Tag Archives: definiţii

Din amănunte semnificative, vibrând în faţa întregului

Motto: Bărbatul e acea falsă impresie de dezordine şi de fragmentar.

 

Îi leg cuvinte cu identitate prescisă de picioare,totul redus la esenţial, încercând să îi cuprind lumea şi să i-o ordonez, şi mă priveşte cu un zâmbet strâmb, îmi închipui că aşa ar face acel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din aspru, din apă, din aer şi din foc, din vânt, din tării ibseniane, din drum,  pustiu, din pământescul Ulise,  din solid, din imperfecţiuni relative, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din fantasticul donquijotism, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din vuiet, din târziu, din absenţă,

bărbatul  ăsta care după ce trece de o anume vârstă nu e altceva decât o istorie a copilului generic, el, aparţinătorul unei rase care suferă de o inflaţie crâncenă a amănuntelor nesemnificative, care nu e verbală fără odihnă cum e cea a regnului femeiesc, ba chiar e o rasă de o insuficienţă verbală, nu practică discuţiile interminabile cu un patos arzător, bărbatul ăsta care nu trăieşte precum o urmaşă a evei neputinţa răsfângerii la esenţial, nu se ia cu toate nimicurile, oricât i-ar fi scăderile ulterioare, nota fundamentală a temperamentului său nu e sentimentalismul şi romantismul,

nu are patetismul de melodramă al evei, ficţiunea este minimă, nu e asemeni unei femei, ca o maşină de visat puse în priză continuu, are o repulsie pentru scenele penibile, nu se îmbată de narcoticul iluziilor, nu vrea să pară altfel de cum este, genul îl depăşeşte, exprimă mai totul cu simplitate şi atât de direct, îţi acceptă cuvintele dar cu amendamentul că nu poţi discuta despre orice, ce nu vrea să audă e numai sunet în ureche, nu vrea ca nimic să fie altfel decât este, atunci când încerci să îi clinteşti identităţile unor lucruri,

e de un descriptivism de-a dreptul inocent, nu are stângăcii dorite, ci reale, nu se dă în vânt după predici morale când se înfige în realitatea ta, nu are stări sufleteşti neobişnuite dar are vanităţi uşor de atins, are uitări ignorante sau deliberate, nu e sedus de miraje, dragostea pentru el nu e o amnezie narcotică, nu are amintiri incerte şi au nefericiri concrete şi nu imaginate, ceea ce pentru o femeie poate însemna extraordinar pentru un bărbat e o reducere cruntă la banal, rasa lui e una de o inocenţă naturală, o lume  care pentru fiecare evă este aceeaşi şi totodată

alta.


Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…
…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…
…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă…
…un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…
…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat…
…pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat, femeia de la apus vorbea foarte rar când cineva o întreba despre ceva, oprind-o la malurile gândurilor ei, şi atunci răspundea mai mult şoptit, cuvintele ei ceilalţi luându-i-le ca nehotărâte sau ale unor sensuri tainice cu înţeles doar pentru ea pe care le ţinea încleştate şi înghesuite, trecând mai departe în rochia ei de mărgele din sticlă care îi acoperea goliciunea, mişcându-se din ce în ce mai descompus la crepuscul, când se lăsa seara simţind de-a dreptul că se evaporă, atunci când oasele ei deveneau transparente şi în jurul ei simţea cum se înfăşura vidul ca iedera, şi-atât de îndepărtată părea celor care abia o mai vedeau încât aceştia se întrebau dacă era cu adevărat o răsfrângere a viului, dacă era cu adevărat reală…
…metamorfozându-se incredibil la acele ore ale zilei când totul se pregătea să asfinţească iar cei care se întâmpla să fie în preajma ei trăiau o inexplicabilă moleşeală ca şi cum le-ar fi adormit toate simţurile…

…sau era mai degrabă o melancolie pe care nu o puneau pe seama ei, ci pe acea parte a zilei pe care se rezemau ca pe un umăr de umbră în care rătăceau drumurile ca şi cum peste ei ar fi venit odată cu afluenţii întunericului şi confuziile, şi drumurile pe care le-ar fi avut de început ar fi devenit tăceri lungi şi grele şi ar fi adormit pe ele în picioare, nemaifiind în stare să se călătorească mai departe de tăcere, irezolvabilă ca orizont, şi atunci simţeau în tăcere cum, asemeni femeii de la apus, se evaporează şi se usucă, se sting şi se macină în umbre, şi înţeleseră de ce, cândva, aleseseră nişte lucruri să uite cu voluptate…

…aşa cum alesese să facă şi femeia cea cândva cu ochii fierbinţi, asta întâmplându-se cu mult timp în urmă, în acea vreme fiind văzută mai mereu hrănindu-se cu lumină, îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi pe care privirile oamenilor îi atingeau dar pe care ea nu se gândea să îi ascundă, zdreliturile ei fiind de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, clipe lăsând în urmă întâmplări, clipe pe care le rupea una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, venind înspre cine ştie ce doar de ea, şi fusese vremea când oamenii începuseră din ce în ce mai rar să o audă, o vedeau doar trecând…
…trecând şi lăsând în urmă nimeni şi nimic, o femeie de apus cu ochi mari şi rochie aspră din cânepă şi lână netoarsă, aşa începuse să se îmbrace, rochia atârnându-i greu pe trupu’i gol şi firav, la fel de greu ca zilele şi ca nopţile trăie în cruce, atunci începând să se preschimbe pe nesfârşite în femeia asfinţindă cu tălpile paşilor sufletului tocite pe care niciun cuvânt din cele în care crezuse cândva nu o mai ajungea din urmă…
…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură…
…şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…
…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…
…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…
…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…
…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…
…târziu.

