Drumul dintre culorile juste ale lucrurilor juste şi reale

Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.

 

E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,

acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare,

când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile, şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi  va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai  folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când,

pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse, cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai

vedea.

Publicitate

Alipiri, încorporări, şi descumpănite semne de adio

Motto: Renunţase la fugă, predarea în necunoscut nu o mai paraliza precum nici sfârşitul armurii, dragostea dormea la picioarele ei, aşteptase de demult în ea, toate erau acum simple şi exacte, nu pentru mult timp, evident.

 

Se ia un profil de pribeag şi nişte depărtări incoruptibile, se ia o uşă, irezolvabilă ca orizont, se ia un da sau  un nu, pentru a face balamalele uşilor să se deschidă sau să se închidă, se dă frâu dorinţei de a spune tot, se ia o disperare înainte de a o duce la capăt când se lasă cu ameninţarea dispariţiei, şi nu se renunţă chiar dacă nu se spune ce trebuie, ceea ce trebuie era şi este altceva, se ia o amintire, ca o haină prea mult purtată, dar nu se atinge, ca să nu o tulburi, deşi ai întinde mâna înspre ea să o aduci spre tine, dar asta ar însemna să îi apeşi prea tare una dintre margini în carnea sufletului tău,

se deschide o uşă, uşile, securităţi conştiente şi inconştiente, şi se intră, dar se rămâne pe loc,întunericul se deschide în faţa ta, se ia un departe în jurul căruia nu e nimic şi se apropie cu mişcări oprite cândva, amintirile neîntâmplate îşi opresc arătătoarele, eşti cel care cândva închidea o amintire fără să deschidă o alta, refuzurile tale nefiind niciodată însă gesturi gratuite,

se ia o amintire, de fiecare dată chemată în întregime, şi se începe joaca de-a nesfârşirea, după ce se fac uşile să tacă, se ia un cuvânt definitiv, prin care nu vrei să fii  trecător şi un  da care îţi va stăpâni răscrucile, când îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii, şi când unele lucruri ar înceta să mai conteze pentru tine şi nu ţi-ai mai căuta finalităţi, pentru că oricum totul se destramă,de parcă totul ar începe cu sfârşitul, ademenitor fiind doar accesul până la ele, se ia, semn de dragoste, o frică de a termina un pas şi se dizolvă în întrebarea dacă asta nu ar însemna a rata un drum,

se ia o clipă fără timp când începi să crezi în năluciri când te ia cu sete de ele, că te muşcă de ochi, ameţitor răscolitor, iei drumul cel mai scurt spre ele, aşa crezi, când te fapt totul nu e decât un zadarnic ocol, se ia un adio şi o nălucă, dar ce contează încă o nălucă în plus, când a fost despre năluci, n-ai avut niciodată ţinere de minte, cât despre fantomele versatile ale fanteziei tale, s-au săturat să îţi tot asculte invocările,

se ia un mai înainte şi un mai departe înainte de un nimic îndepărtătându-se mereu de el însuşi de parcă nu ar avea sfârşit, se ia o adversitate oarecum paşnică şi i se sfărâmă hotarele deşi totul ar putea părea apoi provizoriu, incert, ambiguu, dar mai ales evanescent, se ia multul sau puţinul şi lumea ta va începe din nou, vei sfârşi să mai cauţi drumul către rai, raiul, o exprimare metaforică pentru nişte întrebări, dintre care unele prohibitorii, se ia acel lucru numit dragoste înăuntrul căruia există două fiinţe, se ia cuplul de adverbe înăuntru-afară, antiteză,şi se înaintează înspre începutul care te va absorbi

irezistibil.

Nimic nou pe front, nicio resemnare, doar deghizamente din recuzita impusă

Motto: După ce unele poveşti îşi consumă în exces erorile şi înţelesurile, într-un final nu rămân altceva decât  nişte învelişuri lipsite de conţinut.

