Cu uitarea cea puternică şi sigură

Motto: Ce pierzi, te pierde.

Nu poţi să pleci, îi zicea ea, cea cu ochii speriaţi care îşi trăise dragostea cu o naivitate îngerească, femeile sunt atât de capabile de naivitate, ba da, pot, şi din acea clipă vei fi uitată, îi răspunse el şi îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fără o ţintă precisă, cred că era frânt de oboseală pentru că îmi pare că o trăise cam dureros, cred că îi va fi greu să se reacomodeze cu singurătatea, atât de mult pe ea o purtase în el, acum, când nu o mai avea, părea să fie simplu,

era noapte şi părea că amintirea ei se îngustează, dar sigur era din cauza întunericului, încercă să îşi aprindă o ţigară dar vântul îi stingea chibriturile, înjură scurt printre dinţi, după care o azvârli şi îşi înfundă mâinile în buzunarele blugilor, simţea nevoia să rămână singur cu el însuşi şi să nu mai audă nimic, zgomote, doar asta e tot ce simţea, o oboseală cumplită, ea era pentru el un trecut, păstra încă urmele ei şi i se părea că amintirea ei îi cere să i se abandoneze însă nu, el nu era omul care să dea înapoi, nu ştia printre destrămări cât de departe de ea va putea ajunge şi când o va uita sau dacă,

era cu toate amintirile aievea dar parcă niciuna nu mai avea un contur real, ceva începea să le şteargă, sau poate de la durerea surdă doar i se părea, nu ştia de unde să ademenească uitarea, de unde să o înceapă şi să se împerecheze cu ea, cu ce să o hrănească, o uitare e făcută pe trei sferturi din pelin amar, noua lui noapte era una fără sfârşit, era gând şi gândul era chin, cineva le privise cândva palmele, linia dragostei ei era mai lungă decât a lui, eterna căutare a perechii omeneşti e una zadarnică,

scurta sa viaţă era deja viaţa unei dragoste moarte, îşi aminteşte asta şi parcă simte o durere în mână sau altundeva, dar ceva îl doare, îl doare aducerea-aminte sau îl doare golul, absenţa ei, nici el nu ştie, acum nu, e noapte şi în noapte o simte pe ea, împreunare şi desperechere, o va simţi în fiecare lunimarţimiercurijoivinerisâmbătăduminică de acum încolo, deşi nu o va mai vedea niciodată, nu ştia că dragostea îl va ucide atât  pe el cât şi pe ea sau nu ştia că asta se va întâmpla atât de curând, moartea aia prin senzaţia de infinit a unui sentiment absolut, nimic nemaiînviind din moarte,

gândurile astea aproape că îl sleiau, se simţea atât de vulnerabil, trăia amintirea ei până la ultima sfărâmare, tot ceea ce ea fusese, ştia că va veni şi uitarea şi că va înnebuni de întârzierea ei, aboslut adevărat, uitare care avea să vină sau

nu.

Publicitate

Rochia albă

   Motto: Căutările  sunt de fapt ale unor absenţe.

În cel mai cumplit coşmar cu ochii ficşi al ei care îi sfărâmă nopţile în dinţi e îmbrăcată într-o rochie albă, rochie în care seamănă cu un cocor, rochie care abia îi dezveleşte genunchii, are o undă de fragilitate aproape inocentă, tot cerul cade în ea, îşi ascultă bătăile inimii şi tristeţile nedesluşite pentru că în vis, visul ăsta în care nu te îndoieşti niciodată, cum e atunci când, treaz fiind, închizi ochii intrând într-o stare de visare, doar că în vis fiind nu te poţi gândi că e vorba despre un vis, acela în care eşti, i se arată un el, e candoare întreagă în rochia ei şi aşteaptă visând în vis, cu toate visele plutind sub ea, dar zile fără mâine, încercând-o un sentiment de pierdere, cum e uneori când ne întoarcem în alţii,

aşteaptă aşadar fermecată ca într-un vis în care pe toate le-am putea avea, dar fără ca să bage nimeni de seamă, pentru că sunt ochi în jurul ei care o privesc cu aviditate, să îi smulgă cuvinte înainte de a i le da pe ale sale, alea care se stratificaseră în tăceri preventive de-atâta aşezat unele peste altele, habar n’are cum să descuie gândurile ascunse ale visului ăstuia, ce vrea el să îi aducă sub deghizarea asta onirică, ochiul visului închide taine, singurul lucru pe care îl ştie e că visele astea nu sunt niciodate absurde, dar de fiecare dată îşi spune că e doar un vis şi gata, mai ales când i se întâmplă, când se trezeşte, să îi fi părut atât de aievea,