Când se face preatârziu pe caldarâmul întârziatelor făgăduieli, dorinţele merg sub talpa a tot ce avuseseră de visat

Motto: E preatârziu, preatârziul ca o manta ce acoperă cu totul, atunci  când nimic nu îţi mai tulbură sensurile din vremea statorniciei când te întrebai despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dai unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut, doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus, despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute, mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil,

de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu vroise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea, nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberasei de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construisei pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s’ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti,un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi îşi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc încolăcitoare,

şi în acea clipă ai simţi cum la picioarele tale ar începe să se rostogolească nişte sfere de mărime inegală, oărând fără înţeles şi fără direcţie, şi pe măsură ce le-ai privi, lunecându-ţi pe dinainte, ai începe să le recunoşti, ai începe să îţi aminteşti, dar te-ai întreba cum de putuseră scăpa de acolo de unde le închisese într-un spaţiu fără mărginiri, pustiu al tăcerii dintr-un undeva de unde dacă ar fi plecat, tot acolo s’ar fi întors, şi ele ar fi fost nordul, încercând să nu moară tot ce aveau de visat, iar tu sudul, şi nici măcar artificial nu v-aţi fi întâlnit, aşa că era trebuitor ca ele să rămână la locul lor pentru a supravieţui cu preţul înstrăinării, ademenindu-le înăuntru doar pentru că le înşelasei asupra necuprinsului în care se vor aşeza, în care aveai să le aşezi, făcând abstracţie de realitate,

doar că atunci nu ştiai că va fi preatârziu cândva pentru toate aceste dorinţe ale tale pe care cândva, într-un demult, le lăsasei undeva, şi nicio întâmplare nu decisese pentru ele, dorinţe care între timp crescuseră, unele dintre ele la nimereală,

şi în timp ce ai aştepta să se petreacă ceva cu o uimire ce urca în tine, ele ar începe să se mişte separat, dar împreună, tu simţind că mai atât de aproape de ele nu fusesei niciodată, şi ţi-ai spune că dacă acum, dacă acum le-ai închide ochii le-ai pierde, dar nu ai făce-o, pentru că dintr-o dată ai fi cuprinsă de o taină pătrunzătoare pe care cândva le-o refuzasei şi, aplecându-ţi-le adânc înspre tine ca un fel de făgăduinţă, ai face apoi un pas înainte, simţind însă că sfârşitul lor nu avea să fie aproape, simţindu-te cumva ofilită şi înafara timpului lor, deoarece pentru ele preatârziul ar fi singurul timp posibil, pentru că  prin el nu ai mai putea supune să fie ceea ce nu este, înaintând, asta făcând înţelesul să se micşoreze şi mai mult,

pentru că ştii că e  începutul preatârziului atunci când te întorci într-un loc al celorlaltoramintiri, cele pe care dacă nu le uiţi, rămâi întotdeauna îmbrăcat în răni, iar tu te întorci tocmai pentru a mai pune încă una lângă cele adunate, cele de care te-ai despărţit, niciuna nemairămânând în tine, tot ce pierise visând cicatrizându-şi rana, şi lumea ţi-e pe dos, lumea pe care o credeai a voastră, lumea care avea ochi şi urechi peste tot, doar că legat de tot ce aveai ca dorinţă, în celălalt era cu totul oarbă şi surdă şi te încăpăţânai să dai drept ce nu erau multe venind dinspre el, deşi oricât te sileai să vezi, zăreai nimic, simţeai doar refuzul împărtăşirii dragostei,

pentru că tot ce vroia din tine era să-i fii departea, de aproape era ca şi cum nu te vedea, te uita, şi tu te preschimbai în deznădejde şi a doua zi o luai de la capăt, te chemai în cuvinte gândite şi răzgândite ca să nu îl desparţi oe el, celălaltul tău, de tine, încercai să închizi cercul în care se zbătea un joc al speranţei deşi era mai degrabă al deziluziei şi al zădărniciei simţind cum tot ce încercai să-i apropii alunga, în el fiind atât de gol, doar tu iluzionându-te că indiferenţa era, ştiindu-l, o intensitatea a vibraţiei, însă un gând te încolţise din prima clipă, că paşii tăi în el se vor opri sfârşind înainte de a începe, un sfârşit care a mai fost, unul preştiut, pentru că ştiai fără nicio îndoială că începe să fie prea târziu,

cu primul adunat în straturi al celui dintâi târziu, atunci când stai în frig şi când te preschimbi în fiinţă de veghe, când îi lepezi pielea celei onirice, şi-ţi spui că dacă vei mai sta aşa acolo, în frig, vei ajunge să ai halucinaţii, să ţi se pară că te îmbolnăveşti de el din nou, semn că te atacă din înăuntrul tău, dar vei da vina pe anotimp, pe meteorologie, pe ploaie mai ales, pe ploaia asta care a tot curs în ultima vreme peste nepăsarea lui, peste neliniştea sâcâitoare din tine, pentru că în asta te-ai preschimbat, întrebându-te despre el cum de mai poate cu şi mai multă nefericire, cu atâtea neîntâmplate finaluri dintre care nici măcar nu ştie cum să aleagă unul, pentru că fiecare e mai dramatic decât celălalt, cum se tot târăşte pe drumuri fără capete unde te tot începe,

