cu fiecare exuvie, şi niciodată în amurg, şi niciodată în durere şi nu îţi va fi vreodată gând îmbrăcat în rană trecută în culoarelacrimă de sângeriu şi nici dintr-aceea care să îţi poarte întunericuri, dezarticulându-ţi soliditatea, deşi poate din el ceva va picura,va cădea vreun gând din fruntea învineţită, conţinut cărnos, se va surpa sub vreo greutate a sensului, se va întrista, va păli, se va veşteji, se va usca, se va prăfui, i se va stinge muzica în vreo haltă pe planul înclinat al razei vreunei clipe din anatomia labirinturilor părţilor lui, neprăbuşind însă cântecul… …el va fi ivirea a cărei expresie nu se face la întâmplare, revărsăre cu îndiguiri stăpâninde întru adânc şi durabil, ce niciodată nu se va împrăştia prea tare încât să îşi poată pierde puterea de a pătrunde, nearuncându-se în diformităţi sau în amestecuri lipsite de rosturi, încâlciri heteroclitice dincolo de lizierele lui…

…va fi cel care îşi cântăreşte în cerurile din el precauţiile, după cum el munceşte în gândurile răsfirate şi mângâiate de mâinile febrile ale sufletelui lui…

…cel care poate se teme de sineşi, însă de tine nu, pentru că el ştie cine eşti, pentru că locuieşte în tine, în interioarele tale, iar niciodată nu îl vei înstrăina, şi niciodată nu te va rătăci, nicidecum nu îţi va undui mistere imprecise, acoperindu-te cu ele, tremurându-te, nu îţi va fi vreodată geamăt de încheiat, ploaie împietrindă, fugă…

…derută precum unică, singură certitudine, încotrou al nicăieriului…

…stare de suspensie între susuri de beznă, neştiut al aflării, acel în confuzie, văz în lacrimă din aluat negru, dizolvator…

…ci îţi va fi întotdeauna transportându-te precum înfiorări până acolo, oricare sau oriunde fi-i-va însemnândul fără zgură, fără oxidare, fără spasmuri de cifruri sau hemoptizii sufleteşti…

…va fi cel asemeni unui pod articulat din abstracţiuni de o concreteţe tulburătoare, şi mai cu seamă e nemistic, iar împrejurările în care îl  vei trăi ca şi cum niciodată nu se va sfârşi timpul lui, cel în care mereu îţi va fi şi care a început cu fragmentul pasului din verbul a aştepta atunci când îţi fusesei în avarie sufletească şi poate chiar suflet ruinat în lumea autică din înăuntru…

…cea fără puncte irespiratorii germinând răspunsuri fatale, în vremea unor doruri care te pustiiseră şi din care a rămas amintirea de trupuri revărsânde ale clipelor…

…incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta…

…când îţi spuneai că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus, mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire cuiva ce le-ar fi putut rătăci înţelesurile…

…ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte, când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi, durere până la lacrimi de singurătate a ceea ce cunoscusei înainte de venirea luişi nimic în tine nu amâna sosirea, simţi că îţi împlinesc cerinţa de taină fără sfârşit…

…el, omulcerc, pe care îl vei simţi ca pe o parte a ta dintr-un întreg întoarsă în întregul monturii cosmosului vostru…

…cel pe care îl crezi undeva încă departe, atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părându-ţi-se că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând…

…atât de înnebunitor de neadevărat existând

…el, cel  nu îţi va fi niciodată frig pedinăuntru şi nici în afară, pentru că vine din valeasoarelui, va fi lumină răsfirată, venită şi rămasă, crescând termic apropieri cu prezenţa lui, cu verbul a cuprinde, cel care spune totul, căldură pasionată ca aspiraţie în care se strigă mereu unui anotimp din aur topit, de foc, de făclie veghetoare, nuanţe cu treceri necontenind înspre intense legături de cărare auzindă până la tâmpelele urechilor în care palpită transparenţele acordurilor şi îţi va fi  mereu un însoţitor al cutezanţelor interzise în împrejurări de crepuscul…

…el, cel pe care îl vei simţi înainte de a fi cu din ce în ce mai multe detalii, iar tu, cu tălpile desculţe, îmbrăcată cu rochia stângăciei şi cu extensii de iluzii când atât de mult îţi părea că mai ai de mers, iar aceasta poate că nu înseamnă altceva decât acest mers ce nu se mai sfârşeşte şi ceea ce moare în iluzie este renăscătorul lucru ce îşi pregăteşte învierea şi puritate ce nu va dispărea pe drumuri, tu îl  trăieşti, înălţare, ca pe un sufletarcă

…într-un ritm între cei doi poli ai destinului care de când lumea este nepereche, ca pe un construct straniu, părând a fi iregular, cumva similimagic, altcumva similirevelator, de multe ori părându-ţi fantomatic, al unei realităţi care poate părea pierdută, şi în adâncime iar peste ea construieşti vispodul pe sub care apa voastră nu va mai scăpa la nesfârşit, ferindu-se necontenit de pietrele pleşuve, însă nu după chipul visului, ci după cel al realităţii, câteodată neireală şi acolo îţi va fi apropierea… …acolo diferenţa…

…iar în depărtări sunt ascunsurile iscării din închipuire, stăpâniri de ţinut nesigur, care trebuie pândit şi sustras imaginarului, nemurindu-l în tine, ca şi cum ai lua în posesie efemerul, făcând-o privind planând, auzind astfel cum ţi se lărgeşte spaţiul lăuntric, umplând de sevă ceea ce ar fi putut până atunci îngreunaturi de învelişuri fără miez,cele odată ale nedeosebitoarelor pe care de acum încolo le vei duce încotroului pe care ţi-l vei vrea, stăpânindu-le, acum ştiind că tot ceea ce aveau să devină fuseseră încă de la începutul începutului…

…doar că nu le vei fi cunoscut alfabetul definirii, până la venirea lui…

… a celui care îţi va da  vindecarea şi păstrează cicatricea prinsă în spaimă, iar tu nu o vei simţi niciodată, pentru că el îţi va răspunde înaintea întrebării când nu mai poţi să vorbeşti, dar pe dinăuntru vei fi dezlănţuire sonoră, de sunat însă, pe dinafară sună doar tăcerea sufletului, dar omulcerc este acel cuvânt care nicicând nu se va retrage din tine, îi vei fi mereu semnificaţie, îţi va fi mereu sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca cealaltă, iar el îţi va spune că nu va pleca, îţi va spune cu gură de înger că poţi să îl consumi perpetuu, balansându-l ori mişcându-l gingaş în mecanica iubirii, el, focul din tine, tu, focul ce rămâne cu el…

…el, cel care va fi şi forma tremurului tău , şi a vibraţiilor, dintr-acelea care îţi vor compune insomniile dulci, argintii şi sporovăitoare petrecute în tine, întotdeauna şi nu numai uneori în intimitatea melancoliilor somnului nedormit pe roua nuanţelor ambalate în gânduri, călătorii măcinişuri îndelungi cu ajungeri improbabile şi nuanţe deosebitoare, imagini deschise în evantaiele eflorescenţei ecourilor din trecut când te auzisei ca un căutător fără ochi, văzând cât ştii şi lăuntric ştiind cât visezi, spunându-ţi că atunci când îl vei înceta vis nu va mai fi, gânduri tocite pe partea dinspre care mai mereu le apucasei când îţi apăsaseră fiecare simţ, când erai singură în labirintul ce îţi suna a peşteră şi nu voiai să devii un vaiet…

…şi credeai în disponibilităţile de greşeală ale minotaurului, şi îţi erai greu şi îţi spuneai, în monologurile magice ale descoperirii, cu sensibilitatea ta uşor tresăritoare, că fără încredere nu se naşte nimic, şi nu îndrăzneai să crezi că el ţi se va întâmpla, că îţi va fi aşteptarea în plină certitudine, el aspiraţia şi scadenţa ta, întâmplare cândva, însă a unui nu prea curând…

…dar atunci când ţi-ar fi fost dar să fie, de ţi-ar fi fost, toţi atomii tăi ar recepta vibraţia muzicii lui, sonorizându-se, dacă nimereşti cuvântul magic, iar unul pe care l-ai putea rosti ar fi conţinut în el dorul de evadare spre lumea care ar începe astfel să cânte cu puternică insolitare de verb… …construind lărgimea înspre crugul zărilor în treptele înalte ale cerinţei sufletului tău, simţind cum prin tine trec vectori ai imensităţii, şi o fac radial, iar puterea era doar a ochilor tăi şi ai lui, ai celui care aruncă anateme aparenţelor, fără construiri de cortine, din vorbe transparente, mărturisitoare cu o deplină nuditate, vorbe care spun, rostinde feluri de locuire măsurând distanţa dintre voi, altenanţă între depărtare şi apropiere, măsurând aproapeledeparte dintre tine şi el, dintre pământul şi cerul vostru, vorbe locuitoare în casa lumii voastre…

…acolo unde ieşi din tine, căutându-ţi identitatea cu el, celălalt suflet în care sălăşluieşti, vorbe fără margini şi nu din mii şi mii de cuvinte cu litere strâmbe, măşti şi minciuni…

…cuvinte împânzite de himere şi iluzii care nu au decât întunecimi incomunicantincomunicabile, ci numai şi numai acelea care au duh, stârnind sonorietăţi secrete, nepunându-şi sub interogaţie sentimentele…

