Poveştile nu strâng ani, tot ce e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă

Motto: Ce i-ai mai putea spune unei poveşti decât că dacă ar fi adevărată s-ar recunoaşte toată dintr-odată?

 

Îţi vei da seama că lipseşte ceva, după ce îţi vei fi descoperit nişte lucruri despre propria fiinţă, va fi atunci când vei obosi vorbindu-ţi, monologând, neauzindu-te decât tu, dragostea este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum este însăşi veşnicia, chiar, nu m-ai întrebat niciodată de unde sunt şi de unde am privirea asta unduioasă,

ţi-aş fi spus că pentru a ajunge aici a fost nevoie să trec peste o punte mâncată de umezeală şi foarte îngustă, eram foarte înfometată să mă goleşti când încă ne mai jucam de-a depărtările încrucişate, punţile mele sunt legate de o practică restrictivă pentru că nişte închegări viitoare m-ar putea deruta sau descuraja, curajul poate fi uneori al naibilui de apăsător prin supraabundenţă, ritmul lor nu e niciodată egal şi nici previzibil, unele drumuri pierd prin ceea ce câştigă,

e despre experienţe,  dar mai ales e despre intensitatea lor, te opreşti numai atunci când eşti înfrânt, când ai încetat să mai fii tu şi celălalt şi restul lumii, sunt experienţe după care simţi că nu mai eşti acelaşi şi că acelaşi nu vei mai fi niciodată şi sunt punţi care nu se potrivesc cu restul, dar nu pentru asta sunt, să se potrivească, câteodată sunt un mod de existenţă, când începi să îţi doreşti deschis tot ceea ce până atunci îţi doriseşi cu imprecizie sau cu reţinere, puntea asta am trecut-o în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive,

nu mai caut ceea ce nu am nevoie, ceea ce crezi că e nesfârşit e atât de limitat, într-o jumătate de poveste tot ce faci se înjumătăţeşte de la sine, tăcerea mea are ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei eu fiind acum muţenie, au rămas punţi în mine, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea

are.

Publicitate

Bărbatul perfect, acel orizont de care oricât ţi s-ar părea că te apropii el se va îndepărta, distanţa dintre tine şi el rămânând aceeaşi

Motto: Dragostea e aia ce se dă şi se ia, aşa că mare grijă cui i-o daţi, că unii vor, da’ nu pot, iar alţii pot, da’ nu vor să, dragoste în care unii sunt mai mereu în duminica orbului, asta când nu sunt în sâmbăta morţii.

 

Unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie, altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi bărbaţii, oameni mijlocii în slăbiciunile lor, visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi,

că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, şi bărbaţii visează la femeia ideală, copia imperfectă a unui prototip nerealizabil, după cum şi femeile, cu amplificare şi fără supraveghere, visează la bărbatul perfect, doar că, dragă eva, bărbatul perfect, călător fără bilet în trenurile gândurilor tale, e bărbatul care trăieşte fabulos numai în mintea ta,

aşa că lasă orgia de himere că deznodământul va fi unul inevitabil, în viaţa adevărată există doar bărbaţi cărora le contorsionăm realitatea ca să fie cât mai apropiaţi denumirii, aşadar dacă toate gândurile tale sunt alaiuri utopice în care îţi spui că viaţa cândva ţi-l va scoate în cale, e o absurditate, e vremea să nu mai visezi la cai verzi pe pereţi şi cu adăpătoare, doar acolo ai găsit ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie să cauţi,

admite că şi dacă l-ai întâlni vreodată, bărbatului utopic întotdeauna îi va lipsi mereu câteceva din ce îţi doreşti tu să aibă, aşa că repetă după mine, eva, nu există bărbatul perfect după cum nici cel făcut anume pentru tine nu există, fiecare e făcut doar pentru el, nu pentru altcineva, înmoaie-te în emoţiile retrospective, gândeşte-te la el şi la cât îţi este de necesar sufleteşte, fă o listă cu ceea ce ţi-ai dori de la bărbatul vieţii tale, şi vei constata că odată cu limpezimea maturităţii lista a devenit mai

scurtă.

 

Nebunii au o lume a lor

Motto: Nebunii cred că adevăraţii nebuni sunt închişi afară.

