O făclie în noapte, trecând totul prin amintiri fumurii

Motto: Unele amintiri, oricât le-ai îndepărta, revin mereu în acelaşi loc.

 

A fost ora pământului şi în memoria mea sentimentală care unor trăiri le dă câteodată amploare am scotocit după nişte amintiri de mult nemaiauzite, amintirile sunt gânduri aşezate în trecutul în care câteodată ne întoarcem fără rost, pentru alţii de curând pe pământ, născuţii după 89, abia înţelese, o realitate atât de îndepărtată, atât de veche şi de folosită, scorojită şi plesnită, se întâmpla când în anii ăia crunţi mai în fiecare seară eram pradă întunericului lung de câteva ore,

se făcea beznă în case, din vremea aia am, pentru că şi acum mai e, un opaiţ, o lampă dintr-aia cu fitil care îţi dădea o paloare de cadavru de-a dreptul înspăimântătoare, ăsta-i unul dintre lucrurile care-mi vin în minte de-atunci, altele stau tăcute la locul lor, lampă la lumina căreia nici nu mai ştiu de câte ori nu mi-am făcut temele cu privirea larg deschisă cât să încapă în ochii mei bătuţi de alte oboseli în care căutam să prind ziua, ochi rupând cât mai mult din lumina făcliei lămpii când mă prindea seara, pentru teme nefiind mai niciodată exactă, lăsând să treacă timpul,

simţeam întunericul cum mă umple pe dinăuntru şi-aşa mă lua cu o toropeală şi cu apăsarea oboselii dar trebuia să rămân trează sau naiba ştie, poate chiar dormeam cu ochii deschişi, lampa pâlpâia ca şi creierul meu, nu-mi mai aduc aminte după câte ore aveam iar lumină sau dacă nu mă culcam aşa, mult mai devreme lovindu-mă de călcâiele nopţii, dar un lucru e clar, de-atunci, de la atâtea ori de ochi întunecaţi mi se trage beţia de lumină,

atâtea ore ale pământului am trăit la viaţa mea cu docilitate, că nu puteam opune nicio rezistenţă, noi, cei ai anilor acelora ca întunericul dar unul de care nu puteam scăpa, nu puteam face lumină, ani în care mai toţi aveau o uriaşă capacitate de a se adapta la situaţii, nişte ani mai târziu nişte lucruri   tot se mai agăţă dureros de mine cu mâini reci şi privire scurtă, aşa că de fiecare dată ora pământului mă găseşte cu fruntea încruntată, e aducătoare de amintiri negâtuite de ceaţa uitării, aş fi ieşit în primăvara de afară să înalţ un lampion dar ploua, ploua peste gânduri, peste trecut, peste ochii cu lumină

grea.

Anunțuri

Şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci

Motto: Există interpretări posibile bine înfipte în imaginaţia noastră.

Străinul acela cu privirea înfiptă în întuneric, cu faţa inimii pe jumătate acoperită de cicatricile lucrurilor la care abia ajunsese, ca un personaj pe care, alterându-şi-l, îl jucase pe lângă, hoinăreli între puncte cardinale, cobora tăcut în gânduri de toate mărimile drumuri pe care nu ştia că abia de acum le va începe, gânduri care i se păreau nişte mâni întinse către nişte parâme care niciodată nu i se vor arunca, le respingea, respingea, cu memoria mişcării,

drumuri ce nu sunt pentru că aşa i se păreau, uitând că există ceea ce întârzie să apară, muchiile acestor lucruri fiind extrem de întunecate pentru că aparţin necunoscutului, încă, lucrurile astea sunt extrem de strâmte, nu încap în ele decât doi, şi niciunul când vrea, pentru că este despre sincronizare şi nu despre trăirea în acelaşi timp dar în durate paralele, aşa că străinul acela cu ochii înfipţi în întuneric şi dureri aşezate pe tâmpla lui dreaptă, care mâine, poimâine, cu o clipă înainte de a fi prea târziu, avea să iubească din nou, călca despicat pe înţelesuri cu dârzenia cu care refuza amestecuri romantice şi inutile,