cu amintirea ta ca o stafie mergând în spatele lui, cu spaima ei de a nu se risipi ca într-un joc, nu ca oricare ci multiplicat, unul de umbre stranii, cu spaima ei de a nu întoarce capul pentru că altfel ar pieri iluzia, inconsistenţă a realului, cea care suferă fără vină, aici stând şi ultimul înţeles al ei, ca o confesiune mută făcută eşecului, dar ştiind că o doreşti, însă temându-se că o va afla după ce va fi avut loc preatârziul,

e preatârziu atunci când nu se va mai întâmpla vreodată să te laşi în voia durerii, o vei îndigui dacă nu o vei putea seca, iar suferinţa nicidecum nu va fi un torent devastator, toate valurile le vei potoli în tine, le vei sfărâma, pentru că lumea disperării ţi se pare a fi una fără sens, atunci când totul a fost spus iar restul rămas din el nu este decât o gesticulaţie zadarnică pe care oricum nu o poţi nici auzi şi nici vedea, şi chiar de ar fi aşa, în ochii celuilalt acum limbajul iubirii tale ar fi unul de nemaiînţeles, asta dacă a avut vreodată vreunul, şi cel mult i s-ar putea părea ciudat, nici măcar nu ai gândi despre ea ca despre femeia cu pudoarea plânsului în care s-ar închide ca într-o raclă,

femeia care şi-ar converti cu un instinct precis oricare condiţie, fie ea chiar şi una lamentabilă, femeia asta care nu a ştiut să îşi prescrie însă rolul de protagonist în jocul de-a dragostea pe care el l-a făcut, femeia asta care poate da sau poate că nu, nu s-a putut identifica deloc cu masca pe care ar fi trebuit să o poarte, femeia asta care s-a dovedit la final a fi jucat într-o tragedie, sfârşind de una singură într-o tragedie mută când a rămas singură pe scenă, turnură neaşteptată, înveşmântată în faldurile durerii şi fără nicio mişcare de apărare reflexă când nimic din ce fusese dragoste nu mai era,

e începutul preatârziului atunci când nu mai desprinzi gânduri din rotaţia fanteziei pe care o vei înceta, gânduri pe care le simt pribege în tine, în ele fiindu-ţi atât de frig şi răciri premature, ameninţându-ţi verbul a fi al dragostei, e preatârziu atunci când nu mai eştis înfricoşată în închisul tău cu gratii ale timpului trecut în carnea căruia el şi-a săpat adânc amprenta, acolo unde nu îi mai spui visului de voi nimic, şi-aveai atâtea cuvinte care ar fi devenit vii, arzânde, şi regreţi că nu ai putut avea diplomaţia apei, tu, femeie a semnului de foc cu ale cărui flăcări îţi pare doar că s-a jucat, şi atât de aproape, el fiind la rându-i unul care doar a fumegat, din el acum urcând la cer fum de dragoste carbonizată, deşi atunci, cândva, ai fi putut jura că arde şi luceşti, iar azi, când parcă nici nu îţi mai aude chemarea îţi spui că are în urechi cărbune care îi blochează auzul de tine, trăieşti o spaimă crescândă în care te clatini ca dintre toate cuvintele limbii în care l-ai vorbit  să nu alegi unul, unul singur care te-ar prăbuşi din magia iluziei pe scara coborâtoare pe care stateai, femeie care căuta să nu-şi moară dragostea, cu nedumeririle tale pe care nu puteai să le spulberi,  din care simţeai cum începe să se veştejească  germenele oricărei iluzii, măsurând doar distanţa dintte tine şi el,

e începutul preatârziului atunci când simţi cum îţi sleiesc cuvintele şi începe să mocnească latent frigul în tine, când te mohoreşti, când îţi pălesc luminile, când ce era începi să simţi ca şi cum îţi pare,  când eşti tentată să îi spui lui nişte lucruri dar ştii că asta ar avea o urmare nefericită şi atunci tentaţiei îi urmează rezistenţa, încercând să fii de o magistrală stăpânire însă nu ştii până când, te simţi ca într-un surd asediu al unor gânduri cu înaintări şi retrageri pe care nu le poţi amputa, în durere cu conştiinţa de eclipsă, ajung să te culci fără să mă dezbrac de ele de câteva nopţi, îţi spui că o să îl taci, agonie, impusă autoamuţire, pentru că simţi cum nu mai ajungi până la el şi nu ştii cât de teafără mă voi întoarce din ea, din muţenia asta sau dacă nu voi fi incapabilă de a o mai părăsi,

simţi că nu te mai cheamă, se depărtează, nu te mai străjuieşte cu dorinţa dăruirii totale şi veşnice, auzi în el indiferenţa, contrast între ea şi intensitatea vibraţiilor tale, nu mai curgi înăuntrul lui neîntrerupt, se întorc în tine vechile tristeţi şi incertitudini, cele care nu pot începe sau termina oriunde şi te înspăimântă că ar putea evolua previzibil,