…el, cel care îţi  va dilata contururile în forma de fericire a pierderii de sine, care îţi va risipi, îţi va împrăştia şi îţi  vasparge limitele şi în care te vei uita ca într-o oglindă ce vede interiorul, una ovală, şi cu halouri nebănuite în care oricare imagine a lui  va avea caracter de fascinaţie, iar de când ţi se va fi întâmplat, prezentul tău şi al lui l-ai simţi ca pe singurul moment temporal cu adevărat, ca pe unica instanţă a vieţii tale şi orice alte forme de timp concurent nu vor avea avut decât o atmosferă de vag

… prezentul care va fi mereu timpul vostru favorit ca intensitate, trăit ca unul absolut, ca un unic posibil timp, când totul, şi visarea focului, ideală prielnicie, foc ce trăieşte în inima ta, în cerul pedinăuntrului,  foc lângă care te-ai aşezat fără să adormi, având doar memoria arderii, a fiecărei arderi când în tine poate încă mai auzi timpul chemarii de rug, deşi poate a mai fost odată, pentru că orice începe într-o poveste de om de mai multe ori, totuşi aidoma nu a mai fost niciodată, şi tot ceea ce mai întâi a fost iscodire acum devine înţelegere…

…prezentul pur în care pe el îl  vei simţi în cuprinsul tău sufletesc ca o stranie beatitudine din care niciodată nu ai vrea să te mai trezeşti, îl vei simţi într-un undecândva loc ca pe un poem fantastic învăluind pervazul de lumină al ferestrei sufletului tău fermecat, acolo unde îţi sunt înşirate atâtea aţe călătoare ale păianjenilor gândurilor tale desfăcute din nodurile colţurilor şi deşertate din culcuşul lor, simţindu-le câteodată ca pe ceva solidificat în care, dacă ai vrea, oricând ai vrea, ai putea ciopli orice altă formă de relief al lor, când viabile şi când caduce, al altor clipe fără orbite, nevenite, cărora nu le vei mai retrage respiraţiile…

…cele care ar descărca asupra ta acel petrecut magic în care nu ai mai avea unde să îţi parchezi tristeţile şi convulsiile anotimpurilor pierdute, în care graţia ţi-ar da ascultare, împlinindu-ţi dorinţa unde totul va reîncepe în tine aceeaşi, în tine totodată alta, iar el, cel de care îţi va fi atât de sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, sufletul tău arcă, acel neaşteptat şi totuşi, îţi va fi începutul tău continuu, tu cea care nu va mai cădea din timpul dragostei, fiinţa lui pereche cea de el îndrăgostită secundă cu…

…secundă.

Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu

Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…

…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.

 

Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…

..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…

cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…

…glas anahoret…

…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…

…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…

…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…

…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…

…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…

…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…

…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…

…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…

… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…

…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu

…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…

…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…

…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….

…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…

…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii  să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…

…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…

…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…

…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul

…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…

…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…

…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…

…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…

…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…

… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…

…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…

…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…

…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…

…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…

…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…

…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…

…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…

…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…

…în tine amânarea unor cuvinte…

…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…

…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…

…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…

…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…

…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…

…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…

…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…

… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…

…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri   sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…

…şi, cu toate că  era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…

…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…

…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…

…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…

…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…

…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…

…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…

…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…

îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…

…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…

…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…

…mută.

Neţinute despletite visătorii; a venit apa şi le-a luat

Motto: Acea realitate o vei simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică, dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică, doar că unele gânduri nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer; este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne, ai fi captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător …

…ci doar desfătător de himere, muşcând din tine, tu cel care ai strâns gândurile gândurile atâtor tăceri tânjind de dorinţa spusului în solilocviile pedinăuntrului mărturisindu-ţi-le.


Rostirea a ceva ce părea făcută să prindă cu nume ceea ce le fusese dătător, făcând cu putinţă orice apariţie; ceva le ţinea…

…şi nu avea doar chipul unei efemere legături, era ceva ce se născuse după ce îşi ascultase tăcerile, ceva pe care îl crezuse izvorând din răsunetul tăcerilor aceluia din sălaşul tainic al ei, acea tăcere care avea cele mai multe necuvinte fără de sunete de pe al cărei fundal se dezlipise spusul…

… în înnodări care se petrecuseră prea iute, dar nici nu i-ar fi putut prevedea ritmul; simţea că nu va fi nici egal aşa cum nici previzibil nu ar fi putut fi…

…aşa precum printre perdeluirile cuprinzătoare, începuse să se strecoare părerea că, închipuirea că se întâmplă, cuvintele armând, fortificând un edificiu care avea chipul unei construcţii himerice, ameninţat cu năruirea, unul căruia nu ar fi vrut să îi falsifice mesajul, liniştitor învăluindu-l într-o peliculă de luminozitate şi reverie, într-o transparenţă pe care o crease, neretrăgându-i încifrările în care se deghizase, încercând să definească…

…în repetări de însăilări, descheotorate cioburi de vis pe care le simţea câteodată într-un zadarnic căutând încercând să se închege, culori şi sunete nemaiauzite ca într-un vertigiu hipnotic degajând magie despre care îşi spunea că nu ar fi simţit-o slăbind cu timpul nicidecum, farmec lunecător în ea, trăind înăuntrul ei…

…întrerupându-i trecerile tăcerii, acelea în care nu urca şi nu cobora niciodată la fel, ale arhitecturii pulsurilor versatile ale umbrelor ei, când prea accelerate, când prea scăzute iar apoi din nou alergând prin ea…

…aducându-i aminte să nu mai primească minunile ca pe meteori şi că miracolul are legea lui…

…şi nicidecum nu şi-ar fi putut închipui că se va întâmpla să fie închisă în valurile umbrei unei păduri de gheaţă, depărtată ca o siluetă dărâmată, prinsă şi dusă în braţe de lemn mut şi aruncată din gândul imaginaţiei în care îi fuseseseră legate puternic toate visările, gând în care ea nu avusese acea privire halucinantă şi imaginară…

…pentru că astfel ar fi simţit că se uită prin nişte ferestre zidite, încercând să pătrundă necunoscutul, însă întrebându-se câteodată dacă el, stăpânul cuvintelor, nu le trăia doar în vorbire…

…ceea ce ştia ea, era că acelea care s-ar fi ştiut înşelate, ei i-ar fi venit cel mai greu sau nicicând…

…o aruncase pe apă, ca şi cum şi-ar fi pierdut melancoliile din suflet, închizându-şi-o, lăsând-o să se ducă şi nemaiaşteptând-o, nemaichemând-o, nemaipunându-şi întrebările ce îi dădeau mişcare pentru cândvaul unei zile, a unei nopţi oarecare, întrebări pentru neclătinare, pentru a asculta pe mai departe, mărturisindu-şi-o…

…gândurile lui încolăcite pe oase de cuvinte  ce păreau viguroase, spusuri în verbe care ştiau unde se duc şi ce poartă şi care păreau incasabile, dislocate din fierbinte, purtând încă urma vie…

…iar tu îţi şopteai că viaţa unor gânduri rostinde,  ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, dorinţă care ar şti să facă diferenţa între realitate şi vis, acel vis de culoare romantică, unul îndrăznit cu sfială şi poate cu un zâmbet trist, semn al unui fugar, al unui iluzoriu, al unui hărăzit cumva al despletirii, al curmării, al unui friabil, al unei neîncrederi în prestigiul aparenţelor iluzorii…

…la umbra sentimentelor cu pretenţii de durată, la umbra trecutului prin cuvinte definitive purtând măşti amăgitoare şi stingându-i stelele făgăduite, acelea ce nu se văd…

…întrebându-te dacă un cuvânt trăit în imaginar nu ar însemna cumva o inchipuire apropiată şi o realitate îndepărtată, dacă în depărtatapropiat nu ţi s-ar putea întâmpla să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar simţind misterul ca fiind cel al (i)realităţii apropiate, dorindu-ţi  ca nu cumva privirile să ţi se prelingă peste văz pentru că uneori le simţi  cum plutesc în voia ta…

…voia ochiului care se potriveşte, despicând culoarea ultimă în ascuns tainic, văl în spatele căruia trebuia căutată o desluşire…

…ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt, doar că mutând lucrurile şi întâmplările în vorbe, nu doar vorbite ci şi părând a fi trăite astfel, totul începea să capete valenţe incomensurabile, formelor în care se întrupaseră acordându-le o încredere poate oarbă, ai simţi cum devii forţa, exprimarea…

…totul în tine putând

…printr-o presimţire…

…printr-un altfelauzit, printr-un nevăzut, printr-un tremur de părere…

…prin oricare altă puţinătate, să adune înăuntrul lor din tine atât inefabil şi mister şi seducţie cât poate nu ar fi făcut-o altădată alte clipe de realitate…

…întâmplări magice, vrăjitoreşti care te-ar fi făcut să vrei lumea de peste margini, lumea onirică, fiinţele fascinante, acelea care te-ar face să visezi, care m-ar face să uiţi de pravile, dintr-acelea imuabile, fiinţe care astfel te-ar face să vreai să le atingi acel clar-obscur, acel al împletiturii lor în tine ale acelor umbre care sporeau, cu lumina…

…spunându-ţi că atunci când încerci să desluşeşti sau să explici mistere, se cere prudenţă, pentru că poate fi un joc viclean…