şi privirea i se umplea de vânt, îşi amintea despre lucruri întâmplate, despre antecedente şi despre ceea ce rămăsese în el ca efect al antecedentelor, se simţea străin faţă de unele asupra cărora i se deschideau ochii, începea să înveţe faţă de ele indiferenţa, făcuse erori, cele ale premizelor inconsistente, şi asta atrăsese după ele disforicul, fusese cu altcineva ca într-o propoziţie inconsistentă,

ceea ce trăise i se păruse adevărat, nu era adevărat nici măcar prin accident, acum nu mai conta sfârşit şi început, sentimentele astea ca nişte funcţii organice, gândurile lui erau ale unei tristeţi fără leac, există în viaţa asta nişte pustiitoare exeperienţe, şi sunt ale ciclurilor celor mai apropiate de suflet, gândurile străinului întârziau asupra unor renaşteri, a unor învieri, ar fi trebuit să o ia de la capăt, a o face sau nu fiind doar oscilaţiile

iluziei.

Poveste poveste, când sensul stă în verbe şi verbele sunt la altcineva

 Motto: Există poveşti care dacă nu s-ar spune, n-ar fi.

 

Cică a fost odată ca niciodată o fetişcană tare băieţoasă pe care toţi o strigau cu un nume de alint, si anume Mărţişor, Mărţişor lua mereu în râs dragostea din frunză verde de maghiran, vegetalul ăsta cu valoare de simbol ce exprimă vraja şi subjugarea îndrăgostiţilor, atunci când vreun flăcăiandru îi da târcoale, părea că va rămâne fecioară palidă la ferestre înzidite, trupul ei de rozmarin topindu-se pe picioare de dorul celui pe care şi-l închipuise că va pleca odată în lumea asta mare nu pentru a o căuta, ci pentru a o găsi, însă vremea trecea şi Mărţişor se usca pe zi ce trece,

aşa că într-o dimineaţă de lună martie doar ce începută, îşi încinse la brâu dorul neostoit din funii albe şi roşii şi dusă fu în lume să îşi caute ursita, şi ea, Mărţişor, e în fiecare din noi, străbătute de fior naiv al dragostei, cele care în toţi acei bărbaţi de dinainte l-am căutat pe acel care, fără rest, ne-a întregit,  acel bărbat care are asemănări cu toţi ceilalţi, dar pe care  îl trăim  prin acel unic şi deosebit de toţi ceilalţi, cei care atât de bine puteau, intrând unul în celălalt, să încapă unii într-alţii, dar numai el, cel ultim, aidoma unui ultim adevăr, are putinţă să îi încapă pe toţi,

şi în fiecare zi de început de primăvară ne legăm cu şnur alb şi roşu, cea care nu şi-a găsit ursitul, să îl găsească, iar cea căreia întâmplarea dragostei i l-a scos în cale, să nu-l piardă în veci, primăvara încep întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, de aceea cred că primăvara ne prind atâtea doruri din urmă, pentru că ne caută, sau noi le căutăm pe ele la răspântii între gând şi moarte sau naiba ştie, şi aşa începem să spunem poveşti, poveştile alea care dacă nu s-ar spune, altfel n-ar fi, ar rămâne neîntâmplate,

poveştile noastre de primăvară sunt de-un verde crud, culoarea asta care îşi îndreaptă ochii la cer şi nu cere nimic ci doar aşteaptă, poveştilor noastre câteodată le lipseşte îndrăzneala, curajul, poveştile noastre ne privesc cu ochi neajutoraţi, trişti, imenşi când le minţim din frică de ce-o să fie şi atunci se trag înapoi, cu o mirare obosită, dacă Mărţişor n-ar fi plecat în lumea largă să îşi caute dragostea, între nostalgii şi iluzii, ar fi fost acea poveste tragică în care totul e cu

putinţă.