În chipul visului, închipuire

Motto: Atunci când închidea ochii, visa că era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri.

Câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei lui sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare; lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se…acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca…iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum …acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în acea ce-a fost…

…câteodată simţea cum se destramă; şi îşi uita de ea în întregime…atunci sfârşea orice amintire…le sfâşia pe cele care o duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…acele amintiri ştia că vor veni să o sfideze, să o desfidă, strigându-şi supremaţia asupra ei…sunt acelea care vin cele dintâi atunci când memoria cheamă…şi le chema la ea, încercând să le descompună, şi apoi să le sfărâme, să le prefacă în pulbere…dar simţea că tot în închisoarea lor va rămâne; se strecura prin intruziunea lor, pierzându-se în uitare; uita…pentru o vreme, uita…doar că uitându-le, ştia prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, învăţase să trăiască împreună cu ele, risipindu-le în ea…îşi amintea că într-o vreme încercase să facă din ele ceea ce nu îi fuseseră, dându-le alt chip; şi le închipuise altfel…încercase să şi le imagineze altfel...

…şi atunci, îşi închisese o poveste de odată într-un vis…o fantezie, deşi ştia că şi în final de fantezie totul, chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi îi era teamă ca nu cumva acest vis să înceapă a-l visa cu ochii deschişi…să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el…atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale…că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată…gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolut, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce îl înconjura ar fi devenit o prefacere…ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva…şi nu în acel altfel pe care îl căuta…ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte…pe care nu l-ar fi putut stăpâni…

…şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată…că nu ar prinde rădăcini niciunde; nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul ei s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smuls…acolo, în visul lui de ea…

Uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-o alta, în  înăuntrul ei…iar visul i se părea atât de real…în vis  atingerile lui, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi le astfel le trăia, simţindu-le…în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa pe ea…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate….travestite…pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se sub propii-i ochi imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată…

…cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta…simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză; şi atunci i se dădea atingerii pământului…îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…diferit fusese doar momentul în care…

…le confundase.

Publicitate

In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum…

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii…

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.

Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Foc nestins în rug de cer

Motto: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

Ea, copil al timpului, în sălaşul sufletului vântul îi isca furtuni pe care încercase să şi le stingă, să şi le tacă în şoapte inaudibile; şi atunci îşi închidea rostirile…şi poate că ce avusese de spus, tăcuse demult…cândva; şi de atunci, nimănui nu i se mai dăduse spusului…nu se mai mistuise în patimi, chiar dacă îşi aprinsese rugul; se dăduse doar luminii focului de ea, risipindu-şi una câte una umbrele întunericului…ale spaimelor…doar lui i se cuvântase; pe străzile oamenilor umblase destul hoinară; atât de singură…deşi păşise cu palma căuş altar de flăcări de suflet şi inimă…văzuse prea multe degete strivindu-se a pumn, încleştândă sfărâmare de nod.

Uneori simţea cum vântul plânge în braţele timpului vânarea zădărniciei de a fi vrut să prindă clipa în goană şi să îi trăiască veşnicia…acea clipă, fiecare clipă…în care ar fi vrut să uite semnul de foc şi sfărâmarea între cele două sfere; aceea a dezlănţuirii şi cea a mâinii care purta iubirea ca sceptru…cea care căuta neînţelesul acolo unde ceilalţi îl pironiseră pe rugul adjudecării de a fi cu neputinţă altfel de cum îl văzuseră ei…şi pentru că nu îl putuseră pătrunde, îl sfidaseră cu trufie şi aroganţă şi,  spulberându-l, consideraseră că nu’i nimic dincolo de el…nimic din ceea ce ei nu ar fi putut vedea; pentru că ei credeau în ceea ce li s-ar fi întâmplat dinaintea ochilor…

…or’ nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară…

…şi în acea clipă, fiecare clipă, ea păşea pe poteca setei de a şti altfel de cum şi decât s-au aflat alţii; şi nu ştia unde o ducea drumul, dar simţea că nu se împăca defel doar cu întâmplările ce îi fuseseră date spre dezlegare…pe acelea le dezlegase, după ce se înfăşurase şi se înnnodase ca să afle despre sieşi de ar putea, aşa, rătăcitor în ea, întortocheat în sine cum şi-ar putea slobozi înfrânările şi slăbi chingile, pentru că nevrednică se simţea să încerce să zboare în alte sfere până nu le trăia pe cele ale tărâmurilor nisipurilor mişcătoare ale ispitelor pământului; acelea în care cu cât de zbaţi să le scapi, cu atât de afunzi mai tare…şi nu voia să se sfărâme pentru a-şi aduna fărâmele…

…aşa că îşi înfrânase patimile cu gândul că acelea vor trece; sunt efemere şi deşarte…nu credea în flacările şerpilor amăgitori…încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din înăuntru-i, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…

