Suflet, timp, şi trup

Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.

 

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,

hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,

a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,

apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe

pământ.

Publicitate

Pas pierdut în urmă de gând

Motto:  Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?

Sentimente ce pleacă înspre trecere, încatenate în amintiri, încercănate însingurări de ele, încercând să le îndepărtăm în zadar, urme-suflete întâmplate cândva, pe care le-am privit pe dinăuntru, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu le mai fim pământ oamenilor-rădăcini…atunci când ne-am desţelenit sau atunci când ei au fost acei care ne-au despământenit, smulgându-ne din trupul sufletului…

…plecând pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…o urmă în tine, un dus undeva, un întors alteori înspre altundeva de unde va fi venit, un rătăcitor înspre un nuştiuunde închipuit cândva, fantasmând cumva, vreodată, întorcându-şi privirea înspre orice ar fi putut veni, cu stele în vârful degetelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi…

…nepustiu fiindu-ţi doar atunci când celălălalt îţi va chema la el singurătatea în mirajul apei, sorbindu-te stins şi ars de dorinţa de tine, purtându-te ca pe un drum al urmelor de paşi, cel încă necălcat, din tine neştiut încă renăscând trup în tine, întruchipându-se făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…

…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…

…căci în ea îţi vei fi pierdut gândurile…

…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; suntem pe dinăuntru precum nişte copaci; copaci în înăuntrul altor copaci…

…cezuri în interiorul altor cezuri…

…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…

…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte…

…căutându-ne  sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…

…călătorii pe dinăuntru, drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii pe care învăţasei mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul, nu îl poţi desluşi decât pătrunzându-i-te…şi înţelesurilor li te dai  atingerii, încercând să le auzi, pe ceilalţi sorbindu-i în tine să te aibă, avându-i; în tine astfel era lumea; lumea era în tine…lume ce îţi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru, mereu  al altei clipe, al fiecărei clipe…

…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecat în acea veşnică aventură a căutării; a ta întru aflarea de tine…a ta în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi porţi…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi tu, părându-ţi-se, uneori când nu se mai recunoşti pe sine, a fi un precum un altul…

Şi atunci când ţi se întâmplă să nu te mai recunoşti pe sine, ştii că trebuie să se întoarci acolo, undeva în tine, să vezi de te mai regăseşi în acel ce-ai fost…câteodată simţind cum te destrami; îţi  uiţi de tine în întregime…atunci sfârşeşti orice amintire…le sfâşii pe cele care te duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…ţi le chemi la tine, încercând să le descompui, şi apoi să le sfărâmi, să le prefaci în pulbere…dar simţi că tot în închisoarea lor vei rămâne…

…te strecori prin intruziunea lor, pierzându-te în uitare; uiţi…pentru o vreme, uiţi…doar că uitându-le, ştii prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, înveţi să trăieşti împreună cu ele, risipindu-le în tine…

Îţi aminteşti că într-o vreme încercasei să faci din ele ceea ce nu îţi fuseseră, dându-le alt chip? ţi le închipuise altfel…încercasei să ţi le imagineze altfel, de parcă ai fi trăit întoarcerea într-un vis de-a joaca de tine; visai că tu te jucai cu însuţi…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici chiar tu nu mai ştiai de ce voia să se ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…şi  ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…tu adâncindu-te în cerul tău din înăuntru-ţi, acela din ascunsul stâncii, aceea din valea plângerii, a ta neştiută nimănui…

…acolo unde plângem, dar nu ne plângem…

…unde îţi trăiai lăuntric spusul de tine ; trebuie să te desluşeşti, să îţi atingi relieful literelor cu care te spui spui pe nume…

…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…acolo te întâlneşti cu tine însuţi întru regăsire, ştiind că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…retragerea în tine e o regăsire…

…acel monolog al lăuntrului…

…acolo, în solitudinea minţii tale, unde singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii; cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