e începutul preatârziului atunci când începi să arunci peste el flăcări de otravă pentru că îţi fuge focul şi te lasă tristeţe cu lumină pală lângă făclii mohorâte, şi nu te mai întorci în singurul loc unde ţi te arătase, nu te mai întorci în urmă ,în înapoierea la puritatea izvorului de voi iscător, acolo unde te adăposteai amintirilor unor nopţi precum un pelerin erotic pe care apoi le spărgeai în fărâme pe care ţi le înfigeai în trup, astfel înfingându-l în tine cu accelerări de respiraţie şi hemoragii sufleteşti, neîndurându-te să nu o faci necontenit deşi te durea fiecare împlântare, zvârcolindu-te în ele, în toate, dar legându-le  între ele cu argumentele luminii şi ale visului care acum rătăcea singur şi din care el lipsea doar aparent, căruia doar părelnic i se pătaseră culorile care acum lăcrimau pe braţele tale neputincioase, el acum doar un frig pasional ce rămăsese din căldura pasională în care cu ochi ce voiau să ardă şi să te ardă te strigase focului, te strigase iubirii, te aruncase în lavă, şi cărora acum le rămăsese doar plânsul neîncheiat, nu numai al tău, ci şi al celui care devenise şi al lui însă travestit, dar gol şi singur,

e începutul preazârziului atunci când ieri nu te mai împiedică de mult să adormi,  nu îţi mai închide visările care îţi adăpostesteau dragostea, nu mai aruncă peste tine gânduri care acum trec dincolo aşa cum veniseră într-un ieri încoace, gânduri de paiaţă tandră şi lunatică pe care nu o asculta nimeni, nici măcar ea pe înseşi nu se mai ascultă, într-un teatru de umbre, în tine cântând o muzică himerică şi expiatoare,  el nemaidezbrăcându-ţi trupul niciunuia dintre cuvintele de dragoste în tine, din vremea când credeai că nu mai există drum de întoarcere,  şi nici dezlegare de vrajă,

e începutul preatârziului atunci când nu mai pluteşti între nopţile gândurilor nesfârşite, sfărâmându-le cerul, stând în faţa unui sfârşit probabil după ce parcă îl ademenisei, aşteptându-l de parcă l-aş fi chemat, auzindu-ţi umbrele cum în jocul lor râdeau între ele cu râsul lor secret după ce îşi rostiseră suspiciunile privindu-te ca pe un rest pe care timpul cheltuitor al dragostei uitase să îl ia îndărăt, tu însă repetând un nume necontenit ca într-un descântec atunci când  simţisei cum  întunericul începuse să digere tot ceea ce fusese contur de dragoste făcându-l să piară, începând agoniile, făcând din tine tortură vie ascultând pierderea ei continuă, cuvintele ei lui, celuilaltului, vorbindu-i tăcute, având atâta durere sfâşietoare şi atât adevăr,

e începutul preatârziului atunci când lumea ta în tăcere contaminase lumea lui şi amândouă lumile voastre proliferaseră singurătate şi dragostea gemea, şi cuvintele de ea începeau să se dezarticuleze, iar pe marginile podului aripilor de vis cu fruntea la pământ stăteau umbre mişcătoare care aproape că le topiseră pe o dimensiune care începea să semene din ce în ce mai mult cu acea a nimicului, un imens spaţiu pe care îl umpluse în tine suferinţa când cercul de frig al primului anotimp fără clipe  se strânsese în jurul tău făcându-ţi cu neputinţă mişcarea de apărare reflexă a femeii îndrăgostite ce erai când începusem să simt în el că tot ceea ce fusese iubire nu mai era şi cuvinte nu mai înălţai la cer, iar anotimpul care ar fi trebuit să fie al tău şi numai al tău devenise al unui timp stihinic şi de-ai fi putut ai fi spulberat toate ascultările gândurilor care redeşteptau amărăciuni, îndreptându-te spre uitare în lumea podurilor fără de relief care acum începuseră să turtească orice tresărire cărând zgomote lichefiate din care neîndoielnic visul că fugise, urmând înecul în sfârşitul în care se auzea, pe care îl auzea,

e timpul preatârziului atunci când începi să transcenzi singurătatea, când numai eşti între despărţire şi reîmpăcare, între ruptură şi reînnnodare, şi toate gândurile tale sunt sângerii şi totul în tine e geamăt de durere pentru că îţi pare că în dragostea în care te credeai ţintuită nu vei rămâne şi plângi necontenit şi plânsul ţi-l simţi ca a avea ceva de implacabil şi destin, şi eşti împietrită şi nemişcările tale sunt convulsii adânci, şi toate nopţile de piatră au acoperişuri de tăcere schilodită, o tăcere din care până şi tu lipseşti după ce ai ars de rugul propriu de cuvinte, femeie în haine întunecate de suflet cu năruirea veşniciei ei şi-a lui, cu iubirea de trecut şi invocare de viitor, eşuând orice cădere în uitare dar rupându-se ca o ramură uscată în iluzii frânte, visuri goale, acolo unde îţi eşti aşteptare, şi aşteptarea un delir asemănată cu o umbră în treptată cădere a îndrăgostitei, a singuraticei îndrăgostite, aşteptări în care unele dorinţe ţi le aşezai, pentru că era preatârziu şi niciun răsărit invizibil din întâmplări, în îndepărtări incoruptibile pentru care nu exista orizont, orizontul fiind altundeva şi mereu de o cealaltă

parte.