…acolo, în locul neştiut nimănui se încrâncena să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare şi pe care şi le oblojise singuăr şi neaflată de nimeni…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o  ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, transformându-le în focuri ale înţelepciunii, în mistere necuprinse ale desăvârşirii pe calea pe care îşi pornise în căutare de sieşi, călăuză înspre ea însăşi, ştiind că pe drumul de la capătul ei îi va apărea în cale acea  nevăzută altora care o va învăţa să se desluşească…să se alcătuiască…să se rostuiască pe dinăuntru şi să se rostească pe dinafară, neîngăimat şi cu biruinţa cuvântului de el…să se înfrâneze…să se cumpănească…

…dar nici nu trecea totul prin foc şi sabie decât atunci când îşi nimicea spaimele…când îşi sfida, înfruntând, spectrul neputincioaselor întoarceri în sălaşul urmei, atunci când pasul rămas era cel în care credea, pentru că în afara cercului lui stăpânea stihiile potrivnice visului; le îngenunchease…credea în visul lăsat pe pământ, în împărăţia sacră a fiinţei fiecăruia…lumea albă şi sfântă a fiecăruia; pământul înăuntrului făpturii, precum şi cerul acelui pământ, precum în cer, aşa şi pe pământ…

…şi cum ştia că nu este decât o închipuire, o plăsmuire a dorinţei de altfel, a desăvârşirii lăuntrului în care ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită; aceasta îi va fi zbaterea şi nu în vânt şi nu în van…şi încetare nu îşi va fi decât  când va fi atins sfârşitul; atunci va şti că a ajuns acolo de unde a plecat odată, înspre ea şi lumea din ea..şi lumea de dincolo de ea şi de alţii…

…şi când va izbândi, va afla că pentru întâia dată în viaţă s-a cunoscut cu adevărat; îşi va fi cunoaştere pentru prima oară.

Şi vânător de vânt pare altora a fi, acelora ce nu le împărtăşeşte crezul; credinţa într-un dat odată pentru totdeauna…acelora le-a pierit de mult uimirea; nu mai caută demult înţelesuri în ei şi în alţii…sfânta ei legătură este aceea dintre ea, cel a încercărilor, şi ceea ce îi fusese dat cu putinţă până acum să cunoască, doar că simţea că altundeva e acel alt-ceva şi neştiut altora şi ei încă ne-ajuns…şi acel altceva era căutarea ei de cunoaştere; ne-cunoscut încă.

Răspunsurile erau în ea şi nu avea cui să i le ceară şi frământările ei ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotrourile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea ei, aceea a creaţiei sinelui, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi…

…că asupra ei se va stârni glasul strămoşilor să o cheme din lăuntruri să îşi spună numele ei şi în numele lor precum şi a tuturor începuturilor fiinţei iscate pe tărâmurile care le aparţineau…

…că va fi, într-un final, tot ceea ce alţii îşi fuseseră şi îi fuseseră, precum şi ceea ce îşi devenise până acum ei însăşi ca spirit, ca fiinţă…nu îi spusese nimeni că ceea ce avea să i se întâmple nu era de nestrămutat, cu toate că uneori era o urmare firească a unor cauze…

…că dacă avea să îşi fie durere, şi de ar fi putut-o şti înainte de tăiş, nu i s-ar fi întâmplat; dar, neputând-o şti, se aruncase înspre ea, împlântându-şi-o până în prăsele…de ar fi putut-o şti; nu avea cum însă, şi nici de unde…deşi de auzit, o auzise de pe la alţii; de cunoscut, o cunoscuse atunci când o trăise.

Mai târziu, când ieşise de pe o cărare a vieţii şi păşise pe o alta, dar îndreptându-se tot înspre un într-acolo al necunoscutului lui, acela despre care nu ştia unde o va duce, dar de pe care nu avea cum să se întoarcă, înţelesese că trebuia să îşi afle iscusinţa dezlegării piedicilor, înlăturând mărăcinişuri şi bolovani, ucigând spaime înfricoşătoare, învingându-şi întunericul şi alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de una singură, pentru că doar în ea îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului ei, acea care ardea de dorinţa de ea în înverşunarea de a-şi ţine  cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele cârmuirii de sieşi, cele ale propriului destin, începuse să simtă cum anii o făceau tot mai stăpână pe ea şi pe viaţă…

…începuse să privească lumea cu alţi ochi şi să trăiască atingând-o cu toate simţurile…nu mai şovăia demult; nu mai păşea a sfială…deşi rămăsese acelaşi copil al timpului.

Începuse să asculte  pasul drumului şi învăţase să desluşească gândurile altor suflete fără de prihană care, la rândul lor, îl auziseră pe al ei; îl iscodiseră de la depărtare, fără îndrăzneala atingerii din apropiere; se spuseseră unii altora fără de ochi…şi fără de grai; se cuvântau în aceeaşi limbă…

…a rostirii.