Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă…

… tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu…

…tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă…

…ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri…

…şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei, căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli…

…doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…

..de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…

…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Anunțuri

Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.



Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.


Încă o scrisoare târzie despre ceva, Moş Crăciun; subiectivă hotărâre

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Drag Moş Crăciun,

Da, ştiu…fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face…de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile; nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci…spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…de fapt, nici nu cred că ai avea încotro; o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie…şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut…cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora…altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplare-cândva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea…iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită…

…dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului… în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun…la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă..

….copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i?…i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun…dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc…o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii….aşa că, fă o minune…atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.


Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

cândva.


Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.


Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Cuvinte închise unele într-altele; marea tăcerii nu are ţărmuri…

Motto: Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut de mult? când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea?

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…oameni-rostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea….acolo este ea cu însăşi; când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveştide visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

…iar atunci când se gândea la dragoste, i se părea că a trecut o veşnicie de când nu a mai iubit, încât a şi uitat, întrebându-se uneori dacă a iubit vreodată…dragostea, şi acum ca un text nedecodificat, ca o poveste ficţională…o utopie…căreia îi testase fragilitatea, căreia ar fi vrut să îi vorbească  în cuvinte şi în tăceri, acea tăcere în care i te spui celuilalt atunci când, scriindu-te în trup,  simţi cum te pătrunde şi ţi se prelinge prin vene şi ştii că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui tău…acea tăcere în care ar şti cum culoarea ochilor ei, aceea a migdalei, devine albastră atunci când l-ar privi, dincolo de ea şi de el, în acea clipă a contopirii, a împreunării nespusurilor, atingerere astfel cuvântată, mai presus de rostire…

…atunci se întoarcea în ea, gând nezidit şi neferestruit, însă undeva prea departe, sfărâmând scările; o solitară a literelor formând acel cuvânt definitiv;  dragostea…

…dragostea acum, neîndrăznindă…

…treaptă.

Citire potrivită a tainei, atingerea poveştii în chip de cuvânt

Motto:…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti, aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile, acelea despre tine.

Cuvinte urmă în care stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…ştiind că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură…

…tu, omul-semn, scormonitor şi căutător, uneori ca un ecou uitat al cuvântului, litere deşirate…tu, omul, urmăritor al săvârşirii spusului de tine în acele monologuri ale lăuntrului în care te desăvârşeşti în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi…alteori o urmă a amintirii fiind trăită  ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu ţi-o cunoscusei, trăind-o, ai simţi că te regăseşti într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu te încumetasei a-i asculta glasul, mai departe de tine…de dinafara ta…te temeai…

…şi acum aflasei că, întorcându-te, vei descoperi cu uimire întâiele sunete şi le vei iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitasei, pentru că îţi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului …

…tu, omul, fiind Cuvântul…acela de poveste al vieţii tale..în cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus, ci spusul tău de tine, de poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte, având putinţa albastrului, într-o lume pe care apasă umbrele fiecărei zile…când noi suntem poveşti…

…citire magică sfârşită între cer şi pământ, câteodată nevăzând izvoarele adevărului, ci doar curgerea lor aparentă…

…semne indescifrabile ale cărui sensuri le-ai pierdut în uitare, cândva, în jocul căutării pe drumul din dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, acela al călătoriei înspre înafară, înspre cerurile din afară…necunoscute  îndepărtări cărora le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…

…căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot, căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva… nelinştit creator al creaţiei sinelui; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine…

…pe drumul de el, înspre el; drum întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care  nu eşti vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză…drum pe care ne realizăm prin expresii individuale…după cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea înalturile, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea…

…tu, omul, o singularitate…fiecare cu lecţiile lui individuale… o expresie a vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia ne dăm din fiorurile care ne iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…

…cunoaştere îţi vei fi la capăt de drum, atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere, iar înăuntrul fiinţei tale, acolo unde îţi este esenţa, în lăuntru, acolo încerci să îţi afli adevărul de tine, pe calea ta, fără a fi vreun maestru al înţelegerii de sine, dar cel mai îndemânatic în a izbuti să îţi desluşeşti alcătuirile, acel adevăr fiind cel al valorilor, acestea fiindu-ţi credinţă pe drumul tău, drum în aflarea rostului tău în această lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti…

…noi, fremătânde spirite libere, alergând odată cu vântul, şi uneori parcă sfidând să se mai sprijinim în toiagul raţiunii, vrând să zburdăm desculţi prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timpului, clipe cărora să ne se dăruim întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, purtând a lui pecete, durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră…nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele…atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

Cuvintele tale, tu în chip de cuvânt, tu subiectivitate ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire, cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale…

…rostire aruncată peste întâmplări…

… în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţelegi, ştiind că poate vei petrece o vreme doar aşteptând,  cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să ţi se deschidă…

…iar atunci când va fi ca ea să ţi se întâmple, te va prinde şi te va arunca în vârtejul ei, fiind ea cea care te va isca, aflându-te, din ea plămădindu-te, în născocirea ei, în ritmul în care te va sorbi, uitând de tine şi trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ai face-o definitiv, biruindu-ţi toate împotrivirile şi sfărâmându-ţi toate stavilele…

…apropiindu-i-te ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie; acea relaţie erotică…

…pentru că nu poţi ceva cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.

Ea, suflet în calea timpului, căuta să se afle pe ea, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu sieşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al ei înspre ea în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea a sinelui…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de ea şi de altul…

…viaţa ei era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de ea şi totul său din ceva, neliniştind fiind de imperfecţiunile limbajului, în comunicarea tainelor şi a misterelor, a tuturor acelor adevăruri care se ascund sub acest nume…

…nelinişte trăită în sfera experienţelor şi rătăcirilor, căutând să îşi înlăture spaima printr-un joc magic sau ca printr-o iluzie…simţind că ar putea fi doar un triumf înşelător şi înăuntrul ei ştia că ceea ce va afla, va descoperi fie prin căutare sau printr-o pură întâmplare , cu îndrăzneala de a ieşi din jocul închipuirilor…cuvânt cu forţa unui firesc natural… simţind că şi-a găsit lumea înainte de a o căuta, distingând multe dintre chipurile vieţii, cucerind-o prin şi întru adevăr, dintr-acela cel mai genuin şi inapt de ipocrizie, în partea sa de lume tăcută… de cea a altora încă necunoscută şi uneori părându-i-se a fi atât de îndepărtată…

…mult prea îndepărată…

…un cuvânt înstrăinat, cândva enigmatic şi ispititor…

…ca o aparenţă.