 

Nimic nou pe frontul de est, sud-est, largul lumii voastre a fost demult urzit, ea a îndreptat toate îndoirile, sau îndoielile, nu ştie care e adevăratul nume, şi le-a însuşit mereu pe acelea care nu mureau, ar putut fi atâtea morţi şi atât de puţine existenţe din care nu ar văzut nimic din ce ar fi fost aievea, când e despre  păienjeniş de suflet, dacă ai avut cândva capul plin de visuri ca şi ea nu ştie, poate că unele visuri au murit cândva, fără de vreme, încă aveai sânge tânăr în vine, s-au dus undeva, pe cât de furioase, pe’atât de vinovate, tu atât de surd la ele, erau prea neliniştitoare,deşi tu te purtai atunci fără nicio frână, în următorii ani ţi s-a şters până şi amintirea lor, ar fi curioasă să afle cândva despre ele, ştii, curiozitatea asta se întâmplă până şi firilor celor mai apărate,

curiozitatea mea nu ar fi fost dintr-aia preocupată doar de ce vede şi atât, mie luciditatea mi-a mărit mereu privirea, înţelegem câteodată ceea ce nu am vrea niciodată să vedem sau să înţelegem şi de-asta eu sunt fiinţa care care n’are tristeţi, i-ar spune ea, scrumul lor, al celor care au fost cândva, îl ţin într-o urnă, încă nu am hotărât când şi unde să îl împrăştii, au fost oarbe şi pline de bătrâneţe, de la asta li s-a tras când au închis ochii, înainte de asta căutând deşertul,

nu ştiu ce fuseseră înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, pe drumul lor însă nicio ţintă, prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi, ceva existent, deşi discutabil,

sunt lucruri pe care cândva ochiul meu le-a primit, i-ar spune ea, sunt sigură de asta, dar nu se mai regăsesc în memorie, asta neînsemnând că sunt pierdute, poate că le-am redus eu prea mult la absurd, era pe vremea când încă nu sfârşisem de vânat absolutul, consecvenţa faţă de el fiind modelată de incidenţe subiective, fireşte liniştea îşi măsoară paşii, îşi ordonează gândurile, când se simte prinsă în capcana unei voci şi atunci simte cum dispare, dar porneşte iar de la început fără să îi dea vocii ascultare, unele poveşti sunt învinse de propriile lor tării,

nicio suferinţă veche în amurguri, doar să ştii să le dai drumul la vreme şi să nu vrei să le mai întâlneşti niciodată în viaţă, toate depărtările şterse, toate incompatibilităţile peste care niciunul dintre cei doi nu pot trece fără să se piardă pe sine, ştiu, da, cândva tentaţia dragostei ţi-a fost copleşitoare, legile iubirii sunt nemiloase, privesc din tranşee, nimic nou pe frontul de est, sud-est, a refuza, mult mai mult decât a

primi.

Când îţi urli furtunile mâniei, mânia dispare

Motto: Pentru mânie nu ai niciodată pasul prea larg, pentru că şi ea poate merge repede, ajungându-te în urmă poate în fiecare zi, poate când şi când.

 

Era îmbrăcată într-o mânie gen tunică, genul furibund, o strângea al naibilui de gât, o purta pentru că nimeni nu era de faţă să o vadă în ea, dacă ar fi fosz cineva de faţă şi fără să i-o fi văzut vreodată i-ar recunoaşte-o şi i-ar zice să scape de ea că nu o prinde, nu îi vine bine, să o calce mai bine în picioare, e bine că nu e nimeni prin preajmă pentru că în clipele în care ea îmbracă rochia asta trebuie să se ferească întrucât cineva va avea de suferit, ori ea ori celălalt, aseară a cotrobăit printr-un armoar şi a dat peste ea, uitată, nu-şi mai aduce aminte cum a ajuns să cotrobăi pe acolo, e grav când începi să ai mai multe omisiuni şi mai puţine aduceri aminte,

ea ascundea printre lamele ierburilor pumnale, în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă, de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin,

pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ, în zilele când era furioasă, ea şi celălaltul ei pe maluri despărţite de ape învolburate şi vinete, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din el surpându-se înăuntru,

sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept, aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o,

mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau poate tocmai de aceea cuvintele noastre sunt armături dar sunt şi arme cărora le dăm întrebuinţare până la

exces.