 

E răvăşitor să vezi oameni în lumea lor, pierduţi de lumea asta în care li se pare că ceilalţi sunt închişi, şi nu ei, şi mi-am adus aminte de Olga, se căra peste tot cu puţina brumă pe care o avea, în nişte paporniţe uriaşe, şi dormea pe sub poduri, aşa zicea lumea despre ea, Olga nu mai ştia ce să îşi vorbească, aşa că vorbea tuturor,Olga trăia un timp a cărui substanţă era una thanatică, fiecare zi a ei era ca o greutate de moarte,

cred că nu a avut parte de vreo blândeţe a vieţii, toţi nebunii de cândva semănau unul cu alţii şi fiecare avea păstrată închisă taina lui, Olga răcnea cuvinte fără legătură, care păreau că nu înseamnă nimic, lumea o privea fie cu milă, fie cu dezgust, fie cu dispreţ, Olga cred că a murit demult, dar a rămas în memoria colectivă ca aia care căra sacoşe după ea, azi sunt un fel de olgă, ca mai toate femeile, o olgă  devenită un fel de etichetă grozav de cunoscută,

odată, în autobuz, un nene vorbea cu un prieten imaginar, trăgând din când în când câte o duşcă dintr-o sticlă pe care o ţinea strâns în mână ca nu carecumva să îi scape şi să i se facă ţăndări realitatea, zicea ceva de un drum, că e lung, părea că se încaieră cu gândurile lui, că începuse să se răstească, curva aia, şi iar o înjurătură, şi iar a dat pe gât, vezi cum sunt oamenii, zicea, nu era nebun, ci doar foarte beat, cu viermătul vieţii lui de care poate că numai aşa putea să fugă,

ultimul nebun de care îmi amintesc era o ea şi purta codiţe împletite la furouri care abia că îi acopereau goliciunea, cânta pe stradă de parcă părea gata să le înfrunte pe toate, din când în când se smucea, de parcă voia să scape dintr-o strânsoare, cred că se întâlnise din ce în ce mai rar cu viaţa, viaţă ca o osândă şi fără nicio zare, căreia nu mai ştia ce să îi spună, aşa că nu îi mai spunea nimic, strângându-şi tot ce mai rămăsese din ea fără regret şi fără

amintire.

Toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns

Motto: Când toate răspunsurile dispar, apare adevărul lăuntric.

 

Încerca să-şi potolească suviţele gândurilor rebele, mişcându-se înăuntrul ei ca în captivitate, îşi tot muta scările cuvintelor pe care nu îndrăznea să le urce pentru că un cuvânt însemna un sfârşit, că după el va urma tăcerea, îşi tot izbea ferestrele lor de ziduri cu nădejdea că le va face ţăndări, dar gândurile-ferestre rămâneau întregi, nu le pierdea, aşa ca pe oricare pierdere ireparabilă, îşi punea mâna la urechi ca să nu le mai audă, căci pentru o vreme rămăseseră într-o tăcere desăvârşită şi acum începuseră să se desfacă, să îi vorbească, să o îndemne să privească înafară înspre un lucru pe care dacă ar fi căutat cu mâna fie şi în negrul nopţii l-ar fi găsit,

şi atunci încerca să închidă ochii dar ochii ei rămâneau deschişi şi începea să se simtă vinovată că nu voia să privească, nu trebuia decât să deschidă una dintre ferestre,  îşi spunea mereu în gând dar nu îndrăznea, iar asta o simţea ca şi cum avea să se întâmple la infinit, aşa că strânse pumnii în care îşi ţinea nişte cuvinte nepereche legate cu noduri mari şi  se opri în faţa uneia dintre ele şi ascultă, şi îşi  spuse că ea şi cu acea ferestră nu se vor mai vedea niciodată, acea fereastră fiind platoşa ei de sticlă împotriva propriilor tăceri şi refugii,

acolo unde încerca să îşi înşele rămăşiţele culorilor unor zile cu o amplificată sensibilitate, trăindu-le doar pe acelea vibrante care fără înşelare îi vorbeau, văzându-le pe celelalte amăgindu-se de după perdelele unei realităţi din care absentau, sărind peste ceea ce ar fi ajuns  să dispună samavolnic de resorturile fiinţei lor, aşa că se hotărâse să le picteze pe acea fereastră doar că nu găsea nuanţa potrivită pentru furtunile ei, nici pe cea a vreunei iubiri incandescente şi nici nu prea nimerea contururile nopţilor liniştite, mâna îi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde,

pentru toate lumile pe care nu şi le începuse gândindu-se să folosească albul, pentru cele închipuite nicio culoare nu i-ar fi părut mai potrivită decât albastrul pentru că acesta avea un drum al nemărginirii pe care orice ar fi fost atins cu adevărat s-ar fi preschimbat în imaginar, călăuzită pe el de amintirile fără amintiri, părându-i-se că ar mai fi fost cândva pe-acolo, spunându-şi că din tot, cel mai lesne este să ţi le travesteşti, să-ţi travesteşti amintirile, dar nu într-atât încât să ajungi să te îndoieşti de adevărul şi realitatea lor vrând să trăieşti uitarea cea izbăvitoare, numai pentru că doar uitarea are o memorie fără

cusur.