…pentru că e o întâmplare care nu se supune logicii, pentru că nu orice este limpede, aparent limpede este şi adânc, după cum nici unui obscur părelnic nu îi trebuie tăgăduit profunzimea şi nici sensul…

…nu îţi puteai spune că ar fi doar un început ce ar fi avut în el deja sfârşitul, pentru că înainte de ase fi întâmplat fusese ceva care îl anticipase, ca şi cum ţi-ar fi fost hărăzit să nu dispară, pentru o vreme…

…ceva pe care îl simţisei devenindu-ţi un timp de tandru, şi parcă îl simţeai ca şi cum ar fi vrut să îţi releveze întregul lui ţinut de taine pe care şi şi ţi le ascundea, fiindu-le propriul creator de mister, căruia nu ţi-ai fi putut închipui că i-ai cunoaşte legile…pe care nu ţi l-ai fi putut închipui ca pe un aducător de clipe în care îţi va fi frig, în care va sufla vântul şi lumânarea din suflet ţi se va stinge…

…primejduind verbul a fi care abia atinsese căptuşelile acoloului, loc de taină unduios şi armonic în sufletulundă, unde stăteai lângă frageda lui urmă din îndărătul făcliei răsfrânte, cu paşi melancolici în privitul din oglinda în care mai descopereai câte un ungher al singurătaţii tale de mai înainte, acel din înăuntru, mult mai înăuntru…

…dar peste care azvârleai o pânză, spunându-ţi că o vei risipi cu un singur cuvânt, restul venind de la sine…

…şi că vei trăi într-un timp al lui care va fi într-altău şi nu în durate paralele…

…în clipe pe care le-ai fi sfârşit, simţindu-le nesigure, născând neputinţa trăirii, a imposibilităţii, şi încetând să le mai crezi dar neputând să le ignori, tentaţie vagă aproape pierdută, smulgându-te semnelor în derivă ale vorbelor goale ca nişte prezenţe fantomatice, certitudini fantasmagorice, pentru că astfel ţi s-ar fi putut întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…iar atunci când ţi se întâmplase, tresărisei, tresărisei atât de tare de parcă ai fi fost limitat doar la spasme, astfel te zvârcoleai, vibrai în gânduri, ca şi cum nu ar fi avut altă stare de identitate decât frisonul şi puteai să te scuturi dar nu ai făcut-o; ceva se strecura în tine, ceva care îţi încâlcea senzaţiile, ceva care dezgropa în tine parcă amintiri ancestrale, ceva ce deopotrivă te irita şi te atrăgea, te ducea în straturile tale sufleteşti, cele de unde te retrăsesei de multă vreme şi acolo te zăvorau, fascinaţii alipindu-ţi bucăţi din care te iscai deşi avusesei ezitări şi precauţii…

…însă sinceritatea lor, cea de care nu te-ai fi putut îndoi, avea o putere aproape explozivă, trezind reveriile sedimentate în tine…

…cele pe care ţi le purtai pe o arcă neştiută nimănui…

…acolo unde îţi duceai chipurile multor făpturi ale gândurilor tale, ale câtorva visuri, în câteva rânduri zadarnice şi caduce…

…acolo, pe puntea nevăzutei arce îi îngăduisei să apară acelei minuni, deşi simţeai că nu va fi pentru multă vreme, acea minune pe care ţi-o doreai într-un pur firesc şi împerecheată cu o genuină sinceritate iar ei i te arătai în tine, în lumea acum atinsă în care nu exista disonanţă, şi nici prisos, şi nici fard, şi nici minciună…

…doar castitatea înţelesurilor

…cuvinte frumoase pe care vraja le-a potrivit, cuvinte care nu au mai avut vreo altă nevoie de a face altceva, ca într-o aventură de vreun fel, decât să fie rostite, ca nişte formule magice, cuvinte care parcă se metamorfozau, dezrobitoare ale locurilor din sufletul tău, de care s-au aninat, cu lumea lor făcându-se focul în tine, spunându-te limpede şi frumos…

...de parcă ar fi purtat un herb, de parcă s-ar fi prelins în tine licoare vrăjită, subtilă, conectând nuanţe şi resorturi, puncte de foc…

…trupul sufletului tău despăturindu-se de nemişcare, de muţenie, şi devenind un rezonator al emotivităţii, fără de vreo spaimă că ai putea sfârşi într-o rană frumoasă, floridă deschidere de sânge…

…pe locul unde vorbelor le-ar fi rămas doar oasele pietrificate ale tăcerilor grele care stăteau să crească în trupul de umbră lângă care se culca sau de lângă care poate nici nu plecase din ea de peste tot, lumină vie cu părul desfăcut în care se întrupaseră nişte cuvinte ce o purtaseră într-o imagine ce iscase îmbrăţişarea sunetelor într-un spaţiu al metamorfozelor, a unei lumi părelnice care ar fi început ca şi cum ar sfârşi, sfârşind ca şi cum ar începe…

…în care parcă te-ai fi aflat într-un labirint lăuntric din care nu ai fi putut ieşi nicidecum fără acel fir de lumină al realului…

…realitate pe care nu o vrei  balizată pe vreun  ficţional, pentru că ar fi  realitatea pe care ai afla-o mereu într-o cu totul altă parte, al unui încotro ce ţi-e necunoscut, ar fi ca şi cum o umbră opacă ţi-ar acoperi un tărâm care s-ar îndepărta tot mai mult de el însuşi, unde poate ţi se va întâmpla să mai simţi silueta unei  amintiri de acum tot mai stinsă, cea care înflorise cândva într-un timp de sub zăpadă pe care o păstra închisă în sieşi…

…pentru că dincolo de i-ar mai fi spus cuvinte, dincolo de trăire nu i-ar mai fi dat decât căderile târzii în trupul apei întunericului, aceea în care îi pierduse corpul rostitor…

…totul devenind între tine şi el umbră fără cuvinte chemătoare…

….simţind cum fiinţa pe care ai pierdut-o, te pierduse…

…simţind cum tu eşti  realul în timp ce irealul te înconjurase, simţind cum pe măsură ce îi spuneai pe nume, repetându-l cuvânt începusei să îi îndepărtezi orice urmă a sensului până la a-ţi deveni cu totul şi cu totul absenţă…

…ştiind acum că spusurile lui nu fuseseră decât aparent ceva sau expresia a ceva, avuseseră poate o semnificaţie imaginară de parcă i-ar fi răspuns lumii ei cu o lume a lui visată…

…scăpându-i realul şi mereu existând o cauză pentru ca realitatea să fie îndepărtată…

…dar nu mai voia să se gândească la asta, libertatea imaginaţiei nu o seducea, pentru că ar fi făcut din ea o întrebare fără sfârşit…

…şi multor gânduri nu le mai spunea de-acum da, când nu îi fusese limpede veghetor, ferind-o de mistificator atunci când se îndreptase prin ea înspre el, în transparent, neascunzând cuvintelor…

…acelora care ar fi ales să tacă, acelora care rătăceau iar undeva la marginea lor nu găseau nimic altceva decât pe ele însele şi atât de înstrăinate, cu înţelesuri falacioase, năluci ispititoare, ştiind că în toate contrariile, de ar fi fost, există un loc de întâlnire, unul esenţial dar iluzoriu…

…ştiind mai cu seamă că totul este trecător, nevrând să povestească lucruri inexistente ori închipuite ale căror nume nu ar fi fost realul

…spunându-şi că îşi va asculta tăcerile, acelea care au cele mai multe necuvinte

…mai cu seamă acelea cărora nu le încercase toate chipurile, fiindcă acolo le putea vorbi mereu unor întâmplări fără să le spună nimic…

…acolo unde urma să înveţe să uite nişte vorbe  care nu fuseseră cuvinte nude şi adevărate şi în ele se înecase ca într-o apă perfidă, una care îi murise dar nicidecum frumos tot ce abia începuse să înflorească în ea…

…dar ciudat, nu avea ochii scăldaţi în lacrimi, nu îşi plângea suferinţa, nu ştia dacă cineva din ea poate cândva îi va continua plânsul, pentru că în lăuntrul ei simţea că stă pe malul unei ape pe care o simţea convulsionată, zvârcolită, din care ştia că va înceta orice sunet răsfirat, cândva…

…pentru că acel care era de făptura ei visător, partea de ea din el, ascultase  în semnele divinatorii, trimiţând să piară în proiecţii onirice dorinţele pe drumuri şi nemaiîntorcându-le…

…lăsându-le să le ia apa, să plutească precum melancolia, precum un păr despletit între nopţile de-acum în culori autiste, acelea care cândva  au fost…

…chemătoare…


Cuvinte de depărtări chemătoare, legătoare de dragoste; ca sufletul în rugă

Motto: Doi oameni se întâlnesc cu adevărat în tăcere, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru ca într-o rugă, în templul sufletului.

