Nuanţe contextuale concentrice, clar precizate

 

Motto: Există inexistentul, dar posibilul.

 

Câteodată e luni, alteori e despre alb, albul, întâmplatul şi neîntâmplatul, unde tot ce nu mai este se recompune şi se recondensează, culoarea ondulării contrariilor, ce pare nepăsarea surdă,  culoarea pereţilor tăi zugrăviţi cu indecizii, culoarea în care eşti nicăieri şi oriunde, eşti ubicuu, e singura culoare în care e mai multă certitudine decât îndoială, câteodată e marţi, alteori e despre negru, culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, înainte de asta dând împărtăşanie muribundei dragoste, înainte de asta crezând în iluzia veşniciei ei, esenţiali subiectivi, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte,

câteodată e miercuri, alteori e despre galben, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e culoarea care stă cât poate şi apoi pleacă, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n-ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi, câteodată e joi, alteori  e despre albastru, albastrul este culoarea părelnicului, a părea, verb cu regim privilegiat, lucrurile părând a fi într-un anume fel, presupunând că pot fi şi în altele, pentru că un fel de a fi nu sfârşeşte toate felurile de a fi, a fi şi a părea că este, inspectându-se reciproc,

a părea, în imposibilitatea ta de a-l defini exact, continuând să fie halucinant deşi ceea ce îl provocase dispăruse demult, a părea e despre aparenţele pe care căror lume suntem suciţi atunci când ezităm între aproape şi departe, a patra dimensiune, cea a aparenţei, câteodată e vineri, alteori e despre cărămiziu, cărămiziul are mobilitatea afectelor nestatornice, e nuanţa trecerilor cutreierate de întrebări încrâncenate, după ce îşi opreşte paşii la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, şi care, dacă nu ar cunoaşte drumul înapoi, ar rătăci fără regulă, ar rupe din încheieturi concordia dintre gândurile ale căror umbre stau la rând, înşirare în lungirea inimii, aşteptând întoarceri,

câteodată e sâmbătă, alteori e despre roz, rozul e singura culoare pe care nu ai curajul să o laşi prea multă vreme singură, că e ca un exploziv, odată ce a pus stăpânire pe lucrurile pe lângă care înainte bătea vântul, ai pentru ea cele mai infantile explicaţii, prima oară nu face nimic, stă şi se uită, vede toate lucrurile pe care le urmăreşti incontinuu precum şi pe alea pe care le tot pui sub semnul întrebării, cum ar fi dragostea, apoi te face să priveşti totul prin nişte lentile deformatoare, începi cu ea o luptă adevărată, nu vorbe, doar că sfârşeşte prin a te convinge că are doar un timp anume, ăla în care eşti

naiv.

Publicitate

Întâmplări căutându-şi destinul printr-o serie de împerecheri, încercând potriviri cu o dezolantă inocenţă

Motto:  Adevărata retorică a dragostei este tocmai refuzul retoricii.

 

Dragostea este la îndemâna oricui, dragostea, iluzia pe care unii o trăiesc cu o copleşitoare senzaţie de realitate, dragostea cea aproape de la capătul viitorului, când cel care rătăceşte prin lume altundeva de tine, cel care a plecat în lume nu pentru a te căuta ci pentru a te găsi, nu va ajunge niciodată la timp, dragostea,  chestia aia pe care o trăieşti cu imposibilitatea de a face anticipări sigure, asta fiind exclusă, iar asta pentru că dragostea nu îşi cunoaşte viitorul, decât prezentul, dragostea cea care leagă cu libertatea, aşa că las-o să plece dacă îi simţi îndepărtarea, şi nu face din timpul ăsta un teritoriu al agoniilor,

dacă se întoarce, e a ta, oricât şi-ar amâna sosirea, iar dacă nu, n-a fost niciodată, în dragoste nu ştii decât de unde şi cum ai început, unde vei ajunge sau dacă, nu ştii, rămâne de văzut realitatea sau irealitatea lumii ei, după multe poveşti cu sfârşit, într-un final vei putea vorbi ca un expert în moartea amorului, poate că se întâmplă uneori ca două fiinţe să se întâlnească doar pentru a intra în conflict cu toate postulatele acelui lucru care se numeşte dragoste, unii pricep să fac din asta cele mai bune întâmplări dramatice ale lor,