La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai…

…acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era…

…astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese, cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l…

…gurile literelor nescrise care nu vroiau să fie despicate în două stând lipite de tine…

…în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus…

…doar că te oprisei în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimerisei fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie, dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei…

…şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista…

..litere în care crezusei cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunasei…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna…

…aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.


Treceri din anotimpuri ofilite ale tainicelor clipe şoptitoare la urechea ferestrelor nedeschise, când frunzele cad în cerul sufletului şi visătorii îşi amintesc de dorul unui altfel iar vocativul are spaţii privilegiate în care însă şi imperativele se aglomerează, unele în zadar

Motto: Sunt clipe câteodată care îţi  refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.


Când în întoarceri în care simţi cum cearcănele din jurul ochilor ţi se adâncesc ţi se întâmplă să îţi inversezi cuvintele ca pe nedumeriri, deşi nimic nu vine la tine şi nu rămâne din întâmplare, trebuind să le faci loc tocmai ca să capete semnificaţiile cuvenite, ştiind că nu le poţi suprima, trăind asta ca pe o impulsiune nestăpânită, începând  să îţi joci antinomiile, joc de răsfrângeri, şi jocului acestuia mai mult i te ascunzi decât i te arăţi ca şi cum ai vrea să curgi peste un final care ar putea avea mai multe chipuri pentru că ai posibile interpretări…

…atunci le simţi mişcându-se în tine, intensificator, de la nord la nord, înghesuite unele într-altele, închizând semnificaţii dar nu în numele definitivului

…când uiţi cum e să rosteşti deschide, deşi eşti fiinţă născută sub semnul mirării, pentru că de atâtea ori doar ai îngăimat şi ai făcut-o discontinuu şi ai uitat cum e să rotunjeşti tăişuri de silabe, colţuri, extremităţi mai cu seamă abrupte şi ai născut margini de întâmplări verosimile ale necesarului desăvârşindu-ţi puţin câte puţin improvizaţiile…

… însă cu cât aflai mai mult, cu atât simţeai cum ţi se măreşte necunoscutul…

…simţind asta pe când încercai să prinzi în urme lucruri aievea întâmplate şi altele care s-ar fi putut întâmpla, dar nu voiai să faci din asta o îndeletnicire înşelătoare şi oricum nu ai fi putut-o face deoarece cheia sau explicaţiile  cauzei nu ar fi îngăduit-o…

…aşa că pe multe le-ai acceptat precum păreau, asta făcând din tine fiinţă mută, numai vedere…

…şi ce loc mai potrivit să îţi aminteşti despre asta decât cel al unor locuri între care ai aşezat durate despărţitoare, pentru că dintr-unele ai plecat înainte de a avea  în ele senzaţia de târziu, de sosire iminentă a unei clipe de unde orice s-ar fi întâmplat ar fi fost cu putinţă dar mai cu seamă ireversibil

…şi în care trebuia să uiţi tot ce ar fi fost pustiu, în nişte gânduri, în nişte ochi, în nişte întrebări…

…şi fără a le mai spune un cuvânt le-ai închis uşa pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin

…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine  încerca indrituirea  explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…

…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…

…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…

…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…

…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…

…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…

…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…

…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…

…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…

…ascultând mai departe cum în tine unele lucruri doar din inerţie îţi mai sprijineau nemişcările cuvintelor pe care cândva, deschizându-le,  ştiai că le vei lua de la capăt încercând să le smulgi pe cele care nu se vor mai desprinde din tine…

…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi  uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…

…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…

…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el  deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…

…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…

…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…

…iar el, celălalt suflet în care ai curs,  din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai  avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…

…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…

…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…

…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…

…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…

…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….

…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…

…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…

…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…

….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…

…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…

…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…

…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…

…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…

…ajungi.


Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.


Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.


Sufletul arcă; sufletcerc al tandreţii, cu miezul timpului imensităţii şi al intensităţii aflat în magic

Motto: Şi când nu mai erai decât  împletitură din şuviţe de umbră şi melancolie şi îţi adormisei timpul care ar fi trebuit să aibă în chenare somnul miracolelor care ştiai că se petrec după legea lor, când toate în jurul tău păreau pierdute şi păreau a te pierde iar miezul fiinţei tale era negru şi al unei nopţi glaciale şi îţi adunai din înăuntru toate gândurile restrângându-ţi timpul prezentului cu atâtea întoarceri în întinsuri înapoi, şi nu mai credeai că va mai veni ceva, că va mai veni vreodată, dar te rosteai unui vis care avea fiinţă pentru tine, fie înfiripat doar pe faldurile închipuirii, spunându-ţi că l-ai chema zadarnic, că l-ai rosti în pustiu, fiinţă în absolută singurătate…

…ţi s-a întâmplat atingerea acelui suflet pe care îl necăutai dar îl presimţeai în sângele tău, cel care te-a trăit în anotimpul tău fundamental, acel al înfloririi şi al rodirii.