În lumea din ei, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic,  între etern şi trecător…eroare şi adevăr…real şi închipuit…frumos şi urât…ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, mergând străbătându-le drumurile, umblând prin ale lor semne atât de bine înţelese în desluşirea tainei, cu încredere în adevărul ei…

…erai în ei, avându-i în tine, pe toate acele suflete cărora le fusesei, fiindu-ţi curgere în tine, într-un joc al căutării celor două lumi, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…joc între esenţe şi existenţe…

…apoi între zidurile ei începusei a-i auzi năruirea…a fost atunci când fluturii albi au început să moară…când i-ai plecat pe acei care în tine nu au mai fost rămâneri, dar mereu urmă simţindu-i când le atingi cicatricile de pe trupul sufletului, ale lor semn…în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat, după ce acea dorinţă de a-ţi aduce totul din ei la tine se va fi sfârşit, acea dorinţă în care îţi ştersesei toate graniţele, toate barierele, într-un nesăţios vis de a-i fi vrut; de a îi avea cu lumea lor în lumea ta din tine…

În tine îi vei avea; urmă, amprentă a finitudinii…şi poate după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere cu toate simţurile…şi altfel poate îi vei chema, vreodată, în gând, privindu-i ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis…

…acum fiind împietrită în acea amintire de ei, acei de cândva…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide…

…niciodată.

Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.

Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

…nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.

Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere…

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.

Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Omul de lângă tine

Lasă-l pe omul de alături să vină lângă tine; ştiu că te defineşte cuvântul neîncredere şi mi se pare firesc să îţi fie îndoială, în fond şi la urma urmei, este vorba de tine şi de nimeni altcineva, de tine, de sufletul tău, că trupul rabdă şi îndură; sufletul ţi-l fereşti a-ţi fi sfârtecat, aşa că, îndură-te de el,

e greu să îl laşi pe cel de lângă tine să îţi fie copac, să se înrădăcineze în tine; îi vei fi sevă şi din tine va creşte iar tu, la rândul tău, îl vei simţi la fel, îi vei simţi fiecare foşnet şi fiecare trosnet, îl vei auzi când se înfioară şi când geme a prăbuşire; eşti una cu copacul, ai devenit în clipa când i-ai sădit în tine firava speranţă de verde, culoarea care nu aşteaptă nimic, nici nu cere ceva.

Cu ce să începi mai întâi şi mai întâi, pentru că el, cel ce va deveni cel de lângă tine, doar că acum este cel ce a pornit-o înspre tine pentru că ţi-a simţit primul pas făcut nu a şovăială înspre el, nu te aude încă şi nu ştii dacă îţi va auzi toate sunetele literelor poemului care eşti, nu va şti poate să îţi definească nuanţele? Lasă-l pe el să te asculte mai întâi; spunându-i despre tine făcând-o în modul cel mai simplu cu putinţă, ca şi cum ţi-ai spune ţie, doar că nici tu nu te ştii încă pe de-a-ntregul; de cunoscut, te vei cunoaşte la capătul drumului care eşti, acum experimentezi trăiri şi ţi-ai fost multe, pe rând, aşa cum fiecare îşi va fi fost; toată gama, toată cromatica, înţelegând abia acum ce este griul,

o credeai nuanţa compromisului; o simţeai ca fiind amestecul  albului absolut şi a negrului nimicului, compromisul însă nu e trădarea de sine, a-ţi trăda dorinţele, precum te încăpăţânai să crezi, înseamnă să ţii cont de ceea ce năzuieşte celălalt, de visele lui, să i te laşi pe tine, lui, omului de lângă tine, îmi spuneam că asta-i dăruire totală şi abandon, să te dezgoleşti de tine şi să îl îmbraci pe celălalt, pe cel gol, să i te dai haină, să îl laşi să te poarte, el devine tu, tu devii el, o singură fiinţă,

omul de alături va începe prin a învăţa să asculte ceea ce nu îi vei spune, iar atunci când va şti să o facă, vei şti că el e acela, cel. de lângă

tine.

Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.