când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsă resemnarea bilanţurilor, găseşte-ţi o îndeletnicire secretă, chiar dacă nu e necesar, asta pentru când te tot regăseşti în banala postură de melancolic şi de resemnat, când e dinspre partea cu amorul, pasăre călătoare, ia în gânduri ostatec vreun alt amor, aminteşte-ţi că dragostea începe ca într-un joc, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea,

iar tu, ăsta de la celălalt capăt al jocului, fără niciun fel de sete de aparenţe a femeii, cum că dragostea ar fi totul, şi care nu ştie ce caută decât în clipa în care îl găseşte şi pentru care asta e tot, dar e destul, tu ai spune că nu ştii dacă jocul e adevărat, da, dar nu ştii sigur nici dacă e minciună, oricât de improbabil ar putea să pară, totul va fi cum a mai fost, nefiind vreodată aidoma, lăsaţi naibilui nostalgiile de toamnă şi fortificaţi-vă capacităţile de rezistenţă în faţa vicisitudinilor dragostei, că altfel ajungeţi, arghezian aşa, să o băgaţi în pământ înainte de vreme, tu mortul, tot tu şi

groparul.

Cuvinte ce trebuie spuse şi cuvinte ce trebuie doar să dea numai iluzia că au fost sau că ar fi putut fi spuse

Motto: Retorica singulară destramă sensul.

 

Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,

de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,

ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată,  când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,

aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai

spune.

Ispita hainelor la fiecare pas, când haina îl face pe om

Motto: Ne asortăm împrejurările de viaţă cu hainele şi cu nuanţa ochilor.

 

Suntem puşi sub ochii noştri şi ai altora, hainele sunt felul nostru de a ne exprima vestimentar, legat de asta lăsându-i la o parte pe cei cărora le lipseşte modul exprimării, hainele sunt nişte scamatorii din care scoatem efecte, hainele sunt o iluzie, unii sunt haine mai mult decât sunt ei înşişi, praf în ochi, adică, hainele, în afară de a ne acoperi goliciunea trupului, au acea forţă emoţională a mesajului, despre asta suratele mele eve ştiu cel mai bine atunci când vor să transmită ceva, când se lasă cu seducţie, arma de luptă a acestui gen, chestii care se lasă în adami cu amplificări, şi asta fiind posibil datorită emoţiei resimţite, oricare ar fi ea acea emoţie,

există haine-îndemnuri, ajutându-l pe cel care le poartă să se descopere în faţa altora, şi care îi dau valoare, pentru că ei sunt cei care poartă hainele şi nu invers, purtăm uneori haine care ne pot trăda intenţiile ascunse, că misterul e atât de uşor de ghicit, există hainele-potenţă, cele care ne arată puterea zeului ban la care unii se închină, după hainele astea fiind aşezaţi pe o scară de valori, există hainele-corset care pur şi simplu îţi strangulează spontaneitatea când e să se lase cu exigenţe sociale, există hainele hilare, atunci când individul care le îmbracă nu are datele fizice necesare,

există hainele-regret pentru care timpul subiectiv s-a oprit sa se mai scurgă între tine şi ele, cele pe care nu le-ai mai purta dar la care, înfrânt nostalgic legat la trecutul unei vârste, te tot întorci, amintirile parazitând  momente anterioare deşi vârsta la care ţi se potriveau are mult rămas înapoi dar tu crezi că aşa poţi păcăli timpul, ăla cu ofilirea, haine prin care laşi să fii cunoscut cum ai fost odată cu adevărat, îndârjindu-te să te păstrezi definitiv oricum, doar că e în zadar să te mai cauţi în ele crezând că poţi ţintui timpul pe loc, ai cam îmbătrânit, se numeşte realitate,

există acele haine care o iau înaintea omului atunci când trăsăturile tale psihice, temperament, atitudine, nu sunt chiar măsura potrivită şi eşti complet lipsit de abilitatea de a le purta, vrând să pari ceea ce nu eşti, există haine în care te simţi ca într-o potrivire adâncă, aşa cum sunt eu cu blugii mei forever, vorba lui Neil Diamond, există haine-remorcă, asta când se lasă cu tendinţe, toată lumea în ţoale pusă la remorca acestei tendinţe, într-o haină eşti uneori ca într-o poveste, fireşte, rescris cu

totul.