Omul care ar zidi o casă înăuntru-i pentru tine, cea care visa fără realităţi înşelătoare şi fără evanescenţe romanţioase, într-un anotimp pe vechile tale dureri care nu îşi închisese porţile uitării şi din care mai întotdeauna era ceva în continuare, o casă despre care nu te mai întrebai ştiind că întrebarea e ademenire, şi ţi-ar fi fost fără zăbavă undele şi cândul ei, o casă în care nu ţi-ai închipui vreodată că vei ajunge să locuieşti pentru că abandonaseşi gândul,  deşi şoaptele îţi erau cu har dar răspunsurile nu veneau,  el vărsându-şi lumina fantastică prin ferestrele tale îngereşti, casă în care te simţi femeia din zodia protecţiei depline, acolo unde îţi adăposteşti tainele, unde ţi-ai uitat timpul tăgăduirilor… …omul care tainic te-ar trezi, privindu-te cu ochi tremurători, din castelul de zăpadă albastră din noapte şi târziu, destrămându-l, cel de la care ai învăţa mai apoi cum să cuplezi voluptăţile voinţei cu visul, iar totul în el e argument al luminii…

…omul cu umerii până la creştetul castanilor, cel pe care nu credeai că îl vei întâlni vreodată, deşi s-ar fi putut, cu gândul la depărtările trecute din aproapele în care ceva se mai vedea dinspre depărtările viitoare, contururi şi direcţii ale unor nicicândfostefiinţe ale tristeţii  căreia îi îmbrăcai veşmântul cu mâinile tale mici, ci mereu fiinde, îmbrăcate în umbră încâlcită de plete pe crengile tale, pe dinăuntru, aşa cum erai în vremea când nimic se petrecea cu tine şi scriai doar himerelor din gândurile tale, omul acela va fi sufletul cerc…

…iar numele lui adevărat  al castităţii sensurilor, iar cuvintele hieratice ale dragostei, cele  care îl alcătuiesc, poartă herb.şi atunci când l-ai afla ai avea ca stare de identitate vibraţia, tremurul, frisonul, totul din tine pudrat cu fiori, amintindu-ţi de primele clipe în care ar urca pe puntea din murmur de lună a celeilalte arce, aceea a ta…

…şi se va fi întâmplat când şi-ar vorbi doar enigmele acordurilor şi sunetele se vor fi împerecheat în sinceritate, acea sinceritate din care ele ieşeau şi a peisajului sufletesc în care s-au resorbit, sursa având aceeaşi identitate după semnele compoziţiei precum şi după cele ale armoniei, urmate de ecouri lăuntrice, fără de disonanţe, clipă în care din muţenia care erai te transformaseşi într-o voluptoasă clipire, în dantelă de palpitaţii înveşmântat suflet, când te-ai pierde în privirea lui de o adâncime nespusă…

…în ochii lui de culoarea florilor înfrigurate, acea culoare tremurător febricitant şoptitoare, acea culoare foşnitoare, culoarea în care încremeneşti în extaz, culoarea de negrufierbinte, culoarea ochilor celui care culege stele de fantezii compozite de păr de înger din cerul  privirilor ei…

…tu, cea care merge prin viaţă cu picioare pure de anotimpuri neatinse, ştiind, prin labirinturile verbului ziditor, de unde să înceapă şi unde se duce când totul e de văzut chiar atunci când lumina îi este nerecunoscută, ştiind că tentaţia, raiului îi este eternitate şi hazardul merită să îl încerci mai cu seamă că te aude…

…iar dacă se întâmplă cumva să dispară, o vei simţi în acea stranie linişte care va începe să curgă prin vinele tale, prin sângele tău…

…şi niciodată nu îi vei auzi ca pe o înstrăinare, aceea care înstrăinare cere…

…chemând-o la ea, la capătul unei nopţi făr’ de capăt, acolo de unde, din clepsidra culcată cu priviri rătăcite din rugină rostitoare şi cu zgomote care tac, tu scoteai sechele de linii cardinale frânte, dintre care unele himerice melancolizate, înfăşurate în şerpi de patimi sfâşietoare prin care doar vântul ţipa spintecând măruntaiele vreunei tăceri care vorbea, iar lui îi erau la îndemână neauziturile ei…

…sufletulcerc al tandreţii tale, va fi  pământul întreg al anotimpurilor despletite, rostitor mereu prin, precum un învăluind în crisalida sufletului lui în tine…

…spunându-te repetat cu fiecare exuvie, şi niciodată în amurg, şi niciodată în durere şi nu îţi va fi vreodată gând îmbrăcat în rană trecută în culoarelacrimă de sângeriu şi nici dintr-aceea care să îţi poarte întunericuri, dezarticulându-ţi soliditatea, deşi poate din el ceva va picura,va cădea vreun gând din fruntea învineţită, conţinut cărnos, se va surpa sub vreo greutate a sensului, se va întrista, va păli, se va veşteji, se va usca, se va prăfui, i se va stinge muzica în vreo haltă pe planul înclinat al razei vreunei clipe din anatomia labirinturilor părţilor lui, neprăbuşind însă cântecul… …el va fi ivirea a cărei expresie nu se face la întâmplare, revărsăre cu îndiguiri stăpâninde întru adânc şi durabil, ce niciodată nu se va împrăştia prea tare încât să îşi poată pierde puterea de a pătrunde, nearuncându-se în diformităţi sau în amestecuri lipsite de rosturi, încâlciri heteroclitice dincolo de lizierele lui…

…va fi cel care îşi cântăreşte în cerurile din el precauţiile, după cum el munceşte în gândurile răsfirate şi mângâiate de mâinile febrile ale sufletelui lui…

