O făclie în noapte, trecând totul prin amintiri fumurii

Motto: Unele amintiri, oricât le-ai îndepărta, revin mereu în acelaşi loc.

 

A fost ora pământului şi în memoria mea sentimentală care unor trăiri le dă câteodată amploare am scotocit după nişte amintiri de mult nemaiauzite, amintirile sunt gânduri aşezate în trecutul în care câteodată ne întoarcem fără rost, pentru alţii de curând pe pământ, născuţii după 89, abia înţelese, o realitate atât de îndepărtată, atât de veche şi de folosită, scorojită şi plesnită, se întâmpla când în anii ăia crunţi mai în fiecare seară eram pradă întunericului lung de câteva ore,

se făcea beznă în case, din vremea aia am, pentru că şi acum mai e, un opaiţ, o lampă dintr-aia cu fitil care îţi dădea o paloare de cadavru de-a dreptul înspăimântătoare, ăsta-i unul dintre lucrurile care-mi vin în minte de-atunci, altele stau tăcute la locul lor, lampă la lumina căreia nici nu mai ştiu de câte ori nu mi-am făcut temele cu privirea larg deschisă cât să încapă în ochii mei bătuţi de alte oboseli în care căutam să prind ziua, ochi rupând cât mai mult din lumina făcliei lămpii când mă prindea seara, pentru teme nefiind mai niciodată exactă, lăsând să treacă timpul,

simţeam întunericul cum mă umple pe dinăuntru şi-aşa mă lua cu o toropeală şi cu apăsarea oboselii dar trebuia să rămân trează sau naiba ştie, poate chiar dormeam cu ochii deschişi, lampa pâlpâia ca şi creierul meu, nu-mi mai aduc aminte după câte ore aveam iar lumină sau dacă nu mă culcam aşa, mult mai devreme lovindu-mă de călcâiele nopţii, dar un lucru e clar, de-atunci, de la atâtea ori de ochi întunecaţi mi se trage beţia de lumină,

atâtea ore ale pământului am trăit la viaţa mea cu docilitate, că nu puteam opune nicio rezistenţă, noi, cei ai anilor acelora ca întunericul dar unul de care nu puteam scăpa, nu puteam face lumină, ani în care mai toţi aveau o uriaşă capacitate de a se adapta la situaţii, nişte ani mai târziu nişte lucruri   tot se mai agăţă dureros de mine cu mâini reci şi privire scurtă, aşa că de fiecare dată ora pământului mă găseşte cu fruntea încruntată, e aducătoare de amintiri negâtuite de ceaţa uitării, aş fi ieşit în primăvara de afară să înalţ un lampion dar ploua, ploua peste gânduri, peste trecut, peste ochii cu lumină

grea.

Publicitate

Fragilităţi de femeie şi lucruri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce ar rămâne

Motto: Deformăm realitatea din simpla neputinţă de a o vedea.

 

Ai oase fragile dar eşti făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor tale sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe tine toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, câteodată îţi pare că auzi cuvinte pe înţelesul tău ce nimeni nu le ştie, şi atunci duhul încremenirii tăcerii ţi se strecoară pe sub piele şi încheieturile tale încep să te doară, te simţi multiplicată şi împărţită, tu sau o parte din tine trăind înafara acelor vedenii fără să mai trăieşti obsesia începuturilor, surdă, alta din tine orbită de dorinţa de a le trăi cu spaima că din ochii tăi ar putea cădea cândva visătoarea, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile tale iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi şi cu genunchii ochilor verzi, care îţi spun ceea ce ştiu că tu nu o să crezi pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur,

vara încheieturile tale, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu te poţi lepăda de timidităţile tale paralizante, toamna sunt palide, străvezii, mâinile tale sunt de alabastru, pe încheieturile tale sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor tale pustiitoare cărora le legi pietre de picioare, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ta dereglare a simţurilor,

iarna tu eşti o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de tine ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată, altădată, geneza lumii lui a fi, fiecare zi respiră năvalnic, nopţile sunt îngrămădite umăr la umăr, aştepţi şi nu ştii ce aştepţi şi crezi că orice se poate travesti, cauţi şi nu ştii ce cauţi, eşti câteodată căutare îndoită sau îndoielnică, îţi închipui lucruri şi imaginaţia ta funcţionează ca memorie, tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine sau şi mult mai departe decât atât, ţi se pare că iubeşti pe cineva dinainte de a-l fi întâlnit, toate dragostele tale au fost între viaţă şi moarte, anotimpurile îţi sunt fixate în plasa suspinelor amoroase,

dragostele tale  sunt anotimpuri vechi, nu te mai descompui pe rugul iubirii, ca să ai putinţa de a te minţi mai departe, ai herghelii de gânduri din unele câteodată rămânând doar amintirea fugii, nu rămâi în ceea ce nu înţelegi şi nici în lumea altora care nu e pe măsura lumii tale, nu eşti niciodată o ană, cea care consimte să se sacrifice, subiectivităţile tale sunt agresive, eşti ignoranţă şi inocenţă, nu eşti nici linia aia precisă pe care cândva  cu atâta siguranţă vei  merge, eşti întinsă din zare în zare, zarea, imposibil de

precizat.

Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.

La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare…

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începuseşi să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

…nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu…

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis…

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea…

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.

Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.

 

 

 

Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.

Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.

În nerostirile orbirii

Se făcea că orbisem şi nu mai recunoşteam lucrurile decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odată despre ele; nu mă înspăimânta nevederea; văzusem destule, poate prea multe în puţina viaţă pe care o trăisem până acum şi poate de aceea nici nu suferisem că îmi pierdusem şi auzul.

Atâtor cuvinte indiferente, seci, reci, serbede, goale, lipsite de conţinutul a substanţă  de culoarea emoţiilor acaparatoare şi stăpânitoare care ar fi trebuit să le fie nuanţă le auzisem glasul, încât chiar îmi dorisem ca acestea să amuţească într-o bună zi, şi pentru că nu se întâmplase, ţipătul lor strident continuând să îmi astupe până la disperare auzul iar ecoul lor străbătându-mi drumul sufletului ajunsese la un pas de a mi-l mutila…atunci alesesem eu să fiu cea care să nu le mai audă…

…răzbătând din ele doar durerea; durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele, cuvintele lor, muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea,l e simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele, atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite, mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

De acestea, îmi smulsesem auzul.

O simţeam…ştiam că în continuare aveau să treacă pe lângă mine încercând să mă rănească…dar nu mai aveau nici o putere asupra mea; nu mă mai puteau niciodată atinge; pentru mine deveneau de acum tăcere…nu mai aveam cum să să le ascult, cum să le mai dau ascultare, răspunzându-le, cum să mă întorc împotriva lor, replicându-le cu înverşunare, cum să lupt împotriva lor placându-le sau parându-le lovitura ucigătoare, cum să mă înfurii şi să mă revolt, întorcându-le din drumul lor spre mine şi ridicându-mi staturi ameninţătoare ca să le înfricoşez şi să se destrame…

…cum să le alin, înduioşată, mângâindu-le cu atingerea sufletului meu poate uneori istovit, cum să mă mistui de dorul lor, lăsându-mă să ard în focul trăirilor, ştiind apoi că din cenuşa a ceea ce avea să mai rămână din ele îmi voi da foc în cuib de smirnă şi tămâie şi voi renaşte a aripă de zbor iar, cum să mă agăţ de ele ca de singura scăpare, cu dorinţa de a nu mă îneca în amăgire deşi chip perfid a minciună îmi înfăţişau atunci când mă uitam înspre ele…dar era o vreme în care încă le mai credeam şi le priveam înduioşător de inocent, cu acea ingenuitate a celei încă neatinse…

…cum să mă îndrept spre ele ca înspre unicul refugiu de pe pământ; unicul loc sacru în care m-aş fi putut adăposti, ferită de umbrele întunericului care creştea, încercând să pună stăpânire pe mine.

Se făcea că auzeam nimic din tot ceea ce mi-ar fi spus atât de multe odată; înlăuntrul meu urla durerea şi sfârteca bucăţi încercând să îşi facă loc să iasă de acolo…şi când am deschis gura să o eliberez să îşi ţipe cumplita trudă, nu am făcut altceva decât să să scot un sunet neinteligibil; ceva ca un ţipăt a ultim cântec de lebădă…

…pentru că se făcea că eram mută; nu mai puteam articula nici un cuvânt, sufletul meu scotea sunete a icnet; durerea rămânea acolo, surdă, nearticulată, dar zdrobind pereţii sufletului meu încercând să iasă din captivitate…voia să urle, şi o făcea, bătând cu pumnii în pereţii acelui suflet care era pe cale de a se sfărâma sub puterea loviturile care nu mai încetau, deveneau tot mai violente…

Se făcea că încă mai visam.

Acolo, în vis, eram din nou fiinţa transparentă prin care puteai vedea totul, totul sau nimic, şi care lăsa să treacă prin ea lumina; se făcea că încă mai iubeam, doar că nu mă vedea nimeni, pentru că toţi oamenii de pe pământ dispăruseră, îi înghiţise tăcerea lor…

…de ei înşişi.