 

 

Ce ai putea spune despre închipuitulomdinvis, dintr-un neîncăvenit, în  mentalul ei, lui  deschizându-i-se cu adevărat, rostirea lui, cândva îndepărtată, făcând posibilă orice apariţie, ca loc poartă de magie, arătând, dând, făcând fiinţarea cu putinţă, făcând-o să apară…

…vis care nu va mai exista, care se va sfârşi atunci când nu i te vei mai spune, când nu vei mai pluti pe apa lui, aparţinându-i, petală visătoare, vis care poate nu va cunoaşte o existenţă osificată…

…ce ai putea spune despre fiinţa vrăjită a celui pe care l-ai simţi precum te-ar  lua într-o posesie magică tu, cea de el fermecată, el, cel care ar scrie ca un destin în tine cu litere nevăzute, într-un loc al miracolului, adăstând îndelung gândurilor visătoare ca un fluid ceresc…

…dar fără să o faci în cuvinte imperfecte, să încerci să îl exprimi în felul tău de femeie înzestrată cu simţul încâlcelii, în felul tăumisterios sau liber, fără a falsifica în vreun fel mărturia despre el, fără să o alterezi, fără să o împingi înspre o altă parte, fără să o deformezi, doar proiectând în spusuri lumea din lăuntru, visele tale, neliniştile ce au fost cândva şi despre care ai scris, iar tot ceea ce ai povestit s-a petrecut în tine, ascultându-ţi tăcerile…

…toate ascunsurile tale care ţi s-au revelat, tu, cea liberă în emoţii, liberă atât în îndoială când i-a fost vremea dar mai cu seamă în încrederi în a ta lume, cea care începe odată cu tine în acea clipă fermecată din care izvorăşte mai apoi totul cu voi revărsându-vă înminunat strângător unulîntr-altul, suflete volute…

…ce ai putea spune despre acel din tine care te-ar înlănţui cu inele de argint şi de aur de armonia din lăuntru, cel care te-ar lega strâns de el, în imensitatea înăuntrului vostru şi astfel ţi-ar primi în el trupul, cel căruia i-ai fi în suflet căldură interioară, licoare de foc ceresc al cerului din tine făcută să îi aprindă flăcările…

…acel neştiut, încă neaflat, căruia i-ai spune cândva în gând, pe când ai avea degetele împietrite, ca într-un descântec  al desfăcândelor cheotori, deschide-mă-ţi

…tu, semnfemeie, semn viaţă pe care l-ai auzi  venind de sus, iar tu de jos…

…iar el ar şti cine e în acele petale de epidermă îndrăgostită, mângâind noaptea cu mâini de maci, şoptind cu glas de toamnă, cu unduiri de primăvară albastre-liliachii în braţele verzi brodate cu perle iradiante de lună şi stele pulsând fierbinte sub pielea frunţii…

…cu glezne de soare şi de vânt, ascunzând în faldurile rochiei lumini de stele îmbucătăţite şi aburi de vise  în iţele tivului sidefiu, atunci când te-ar chema în gânduri pe numele tău, zâmbind ascultatului ultimului cuvânt, ispititor, părând că este prezent pretutindeni, fascinând şi stăpânind chiar şi din umbră…

el, acel ce ţi-ar fi cândva ca un gând căruia i-ai spune ceva pe care să îl poţi  defini ca fiind real, rostindu-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ai  da o formă pe care ai  trăi-o ca şi cum ai atinge în cunoaştere concretul, ştiind despre magia percepţiei, aceea în care înlocuieşti realul cu aparentul…

el, cel care atunci când crezi că te-ar tace te-ar vorbi pedinăuntrul lui, acolo unde i-ai fi spus lăuntric, cel care atunci când ar reproduce crâmpeie din sufletulvostru ar face-o cu luciditate, fiind vizual fără de culori înşelătoare, alegându-le doar pe acelea învăluitoare, atrăgătoare, înfăşurătoare, strălucinde ale fericiţilor…

el, cel ce ar fi de o înţelepciune adâncă, acel ce poate să perceapă neauzitul, să vadă nevăzutul şi să prezică neîntâmplatul, primind din altălume, ce ai putea  spune despre esenţa sufletului său, despre gândurile lui şi despre toate culorile lor, cele care ţi-ar părea a avea câteodată o putere divină, despre focurile lui interioare, despre febrele lui care poate l-ar măcina, despre faptul că ai simţi că ar putea dura la nesfârşit în timp ce în jurul lui toţi ceilalţi s-ar descompune…

el, cel căruia i s-ar putea  întâmpla câteodată să se retragă în sieşi, în casa fiinţei lui şi acolo să îşi poarte nişte gânduri precum un emigrant în interior, precum un cuvânt de sine înăbuşit pentru vreo consonanţă sau pentru vreo comuniune tăgăduită, şi atunci să îşi ia un răgaz de el care se poate întâmpla să fie trecător sau iluzoriu…

…să îşi adăpostească sufletul şi îşi atingă toate, rând pe rând, în înlăuntrul timpului tău, cel în care sunt limpezi toate imaginile…

…ai spune că dinăuntrul lui e dinlumină, lumină astrală, că ar şti oricând cum să nu îşi fie destrămare, ai spune că este unic şi cu un destin diferit, că parcă nu ar fi de pe lumea asta…

…că iubirea lui ţi-ar fi înălţătoare, că ar fi zidarul templului sacru al sufletului, cel unde locuieşte spiritul şi unde tu i-ai fi cea pe care ar clădi-o acolo din cărămizi de dragoste puse una peste alta, alcătuite asemănător, acolo unde invizibil, nevăzut, aţi fi uniţi în, acolo unde i-ai fi şi ţi-ar fi forţa…

…ai spune despre el că înăuntrul lui gândurile de da şi nu nu ştii dacă şi-ar avea rostul, pentru că nu ar avea chipul unei imanenţe, tristeţile lui nu ar fi fără de ieşire, că mintea lui nu ar fi stăpânită de limite, că ar fi acel lucid care trăieşte în comunicarea misterelor, cunoscând toate adevărurile ce se ascund sub acest nume, că poate şi-ar spune despre acei raţionali că sunt goi de acest mister, că dacă ar trăi vreo nelinişte  ar putea să o înlăture într-un mod magic, că ar fi un spirit căutător al câmpului vast, cel al unei lumi sensibile…

…că magic ar vedea concretul ca o întindere a viului peste tot, că a învăţat să meargă prin lucruri străbătându-le în transparenţa lor magică, însă poate că dacă ar locui înăuntrul unui mister ar fi ca şi cum i s-ar întâmpla într-un nonsens…

el, observator complex  şi complet echipat al colţurilor cât şi al marginilor existenţei despre a cărui lume a lui, lăuntricul, ai putea spune că este clădită asemenea unui ziqqurat, şi poate nu l-ai putea înţelege decât pornind de la vreo teorie cosmică, dacă ai învăţat câteceva despre diviziunile universului său ori despre tărâmurile lui de adânc sau despre munţii lui celeşti, el stând acolo ca într-un imperiu al unei transcendenţe, unul mistic, el ca o fereastră deschisă înspre absolut, una deschisă magic…

el, care poate ţi-ar putea spune că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, dar nu astfel simţindu-le, pentru că dacă ţi s-ar întâmpla ar însemna că astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului…

el, care poate ţi-ar spune poate că nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil; încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvinteleiluzii….

…tu, cea care i-ai răspunde că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm, că viaţa unor clipegânduri cele a căror expresie ar fi irepresibilă, de-ar fi rostinde, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri,  nu le-ai vrea ocoale în samsari de nespus, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel înfrânt, şi nu ar fi himeră…

…ar avea puterea închipuirii tale, a a credinţei, a voinţei şi a dorinţei, iar un spus despre ele ar fi într-o nuanţă care nu ar schimba defel esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi cu putinţă, ca şi cum ar exista, tu ştiind că gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzăm vreunul, şi ni se mai poate întâmpla să negociem cu înşine o înţelegere a unor sensuri uneori…tu, cea care le porţi semnele fără ziduri neferestruite, a acelora magice…

…de parcă ai înomeni îngerescul…

…tu, cea care ar răspunde că iluzia o gândeşti ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, o întâlnire dincolo de real şi de posibil, că se poate întâmpla câteodată ca şi lucrurile reale să poată apărea precum nişte aberaţii fantastice, dacă nu ar purta un semn simbolic, unul spiritual, care este cel previzibil dar şi sens unic al inconsistenţei lor, tu cea care ştii despreceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…

…tu cea care ştii că iluzia şi realitatea, raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului ce sunt deschise înspre privitul lumii, sufletul nostru având adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…

…în noi existând trăiri mistice, focuri ale sufletului, iar despre scrisul acelora care se spun în poveşti ai putea crede că e o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină…

…uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…tu, cea care crezi în ceea ce se aude în tine, în ochiul pedăunăuntrul tău, acela căruia i s-au atins tot feluri de priviri de ale lui, şi fiecăreia dintre ele i-au dat un nume în amintirile tale, un sens acolo, în fiecare rădăcină a lui în fiinţa ta de lumină pe care a încorporat-o în făptura lui, cea pe care o văzuse atunci când începuse să te întrezărească, atunci când începusei să capeţi semnificaţie chiar dacă poate imaginară, dar ştia că nu te caută nici neclar şi nici nesigur, şi ca pe cevarecunoscut, iar lumii tale îi răspundea cu lumea visată, răspunzându-i…

…iar tu le urmai gândurilor şi îl simţeai mai aproape ca oricând şi îl primeai cu seninul, aşteptare în plină certitudine în altlocul unde voi începeţi, beatitudine mistică…iar el ştia…