…cel care poate se teme de sineşi, însă de tine nu, pentru că el ştie cine eşti, pentru că locuieşte în tine, în interioarele tale, iar niciodată nu îl vei înstrăina, şi niciodată nu te va rătăci, nicidecum nu îţi va undui mistere imprecise, acoperindu-te cu ele, tremurându-te, nu îţi va fi vreodată geamăt de încheiat, ploaie împietrindă, fugă…

…derută precum unică, singură certitudine, încotrou al nicăieriului…

…stare de suspensie între susuri de beznă, neştiut al aflării, acel în confuzie, văz în lacrimă din aluat negru, dizolvator…

…ci îţi va fi întotdeauna transportându-te precum înfiorări până acolo, oricare sau oriunde fi-i-va însemnândul fără zgură, fără oxidare, fără spasmuri de cifruri sau hemoptizii sufleteşti…

…va fi cel asemeni unui pod articulat din abstracţiuni de o concreteţe tulburătoare, şi mai cu seamă e nemistic, iar împrejurările în care îl  vei trăi ca şi cum niciodată nu se va sfârşi timpul lui, cel în care mereu îţi va fi şi care a început cu fragmentul pasului din verbul a aştepta atunci când îţi fusesei în avarie sufletească şi poate chiar suflet ruinat în lumea autică din înăuntru…

…cea fără puncte irespiratorii germinând răspunsuri fatale, în vremea unor doruri care te pustiiseră şi din care a rămas amintirea de trupuri revărsânde ale clipelor…

…incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta…

…când îţi spuneai că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus, mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire cuiva ce le-ar fi putut rătăci înţelesurile…

…ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte, când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi, durere până la lacrimi de singurătate a ceea ce cunoscusei înainte de venirea luişi nimic în tine nu amâna sosirea, simţi că îţi împlinesc cerinţa de taină fără sfârşit…

…el, omulcerc, pe care îl vei simţi ca pe o parte a ta dintr-un întreg întoarsă în întregul monturii cosmosului vostru…

…cel pe care îl crezi undeva încă departe, atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părându-ţi-se că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând…

…atât de înnebunitor de neadevărat existând

…el, cel  nu îţi va fi niciodată frig pedinăuntru şi nici în afară, pentru că vine din valeasoarelui, va fi lumină răsfirată, venită şi rămasă, crescând termic apropieri cu prezenţa lui, cu verbul a cuprinde, cel care spune totul, căldură pasionată ca aspiraţie în care se strigă mereu unui anotimp din aur topit, de foc, de făclie veghetoare, nuanţe cu treceri necontenind înspre intense legături de cărare auzindă până la tâmpelele urechilor în care palpită transparenţele acordurilor şi îţi va fi  mereu un însoţitor al cutezanţelor interzise în împrejurări de crepuscul…

…el, cel pe care îl vei simţi înainte de a fi cu din ce în ce mai multe detalii, iar tu, cu tălpile desculţe, îmbrăcată cu rochia stângăciei şi cu extensii de iluzii când atât de mult îţi părea că mai ai de mers, iar aceasta poate că nu înseamnă altceva decât acest mers ce nu se mai sfârşeşte şi ceea ce moare în iluzie este renăscătorul lucru ce îşi pregăteşte învierea şi puritate ce nu va dispărea pe drumuri, tu îl  trăieşti, înălţare, ca pe un sufletarcă

…într-un ritm între cei doi poli ai destinului care de când lumea este nepereche, ca pe un construct straniu, părând a fi iregular, cumva similimagic, altcumva similirevelator, de multe ori părându-ţi fantomatic, al unei realităţi care poate părea pierdută, şi în adâncime iar peste ea construieşti vispodul pe sub care apa voastră nu va mai scăpa la nesfârşit, ferindu-se necontenit de pietrele pleşuve, însă nu după chipul visului, ci după cel al realităţii, câteodată neireală şi acolo îţi va fi apropierea… …acolo diferenţa…

…iar în depărtări sunt ascunsurile iscării din închipuire, stăpâniri de ţinut nesigur, care trebuie pândit şi sustras imaginarului, nemurindu-l în tine, ca şi cum ai lua în posesie efemerul, făcând-o privind planând, auzind astfel cum ţi se lărgeşte spaţiul lăuntric, umplând de sevă ceea ce ar fi putut până atunci îngreunaturi de învelişuri fără miez,cele odată ale nedeosebitoarelor pe care de acum încolo le vei duce încotroului pe care ţi-l vei vrea, stăpânindu-le, acum ştiind că tot ceea ce aveau să devină fuseseră încă de la începutul începutului…

…doar că nu le vei fi cunoscut alfabetul definirii, până la venirea lui…

… a celui care îţi va da  vindecarea şi păstrează cicatricea prinsă în spaimă, iar tu nu o vei simţi niciodată, pentru că el îţi va răspunde înaintea întrebării când nu mai poţi să vorbeşti, dar pe dinăuntru vei fi dezlănţuire sonoră, de sunat însă, pe dinafară sună doar tăcerea sufletului, dar omulcerc este acel cuvânt care nicicând nu se va retrage din tine, îi vei fi mereu semnificaţie, îţi va fi mereu sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca cealaltă, iar el îţi va spune că nu va pleca, îţi va spune cu gură de înger că poţi să îl consumi perpetuu, balansându-l ori mişcându-l gingaş în mecanica iubirii, el, focul din tine, tu, focul ce rămâne cu el…