…tu care ai veni  pe căi de argint de lună, pe cărări de flori de număuita  şi umbre de castani, în cuvinte legătoare ale însinguratelor instanţe ale tăcerii, acelea pe care le simţeai ca purtând în ele semnele unei magii în limbajul  tău sufletesc, cuvinte cărora le asculta în tăcere urma pedinăuntrului, cea în care l-ar întâlni  pe el, mărturisindu-i-se ca într-o rugă, cu trupul sufletului tremurând, ca într-un gând de taină…

…unul în care se spune pe ea sieşi, acordându-şi un privilegiu ei, acela al descoperirii unui mister în care înainte de a porni spre a-l desluşi, în tăcerea de vrajă ale rostirilor nespuse cuiva vreodată şi adunate-n ea doar pentru el, mister al întunericului umbrelor ei, acelea care ar învălui lumina în taina focului, gând în tăcere vorbitoare, veghetoare deasupra şi dedesubt, în care s-ar simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi se rosteşte atingându-şi fiecare literă a lui, cel pe care ai începe să îl zideşti înăuntru-ţi ca pe un spus pe care ai începe să îl articuleze şi în care tot ea ar fi stăpânit semnele şi tot ea şi stăpânitoare al înţelesurilor, şi cărora nu ar vrea să le dea ocoale în samsari de nespus, iar semnificaţiile să fie cele consimţite…

…din clipa în care ar simţit zborul mişcărilor sufleteşti, când şi-ar spune că un sentimentalism prelungit nu debilitează fiinţa vulnerabilă, iar vulnerabilitatea ei era frumuseţea, când ar simţi cum o acoperă farmecul magic al lui, în câmpul cu stelele, cel al flăcărilor cu gust de coajă de copac şi albastru dintr-altă lume necunoscută dar bănuită…

…lăsându-se îmbătată de el sub învelişul pielii visului…

…călătorind într-o lume care ar apropia-o nemijlocit de ea în care să i se pară că ar avea îndrăzneala de a dori altceva diferit de ceilalţi muritori…

… din acea clipă, chiar şi iluzie de-ai fi, i-ar fi  acel în care ar crede tot ceea ce ar avea de visat, minune întinsă între timpul vostru, în lumea de voi, cea care v-ar produce un timp al ei, timpul lumii voastre, lume magică şi adevărată, forţa sa vrăjitorească răsfrângându-se asupra voastră, credinţa în puterea ta protejând-o, sporindu-vă astfel puterea numelor, cele pe care vi le-aţi da unul altuia, şi a cuvintelor voastre…

…deschipuite.

 



Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.


Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.



Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea

Motto:Tot ce trece rămâne, nemaifiind nicăieri şi fiind pretutindeni în tine.

 

Când ochii tăi gata să vadă nu mai privesc, ca şi cum ai înstrăina sufleteşte ceva, tăcându-l în culori întunecate, iar negrul nu îl mai împobobeşti cu falsele măşti ale iluziilor multicolore, ci îi pui masca propriilor culori, dar tot monologhezi, părând că vorbeşti fără şir cu o stângăcie duioasă unor întâmplări cărora nu ai mai avea ce să le ceri şi dealtminteri nici cui, desfăcând către adâncurile unei nopţi din tine, între făclii, o fereastră prin care cutreieri neliniştită gândurilor printre picăturile de ploaie…

…când culorile clipelor nu mai au gust iar gândurilor ce te înfiorau li se încarcă papilele de arome melancolice…

…când sufletul îţi este trist şi plânge într-o vrajă în care desface visări tăcute cu apa lacrimilor de argint în cea mai mare taină, simţind cum ţi se carbonizează şi devin lacrimi arse, iar cu trecerea unui timp poate chiar gheaţă…

…când în tine se face ger şi nu mai sorbi  culori îmbătătoare însetată şi înfrigurată, ca şi cum ai veni de departe…

…când nu mai ştii cum să cauţi în unde, ci doar în mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-ţi, printre cioburile acelor vise din tine ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul, chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în tine, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul tău nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări, câteva la număr…

…când te simţi ca o fiinţă ce porneşte în calea unui ajuns, dar căreia i se pare că greşeşte mai mereu gara, că nu poate ajunge acolo deşi înspreurile i-au fost repetate, că vei sfârşi prin a nu te mai dumeri unde e oprirea; când nu mai ştii în unde, pentru tine se închide un cerc…se întâmplă că nicio fereastră nu mai dă spre înafară…

…când ceva nu îţi mai este, pentru că ţi-a devenit absenţă şi a rămas în tine doar amintirea de trupuri revărsânde ale unor clipe, incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta, ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte…

…atunci când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi…

…când i te-ai pierdut anotimpului, acela pe care îl simţeai ca fiind al tău, şi simţi că oricât vei încerca să îl mai strigi, va fi doar o chemare inutilă, şi te auzi cum îi spui în gând că era să îl aştepţi…ştii că e o lume a umbrelor şi nu uiţi să îţi spui că nimic din umbră nu se mai întoarce, pentru că este de acum un trecut gol; cel puţin nu vei mai simţi că rătăceşti…nu mai speri dar nici nu mai disperi…

…îţi pare că ai ales tăcerea, însă tăcerea te-a ales pe tine…

…când până acum o vreme îţi lăsai scenariile deschise posibilului, de-acum însă tăcând, nu vei mai crea şi recrea fără încetare, nesfârşite închideri şi deschideri, succesiune de cercuri; absenţa este un cerc închis…iar tu nu îi vei mai fi acelei întâmplări, pentru că vei pleca de acolo, în tăcere, întrebându-te dacă nu cumva porţi în tine vreo demonie a romanticului călător, acel călător care se iniţiază unui hazard până la urmă…

…acel călător care nu mai este cel care cheamă în sunete şi nu mai este nici chematul…

…ci doar un rătăcit răsturnându-şi direcţia, care tresare dar în el nu mai răsună niciun foşnet al pădurii nopţii; a rămas ca o stare suspendată, îndelung suspendată în întuneric…

…lemnificată, fără semnificaţie şi fără răspuns, iar dacă vreunul a existat cândva, a fost în început…

…un început însă pustiu la marginea nopţii tale din care pleca nevăzut o nălucă, început pe care îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu ceva, început  unde  îl vezi ca un întuneric albastru, apariţie misterioasă, însă ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo pentru că ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…

…când acest început având în el deja sfârşitul poate ţi s-a părut ca o fereastră prin care puteai privi înăuntru, privind în afară, ca şi cum te-ai fi aflat deopotrivă şi înăuntru şi în afară, privindu-te şi privind prin tine, două tărâmuri căutânde în rătăciri trezitoare…

…când ceva ţi-a scăpat înţelegerii, ceva ai interpretat poate fals şi ţi-ai fi dorit să fi putut deturna sensurile, crezând că astfel poţi preveni iremediabilul, însă răspunsurile tale fuseseră himere, sau pur şi simplu naivităţi cărora le simţisei preatârziul, prea inutile, prea absurde încât să poată fi limpezi…cărări care până la urmă aveau să se înfunde, strivindu-ţi clipele urmelor în senzaţii halucinatorii, risipindu-le în umbre sinistre, călcând pe ele într-o visare dureroasă, încă licărind pe dinăuntru…

…ştiind că eşti doar tu cu însăţi dar părându-ţi că acolo, în lăuntru, parcă eşti la o depărtare atât de mare de tine…

…simţind ca şi cum te-ai încheia clipă de clipă din mers, continuu din mers, deşi îl curmasei, ieşisei din timpul lui atunci când, ca să nu mai auzi nimic în stare să te răscolească, închisesei lin şi pe tăcute uşa de frunziş alb şi negru dindărătul căreia pălpâisei în fericiri şerpuinde şi încolăcitoare de sunete trezind în tine cuvinte uitate…

…când vorbeşti uneori despre ceea ce gândurile tale poartă, crezând că întâmplările vor veni, vor urma de la sine însă ştii că este o utopie a ta care însă nu va salva precum îţi doreşti să crezi acel ceva de la efemeritate, de la precaritate…ştii că sunt doar vorbe, vorbe goale, vorbe în gol şi niciodată nu se vor umple cu ceva cândva doar prin propria lor forţă iar tu simţi că eşti pe măsură ce spui, dar nu te amăgi…cuvintele tale vor rămâne nedesfăcute, acelea care ştiindu-se înşelate venindu-ţi tot mai greu, pentru că le vei tăcea între acele ziduri ale prezenţelor absente…

…acolo unde nişte năluciri îţi mai dau târcoale, acaparante, pe măsura acelui gol pe care îl adânciseră cumva ca într-o memorie a lor, iar tu, tu ştii că îţi vei ascunde gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş de frunze moarte şi niciodată nu se vor mai întrupa; îţi vei spune doar despre ele, când ţi-o vei aminti, că atunci când te-au cunoscut a fost minune…

…când taci, când sfârşeşti acele gânduri care te-au purtat, când simţi că lor nu le mai exişti, nemaifiindu-le, nemaifiindu-ţi, când ştii că a fost doar o iluzie şi în iluzie se afla realitatea ta, deşi ştii că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferită fiind doar clipa în care le confundăm…

…când taci, curmând împreunările cuvintelor în tine, e ca şi cum ţi-ai ucide acea fiinţă locutoare, însă tu nu înţelesesei că ele fuseseră moarte dintotdeauna, pentru că nu le dădusei vieţii, nu ţi le trăisei, ţi le doar povestisei…

…ştiind că povestind le anulai propria moarte, povestind simţind că le dai vreme, le dai timp…

…dar tot ceea ce ele ar fi povestit era doar o rătăcire, iar atunci când te regăseai în ele nu făceai decât să îţi sporeşti această rătăcire a acelor în tine urme…

…acum amprentă a finitudinii şi poate că după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere acelor gânduri legătoare şi altfel poate le vei chema, vreodată, privindu-le ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis, acum fiind împietrită într-o acea amintire…

…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide niciodată…

…când ştii că acele cuvinte pe care le simţeai a livra aventurii înspre care pornisei rotitoare venind spre tine un stoc de semnale şi de intimităţi care odată pierdute îţi sporeau deruta, refuzându-ţi-le şi îngropându-le tăcerii nemişcării gândurilor tale în acea clipă fără anotimp precum ai simţit-o, lepădându-le acoperământul şi dându-le privirii pedinăuntrului pe numele lor adevărat…

…pretutindeni în tine, depozitându-le fără explicaţii, pe nesimţite atât de multe adunându-se, ca nişte colete cu lacrimi aruncate în colb, în muţenie, copil uitându-te la ele, faţă în faţă cu singurătatea lor, cu teama că de acum ţi-ai pierdut privilegiile la tandreţe, aşezând între ele vis gol, supus sepulcralei evanescenţe, atingând aşterneri de eclipsă însemnând împietrirea, simţind că adevărata lor existenţă este nespusul, dar dacă ar fi să le mai exprimi vreodată ţi s-ar întâmpla alterat, cuvintele lor, ale acelor gânduri părând nişte sărmane etichete atât de incerte peste nişte întâmplări în penumbră, acolo unde acum ascultau tăcerea…

…ştiind că dacă nu le-ar mai spune nimic le-ar putea repeta oricât…

…când vei trăi toate acestea în toate chipurile, închizându-i-te fiecăruia şi spunându-ţi că ai învăţat să taci în toate culorile care ţi-ar fi spus ceva, simţindu-te ca o umbră, presimţind noaptea şi întunecându-te, amintindu-ţi de tot ceea ce ai fi vrut să îneci în uitare, despărţindu-te de acel ceva pentru care nu te-ai fi putut pregăti din vreme şi nici nu ai fi avut cum, întrebându-te de adevărata cale şi de cea rătăcită, amândouă amestecându-se în inima ta…

… atunci îţi vei spune că da, trebuie să uiţi nişte cuvinte, învăţând să nu te îngrozeşti de…

…tăcerea lor.



O femeiefloare în anotimpuri; înveşmântânde visuri cu gust de culoare romantică a fiinţei pure

Motto: Lumea unei femeifloare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă, dar perisabil, va avea întotdeauna unitatea corolei şi forma petalelor ei; lumea unei femeifloare nu o vei putea cunoaşte decât dacă adevărul tău e dragostea.


O femeiefloare în anotimpuri are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise, dintr-o femeiefloare, înfăşurate strâns în faldurile intime ale sensibilităţii, se ivesc neîncetat litere pentru care tainele au dispărut, o femeiefloare mai are încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zboară nişte fluturi albaştri, are nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce ar aduce cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat, nu, nu e a zilelor ei de nisip, precum le simte pe unele ca fiindu-i câteodată, nu, acea pudră magică este a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie e de la praf de zâne…da, este atât de uşor să recunoşti o femeiefloare…

…privind-o doar, gândeşti că o femeiefloare în anotimpuri are sufletul pădure, o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din flori de castan şi seminţe de rodie…

…e din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…

… o  femeiefloare se poate strecura în forme esoterice, alegorice, simbolice, are cele mai multe linii, straturi şi perspective, ochii ei sunt acei care văd nevăzutul şi care aud neascultatul şi de multe ori se întâmplă în sfială ori în amânare, despre o femeiefloare nu vei putea gândi niciodată că este abia, grăbit şi simplificator,iar tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite, încercând halucinantimaginarul precum pătrundere, deşi îţi păreau a-ţi fi neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut, tu, cel care vei visa  în culoarea ei desfăşurătoare, aceea de  fierbinte…

…o femeiefloare are toate culorile, în nuanţe nesfârşit de blânde dar şi aprins de aprige, însă mai presus de toate are culoarea mântuirii, aceea cea mai adâncă, pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale în transparenţa absolutului ei de diamant, o femeiefloare are căptuşelile sufletului din petale de doruri din care câteva uscate…

…femeiafloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate…

…o femeiefloare are răzvrătiri care o înăbuşă, are patimi care o răscolesc şi care o fac să se simtă atât de vie, pentru că astfel se trăieşte, ca pe un act pasional, îndepărtată în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins care altfel i-ar fi fost; deşi dorit, cu neputinţă însă, ei, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între ea şi însăşi străbatere şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri, atunci ştiind că va alerga slobodă, cu tălpile desculţe pe tăciuni de jar albastru, azvârlind  toiagul raţiunii…

…unei femeifloare i se poate  întâmpla ca să îi apară în vis un el, făcut din aşteptări, dar nu o întâmplare preacurândă, un el încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă, în rostire de cuvinte adamice  căreia acolo, în acel vis, i se dă mistuitor neîntrebată, o limbă în care nu sunt cuvinte…

un el altundeva încă de ea, el cel ce va fi făcut din ochii ei, din palmele sufletului ei, atât din cea dreaptă cât şi din cea stângă, cel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din coral înmugurit,  din pietre albastre  şi din cochilii marine, din apă, din aer şi din foc, nu din pământuri, din vânt, din drum, din lacrimă, din mărgăritar, din pustiu,  din colţuri de stea…

… din solid, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din nopţi adânci înrădăcinându-se în ea, din întunecate sclipiri, din vuiet, nu din foşnet, din târziu, din absenţă,  din scrâşnet, din tăcut fără gânduri…

…o femeiefloare este un suflet care trăieşte ca o somnanbulă, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse, neaflate încă, paşii încotroului ei fiind mereu cei ai visătoarei; drumuri ce nu poartă alte urme…

… spunându-şi că prin a voi şi a visa e liberă să îşi provoace realul de către posibil, ieşind cumva din jocul întâmplării, spunându-şi despre vis nu ca despre o ficţiune, ci ca despre o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea aducând-o pe faţă, înlăturându-i astfel o imagine falsă şi ştie că toate neliniştile ei şi le va stinge una câte una în călătoriile ei reflexive şi nu va conteni să caute în ea cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

….în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţeleagă, ştiind că poate va petrece o vreme doar aşteptând cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să i se deschidă iar atunci când va fi ca să i se întâmple, o va prinde şi o va arunca în vârtejul întâmplării, fiind ea cea care o va isca, trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ar face-o definitiv, biruindu-şi toate împotrivirile şi sfărâmându-şi toate stavilele…

… apropiindu-ţi-se ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie, pentru că nu o vei putea cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu o vei putea înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei…

…o femeiefloare vede dragostea uneori ca pe o fantezie dusă până la halucinaţie, ca pe o ficţiune ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă; un el, pelerin în marea sufletului ei; o ea, fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, iubirea…o femeie floare îşi este adevăr, acea alcătuire din înăuntrul fiinţei sale, altarul ei sacru; îşi este realitate absolută, în frumuseţe rostindu-se în ea, din ea în alţii revărsându-se..

….o femeiefloare are atât de multe secrete pe care tu nu i le vei descoperi poate vreodată…

…pe o femeiefloare o simţi adeseori ca fiind precum o scoică…

…o femeiefloare ştie că toate acele călătorii pe dinăuntru sunt drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii, acei alţii prin care ajungi la tine, şerpuinduri pe care înveţi mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul…câteodată vei simţi că nicicând nu vei ajunge la sufletul cochilie al unei femeifloare…

…o femeiefloare ştie că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe, o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese, plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea, a ei în ceilalţi, a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…o femeiefloare în primăvară ar vrea să i se poată întâmpla să uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese, dar acelor gânduri mereu li se va împotrivi, pentru că i-ar răscoli furtunile din suflet şi va şti cum să se aibă din nou, dându-i-se sieşi, regăsind-o pe cea de odinioară, acea o oarecare a altcuiva înainte de ştiut

o femeiefloare în primăvară va fi mereu undeva, dar mult mai departe decât acolo, iar ei cel mai departe îşi va fi în imaginaţie…

…va fi mereu stăpâna visurilor ei, ştiind că dacă un vis te presimte, te urmează şi, dacă îl laşi, se va desface în sunete la nesfârşit în ritmul inimii tale, vis ce îi va şopti despre tine, despre cel care  într-un încăneîntâmplatcândva  va vorbi, o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate;  astfel o va spune despre tine…

… tu, neştiut pe care nu va încerca să îl îndepărteze din imaginaţie, pe care  l-ar putea simţi, fiindu-i nefiindu-ţi, când va începe să îşi spună despre tine, mărturie a neficţiunii ei…

…şi atunci i se va întâmpla cumva să te apropie în nopţile ei de monologuri ale lăuntrului, simţind cum într-un fel ciudat te-ar exprima în ea explorându-te ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată…

…ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri şi niciodată aceasta nu i se va părea un act gratuit, când îi vei fi…

…o femeiefloare în primăvară este cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, pentru că îi este atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt, visându-ţi-se şi simţind că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o şi parcă vrând să îi spună că se agaţă de un colţ din ea având încheieturile prea fragile într-un spaţiu stăpânit de contraste, spunându-şi sieşi o poveste cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele

…ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte nicicând spuse şi care se prelinseseră din ea, ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului, de semne, acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei, toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui…

…o femeiefloare îţi va fura din priviri cu un altfel de văz, precum un tâlhar…

…şi nu există un tâlhar mai adevărat ca dragostea

…o femeiefloare în primăvară  e făcută din visuri şi crede în ele ca în nişte întâmplări în care uneori îi pare că totul continuă şi o face de parcă ar fi de la început, întâmplări magice în lumea ei…

…aievea.




Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.



Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.


Înspreul gândurilor, rătăcire furişă cu privire flămândă; rezemată de un îndepărtat

Motto: Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se întrupează un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării  formei, iar, într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela deschipuit dincolo de semn.

 

Înspreul gândurilor, lumina umbrei lui, încoace în pas nemai, cele neîncă, deschideri de clipe cosmice până unde se vor întinde, gânduri, câteva, poate nu toate, având un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare, iar cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, rămânând doar rugă zadarnică undeva, loc neatins; acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate…

…cândva curgeau în tine, şi prin tine s-ar fi vorbit altcuiva, spunându-i-te, strămutându-te în limbajul lui fără a suferi vreo traumă or’ vreo comoţie lingvistică; te-ar fi trăit, fiindu-i, celuilalt suflet căruia odată îi erai şi te rugai în gând a-i fi, acelaşi gând în care te măcinai; în acel gând, totul devenea atât de intens, încât totul ar fi devenit cu putinţă, ar fi devenit esenţă;le voiai cu întreaga ta fiinţă, doar că nu le mai puteai merge, rămânând de ele flămând cu privirea…

…fiind acelea pe care într-un cândva al maitârziului le vei întoarce la tine, cărora le-ai îndepărtat înţelesurile, închizându-li-te într-o limbă tăcută căreia i-ai încuiat cuvintele, simţind însă că dedesubt unele sunt încă nedesfăcut de umbră dezvăluitoare, ale căror spusuri cu glas de tăcere nu vor dispărea, îţi vor fi drum înapoi înspre tine, arătânde, dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, altfel, răsărit ce poate nu îţi va fi defel lesnicios…dar ceva în tine îţi şopteşte că nu sunt dintr-acelea pecetluite; mai pot rosti în acelaşi grai, altcumva…

…într-un negând, slove nedescifrate ale altorclipe tainice, în literă de început, ca şi cum până atunci nu ţi s-ar fi cuvântat iar de ar fi să o facă s-ar întâmpla cu acel fel de spus al tăcerii care este absconsitatea, ascunzând părând a spune mai adânc despre cândvaul lor, un loc nuştiicumnuştiiunde, pe drumul de semne şi tăcere…

… cele întârziate; gânduri care au fost puse împreună, odată ocolitoare, sub hipnoza cărora tremuri, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tine uzurpându-se; îţi spusesei că le vei înşela, doar ca să te înşeli, amânându-le, îţi spusesei că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi cuvânţi că acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce există pentru tine, chiar dacă este al unui acum neîncăprintine, neîncăprintr-un alt, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, este al vostru; al tău şi altcuiva…

…acum, voi, intre-neîntrevoi, fiinzi nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru…

…ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor, ai altfeltrăirilor..în…şi nu între

…gânduri întârziate întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor, a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; un nespus, un neivit atins doar contur; gând curmat dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri, gânduri din gând nenăscut pe de-a-ntregul în tine trăind, despre limpezirea unora ştiind că trebuie să li se întâmple cu preţul unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile…

…un strâns de clipe desluşite dar nehotărâte, mergând prin ele ca printr-un albastru târziu, legânduri als ob, într-un spaţiu pe care contrastele simţi că încep să pună stăpânire, în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul ridică din umeri în înţelesul ochiului în orbita căruia se zbate înţelesul uitatului îndeaproape – anamorfoză – adânc tulburat într-o ademenire, rătăcire furişă, ţinându-se după el…

…ori câteodată cu acel al renunţării, întâmplându-li-se celor fără de putinţă de a mai fi împreunate, înţelesuri ca nişte rădăcini spintecătoare tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de celălalt devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua…

…nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva, fără se le fi înţeles azi cu trăirea, simţind cum atunci când le va fi îşi vor cheltui misterele într-un misterios fel, iscându-le întâmplării…

…un cândva cu un final prelung suspendat, simţind cum înăuntrul tău cel fără de ferestre te strigi sieţi, cerându-i-te însă unui prea târziu, în înăuntrul tău, cel al unei lumi gândite, nu trăite, în care orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie, e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi al pedinăuntrului cu o privire ubicuă, ştiind că poate ţi se vor întâmpla iluzii, cele ale revelaţiei, ale unora pe care până atunci atât de departe le ţineai de tine încât aproapele nici nu ar mai fi fost cu putinţă a exista, aşa îţi părea a fi…

…însă îl simţeai ca fiindu-ţi, atunci când îl pipăiai cu degetele sufletului, urmă aşteptândă de pas al unui sens încă nedesluşit căruia ştiai că îi va trebui un fel potrivit al aşteptării, un cum destăinuind, mărturisitor al ceului, iscându-l, de el muşcător în clipa închegării în tăcutele locuri de până atunci, locuri trezitoare, ţinute ascunse în sieţi destulă vreme, simţindu-le câteodată preatârziul, vrând să le simtă ca fiindu-i rostitoare fără de eroare, nefiindu-le atâtdetârziu încât să nu îi mai poată spune despre desluşire…

…nemaiputând-o căuta în unde, tulburat chip al cumului, voindu-l precum premiză euforică, dar nemaiştiind înspreul, având doar gândul încotroului, în cuvinte însă ocolitoare, încă netrăind verbul întemeietor, neavând încă putinţa înfăptuirii, în apele căruia cuvintele să se scalde, cuvinte-visuri pe care le trăieşti în tine deambulând între realitate şi vis dintre care poate multe, lipsite de pregnanţă, vor rămâne întristător  la un stadiu de eboşă…

…cuvinte curgând desfăcătoare şi întorcându-se iar alteori tăcând neadormite gânduri înăbuşitoare visând în stare de veghe renaşterea a tot ceea ce a simţit părăsit, necrezând iluziilor care înstrăinează…

…vrând să te poarte într-acolo unde te vor duce acele drumuri pe cât inima le va dori în nume de spus…

…cunoscând primind, în lumea de peste margini a necunoscutelor zări, pe tine, fiinţa cea cu aşternerile înspre cevaulcândvaului…

…unul cu prea multe hotare…unele ale durerii care te închisese între carapacele ei odată…

…simţind cum îl pătrunzi, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că deşi îl cauţi, poate va fi el cel care te va găsi, şi atunci îl va trăi nemijlocit, într-o spontaneitateîn acea lume unde căuta dezlegări acelor gânduri, care te trăiau, lor dându-li-te fără a te împotrivi, pentru unele având descântecul, pentru acelea nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, pentru altele rugăciunea; pentru acelea ale negânditelor zări, dorindu-şi, de ar fi putut să li se întâmple să lege instanţe solitare…doar că acestea sunt împreunate doar de rostiri…

…cu unele gânduri îţi spui că vei inventa o altfel de relaţie, mai cu seamă cu cele neîncrezătoare, ce te privesc întrebător, cu reticenţă, pe acestea ţi le vei apropia, apropriindu-li-te…

…altor gânduri le porţi acea nostalgie a inertului, a imuabilului, a sfârşitului înainte de a fi început; un început având deja în el sfârşitul; erau cele înstrăinate, de care te lepădasei când în ele nu mai erau spus, simţindu-le murind înainte de a fi purtate, zăcând în tine, ucise şi nici o mână a împotrivirii neaflându-se prin preajmă; ale tale încă sângerând în litere ghimpate, lacrimi rubinii; ceva, cumva le curmase, orice le-ar fi putut figura metamorfoza…

…expresie rămasă necuvântată, expresie irepresibilă, a cărei stăpânire ar fi început şi ar fi sfârşit în expresivitate…

…ar fi murit oricum, pentru că de le-ar fi fost dincolo de trăire, rostindu-li-te, în comunicabil, le-ar fi deschis un tărâm al alinenării; ţi le-ai fi înstrăinat, nu le-ai mai fi simţit ca fiind ale tale, precum odată vrându-le crestate într-un altul, doar că după ce le-ai fi dat spusul de tine, pătrundere până în rădăcinile fiinţei, cu puterea dezvăluirii nespusului, în altunevaul din însuţi curmai o formă a lor, care părea potrivită…doar părea…

…ispită thetică…însă înşelătoare, aflată nici măcar la marginea de sieţi, acolo unde poate ţi s-ar fi prăbuşit cuvintele, ci dincolo de tine; o existenţă a lor, a acelor gânduri ce nu s-ar fi putut perpetua…

..părând a fi desfăşurătoare, dezlegătoare…atât de himeric amăgind înainte de a dezamăgi…

…nu le mai credeai lor, dez-locuindu-le; gânduri eşuate în cumplite himere cărora nu  mai voiai a le fi sălaş, simţindu-le neputinţa vorbelor şi deşi nu îţi smulsesei auzul de ele, nici spusul, simţeai cum cu o limbă a pieirii începea să le tacă; ţi le amuţeai…erau dintr-acelea curmate la netimp, neisprăvite, purtătoare de acum de cuvinte moarte; suflet mut de ele…

…de acum doar sensibilităţi evocatoare de spectre, într-un undeva din înăuntru-ţi, spaţiu al metamorfozelor muribunde, chipuri de iucubi…

…gânduri înspre care privisei cu luciditate; pe câtă luciditate, pe tot atâta dramă; consecuţie…gânduri pe care le simţeai în tine deopotrivă de împlinit şi de abandonat, umblând după ele prin pustietăţile tânguitoare din tine, tânjind înţelesurilor, flămânzind lor, având nimic atunci când te răzbeşte foamea de ele, pentru că le străjuisei cu împrejurimile stăpânite de himere..