…el, cel care va fi şi forma tremurului tău , şi a vibraţiilor, dintr-acelea care îţi vor compune insomniile dulci, argintii şi sporovăitoare petrecute în tine, întotdeauna şi nu numai uneori în intimitatea melancoliilor somnului nedormit pe roua nuanţelor ambalate în gânduri, călătorii măcinişuri îndelungi cu ajungeri improbabile şi nuanţe deosebitoare, imagini deschise în evantaiele eflorescenţei ecourilor din trecut când te auzisei ca un căutător fără ochi, văzând cât ştii şi lăuntric ştiind cât visezi, spunându-ţi că atunci când îl vei înceta vis nu va mai fi, gânduri tocite pe partea dinspre care mai mereu le apucasei când îţi apăsaseră fiecare simţ, când erai singură în labirintul ce îţi suna a peşteră şi nu voiai să devii un vaiet…

…şi credeai în disponibilităţile de greşeală ale minotaurului, şi îţi erai greu şi îţi spuneai, în monologurile magice ale descoperirii, cu sensibilitatea ta uşor tresăritoare, că fără încredere nu se naşte nimic, şi nu îndrăzneai să crezi că el ţi se va întâmpla, că îţi va fi aşteptarea în plină certitudine, el aspiraţia şi scadenţa ta, întâmplare cândva, însă a unui nu prea curând…

…dar atunci când ţi-ar fi fost dar să fie, de ţi-ar fi fost, toţi atomii tăi ar recepta vibraţia muzicii lui, sonorizându-se, dacă nimereşti cuvântul magic, iar unul pe care l-ai putea rosti ar fi conţinut în el dorul de evadare spre lumea care ar începe astfel să cânte cu puternică insolitare de verb… …construind lărgimea înspre crugul zărilor în treptele înalte ale cerinţei sufletului tău, simţind cum prin tine trec vectori ai imensităţii, şi o fac radial, iar puterea era doar a ochilor tăi şi ai lui, ai celui care aruncă anateme aparenţelor, fără construiri de cortine, din vorbe transparente, mărturisitoare cu o deplină nuditate, vorbe care spun, rostinde feluri de locuire măsurând distanţa dintre voi, altenanţă între depărtare şi apropiere, măsurând aproapeledeparte dintre tine şi el, dintre pământul şi cerul vostru, vorbe locuitoare în casa lumii voastre…

…acolo unde ieşi din tine, căutându-ţi identitatea cu el, celălalt suflet în care sălăşluieşti, vorbe fără margini şi nu din mii şi mii de cuvinte cu litere strâmbe, măşti şi minciuni…

…cuvinte împânzite de himere şi iluzii care nu au decât întunecimi incomunicantincomunicabile, ci numai şi numai acelea care au duh, stârnind sonorietăţi secrete, nepunându-şi sub interogaţie sentimentele…

…el, cel care îţi  va dilata contururile în forma de fericire a pierderii de sine, care îţi va risipi, îţi va împrăştia şi îţi  vasparge limitele şi în care te vei uita ca într-o oglindă ce vede interiorul, una ovală, şi cu halouri nebănuite în care oricare imagine a lui  va avea caracter de fascinaţie, iar de când ţi se va fi întâmplat, prezentul tău şi al lui l-ai simţi ca pe singurul moment temporal cu adevărat, ca pe unica instanţă a vieţii tale şi orice alte forme de timp concurent nu vor avea avut decât o atmosferă de vag

… prezentul care va fi mereu timpul vostru favorit ca intensitate, trăit ca unul absolut, ca un unic posibil timp, când totul, şi visarea focului, ideală prielnicie, foc ce trăieşte în inima ta, în cerul pedinăuntrului,  foc lângă care te-ai aşezat fără să adormi, având doar memoria arderii, a fiecărei arderi când în tine poate încă mai auzi timpul chemarii de rug, deşi poate a mai fost odată, pentru că orice începe într-o poveste de om de mai multe ori, totuşi aidoma nu a mai fost niciodată, şi tot ceea ce mai întâi a fost iscodire acum devine înţelegere…

…prezentul pur în care pe el îl  vei simţi în cuprinsul tău sufletesc ca o stranie beatitudine din care niciodată nu ai vrea să te mai trezeşti, îl vei simţi într-un undecândva loc ca pe un poem fantastic învăluind pervazul de lumină al ferestrei sufletului tău fermecat, acolo unde îţi sunt înşirate atâtea aţe călătoare ale păianjenilor gândurilor tale desfăcute din nodurile colţurilor şi deşertate din culcuşul lor, simţindu-le câteodată ca pe ceva solidificat în care, dacă ai vrea, oricând ai vrea, ai putea ciopli orice altă formă de relief al lor, când viabile şi când caduce, al altor clipe fără orbite, nevenite, cărora nu le vei mai retrage respiraţiile…

…cele care ar descărca asupra ta acel petrecut magic în care nu ai mai avea unde să îţi parchezi tristeţile şi convulsiile anotimpurilor pierdute, în care graţia ţi-ar da ascultare, împlinindu-ţi dorinţa unde totul va reîncepe în tine aceeaşi, în tine totodată alta, iar el, cel de care îţi va fi atât de sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, sufletul tău arcă, acel neaşteptat şi totuşi, îţi va fi începutul tău continuu, tu cea care nu va mai cădea din timpul dragostei, fiinţa lui pereche cea de el îndrăgostită secundă cu…

…secundă.