…acelea în tine încă mai sunt, destul din ele ţi-a fost rămas, trecând, în afara zidurilor nevăzute, şi nu înăuntrul tău, iar cuvintele de ele îţi sunt o armătură atât de fragilă şi atât de vulnerabilă; tălmăcirea lor îţi este cu un fel de blândeţe tristă, aidoma unei lumini proiectată în sine, şi  în timp ce te uiţi înspre încotroul lor, îţi simţi privirea rezemată de un…

…îndepărtat.


Împlântânde priviri în nespus; neaplecate

Motto: Ni se întâmplă uneori să trecem prin dreptul unor gânduri ca pe dinaintea închipurilor înfăptuite ale unei poveşti…dar pe care nu are cine să ţi-o spună...gânduri nerostite gemând de dorinţa spusului, aşteptând îngrămădite de atâta amar de vreme în ochi; câteodată facerea unor cuvinte rămânând netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic şi doar închipui, pe care i s-ar părea cumva că îl cunoaşte, spunând-o pe nume, până atunci ne-gând, ea, care îşi dorea să poată ajunge să îl vadă  cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile.

 

Dacă îşi descleşta privirea dinspre neatinsul acolo, simţea cum îi rămân fărâme de el în ochi; lacrimi dezlegate amintindu-i că există ce vrei şi poţi să vezi…dacă voia să atingă gânduri, îşi încălzea literele  însângerate în nespus crestate în semnele pribege înnodate din palmă, scrise în ştiut şi neştiut precum plăsmuire a unui cuvânt real dar poate nicicând realitate a cuvântului visat, vis creat prin cuvinte; le îngheţaseră flăcările în desfăcut şi strâns din răvăşiri  zdrenţuite de clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă, izbite în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul se zbatuse întunecat în zădărnicia înţelesului uitatului îndeaproape, ce n’avea aflare, privire zăbrelind clipe dureroase, dinspre, dar nicicând plecată…

… nevrând să se aplece, să îşi piardă semnificarea, aventurându-se fără să tremure, călcând cu tălpi de foc mistuitor prin trupul sufletului din jar albastru, atingând urme înainte ca ele să se ivească, de parcă le-ar fi trăit într-un dinainte nemers aproape de margine, aproape de nicăieri…

…întrupat lăuntric, ea către el, ea, legându-l în toate împreunările, mărturisitor pas fără şovăială pe calea ei, adânc tulburat într-o ademenire de rătăcire furişă, ţinându-se după el, cu o privire flămândă rezemată de un preaîndepărtat pământ  ispitind…

…câteodată de unele gânduri sprijinită ca de umbre; nu găseşti în ele ceva din ceea ce ai văzut…

…şi strâns în căuşul palmei ei, acolo unde era suspinul de ceva al acelui vis ce i-ar fi spus poveşti, simţindu-şi sfârşitul apropiindu-se, se grăbea…

…se grăbea într-un fel copilăresc să creadă că, din  neîntâmplări ea-el, când aici, când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei, vor fi într-un cândva imaginat, închipuit cu o putere demonică aproape, ca şi când tot ceea ce ţi-ai putea închipui ar şi fi cu putinţă… când ele, negrăitele gânduri, o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, cuvinte ce le dăduseră o tresărire a vinelor, înţelegându-le după ce le negaseră, neînţelesuri pline de înţeles, cuvinte cu semnificaţii consimţite, acele rostiri uitate ori nicicând spuse ca un început continuu al unui desluşit mai mult decât şi l-ar putea închipui, acela dincolo de semn…

…acele ce vor pune laolaltă cevaurile pe care să le aibă din credinţă, în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă de nu cumva sunt fantasme; cevauri din ea deschizând treceri înspre un loc încă neatins, în dreptul lor întârziindu-i privirea…

…loc al unei suave întâlniri mai presus de prudenţă al ei cu însăşi, loc născut din semne în tăcere preadeparte dar făgăduind neazvârliri înapoi şi altcevaurile înspre care putea doar privi ca venind împreună, sensul lor născându-se mai târziu; acum nu semnifică, nu exprimă, sunt doar drumeţe, putând fi orice; pot da această iluzie încoace în pas nemai…cele neîncă, desperecheate de înţelesurile a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit, nenăscute dar pe de-a-ntregul în ea trăind…

…şi îşi trăda acea nerăbdare cu fiecare gând de pas apropiindu-se de ea, prin el, cu o distanţare pe care şi-o impusese…înapoi…încât să poată vedea imaginativ; astfel avea putinţa vizibilului trăirea ei în reconstituirea de fragmente dintr-un tăcut cu inducţie sentimentală, doar că înţelesurile pe care le căuta aveau o prea mare îndrăzneală; prin acelea spunea multe despre altele năzuite, care încă mai atârnau, dar dezarticulat, refuzând să fie desprinse atunci când încercase să le smulgă, de parcă ar fi vrut să îşi smulgă auzul de ele…

…atunci când se răzvrătise cuvintelor prin cuvinte, aducându-le aminte că semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel închegându-se un spus precum răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei…

…acum fiind doar ispititor, părând…

…zvâcnind şi astfel amintindu-i că ceva uitase în şoapta de ele, ceva ce poate ar fi dezlegat-o de arătarea lor dincoace de care îşi era străină sieşi; acel încă atârnând în ea gând cândva crezut înfrânt, aşteptând ca pe o întâmplare a hazardului, ceva înăuntrul căruia alte cevauri pe care şi le-ar fi pus laolaltă, împreunându-şi-le, ar fi creat  împărtăşirea, răsfrângerea întru facerea temeliei pe dinăuntru, acolo unde, lăuntric, ar fi început să îl zidească pe acel aşteptând acum din sieşi…

…gând nemărturisit, hoţeşte în jurul flăcării dansând, gând nemărturisit pe care nu mai îndrăznea să îl privească, îngăduit doar noaptea, abia îngăimat în cuvintele pe care le-ar fi chemat la ea pe nume cu vrajă stârnitoare de parcă ar fi vrut să deschidă o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, a ei şi a lui, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri în clipa de acuma cu putinţa vederii lor într-un nevenit împlinit mâine, unul mereu altcândva…

…fiindu-i nefiind doar ceva ce se va întâmpla întâmplându-se, vorbindu-le fără să le grăiască, auzind doar în absorbindul gândurilor, oglindit în apa sufletelor, acum făr’ de adăpost unul într-altul, aşteptând…

…aşteptând într-un fel  înspăimântat de nelinişte când tăcerea se auzea atât de desluşit şi înfricoşător, atunci când simţea cum îi creşteau în ochi uitături tulburi ce priveau cumva speriate, dar atât de hotărâte să vadă în gânduri stoarse, vineţii, zbătânde ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare, nemaiştiind ce sunt şi întrebându-se de ce păreau a fi umbre

…ieşind unele dintr-altele ca nălucile, din prea multe căzute, lipite de pământ, smerite, înşelând dezlănţuirea, nevorbite, negândite încremeniri ale degetelor neîmpreunate în ceruri, ci uscate de neatinse doruri care deşi îngropate adânc sub paşi, chinuite şi din ce în ce mai pământii, bântuiau neîncetând să vină…

… trăind ceea ce spuneau…

…netrăind fiindu-le mult mai uşor decât făptuind; le lipsea verbul făuritor, şi atunci se simţeau precum gândul de care te lepezi, pentru că nu mai are a-ţi spune, deşi ştia că dedesubturile ascund mereu ceva şi pentru a-l afla ar fi trebuit să stea la pândă, smulgând fără primejdii înţelesuri, acum eşuând doar în himere, dincolo de sensuri; din acele gânduri cuvintele fuseseră întemniţate, ori pieriseră cu desăvârşire… sau nu mai ştiau să vorbească…să îşi spună că tot ceea ce şi-ar putea închipui ar fi cu putinţă…

…doar privirea pedinăuntrului răbdând adeseori tristeţea le pornea înspre un întracolo, aducându-i-l în chip aproape în ochi atingându-i-se toate încăneprivirile;  în văzul ei, ochii lui încolţind…

…el-undeva, încă departe, dar încă spunându-i despre el, ca şi cum l-ar fi chemat pe nume, neştiind ce va fi după; ştiind doar că va fi acolo…atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părând că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând, atât de înnebunitor de neadevărat existând; încercuire îndepărtată a  înlăuntrului ei în gând născător parcă din el însuşi…

…un într-acolo al neivitului ei răsărit adormit în apusuri, neasfinţind dor, neîncăînnoptândul ei…

…nespus.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.