el, cel în vis, pare că vine de departe, din depărtări informe, ca şi cum ar veni din despletiri de amintiri, se îndreaptă înspre ea mergând foarte încet doar că simte cum, cu fiecare pas, distanţa dintre ea şi el se face tot mai mare, el nu încetează să înainteze doar că nu mai sfârşeşte de ajuns, ea stă acolo nemişcată, în rochia ei albă, privind înspre el cu ochii strânşi ca de o lumină orbitoare, i-ar închide ca să nu îi mai pară atât de grea aşteptarea, golită de încordare, sau i-ar închide aşteptând ceea ce ar urma să se întâmple, ceea ce  îi pare că ar fi să se întâmple, îi închide aproape cu spaimă, din ochii ei coborând toate nerăsăriturile, ochi în care, oricum, era prea târziu,

îl simte apropiindu-se mai încet ca până atunci şi se îndoieşte că va ajunge vreodată şi atunci se trezeşte, de fiecare dată când are visul ăsta, vis de parcă ar avea pământul rănit, în care un el îşi înfruntă un drum pe care nu reuşeşte să îl

înfrângă.

Cuvinte cu legătoare

Motto: Cuvintele continuă în tăcerile din noi ceea ce este discontinuu.

Te zvârcoleşti pe drumuri de gânduri cu ochi uscaţi, stingându-te de sete, când gândurile cad în cuvinte încercând să cuprindă cât mai mult în cât mai puţin, ca şi cum ai face-o prima oară, cuvintele tale suferind de o amnezie temporară, îţi aminteşti să nu uiţi ce să spui dar mai ales ce să nu spui, ştiind că uneori cuvintele pot umbri ceea ce au vrut să spună, îţi juri ca o turbată rămasă doar cu o urmă de gură să le repeţi oricât ai părea celuilalt de monotonă, înainte de asta celălalt nu ştie că toate cuvintele tale au fost un decor mut, cuvintele tale, visuri lungi şi grele ale pădurilor nopţilor tale, nopţi de singurătate în care nu mai suspini dar nici nu mai împlineşti, gândurile tale adormind în picioare, cu ochii întorşi către rămăşiţele târzii ale tututor stelelor polare cu umerii goi, numărându-şi învingerile, privindu-le îndelung atâtdemultul înapoi, închinzându-şi inimile ca într-un înăuntru nespus,

în înăuntrul tău tăcerile sunt cuvintele limpezimilor tale interioare, sunt muşuroaiele tale în care ai strâns nopţi de tăceri şi zile coborâte din ele pe care după ce le-ai ascultat le-ai adormit, în fiecare început fragil de cuvânt ai purtat clipele tale de cumpene care ţi le-au stratificat şi care unora le-a mărit senzaţia zădărniciei ori de câte ori ai simţi că nu ai cui să le dai, ori de câte ori amestecai laolaltă verdicte şi amintiri mai pierzând câte unul rămânând doar cu nişte substantive efemere pe care îţi fixai cu ace ca într-un insectar himerele, infinitul, împingându-ţi sentimentalismul până la patetism,

tot ce pulverizai învăluindu-te ca într-o plasă a suspinelor, din toate cuvintele tale doar unele rămânând întregi şi neclintite şi ele erau cele nepăsătoare, oricine putându-ţi-le  simţi de la depărtare, fiind cele care nu stârneau nicio emoţie, erau reci şi seci, erau cele în care înaintai foarte sigur şi cu mişcări degajate,

de celelalte nu îţi mai aduceai aminte ce înseamnă, era prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe, nu mai rămăsese din ele nici măcar o nostalgie ieftină, nu mai iscodeai în ele învieri, ştiai că eşti în ele umblet gol dar nu îţi păsa, cuvinte îţi spuneai că vei găsi pretutindeni, au doar nevoie de pretexte ca să se dezlănţuie, nu neapărat după principiul echivalenţei, tăcerile, cenuşi gânditoare,  încă mai erau în tine deschise, ca estuarele, crescând larve, în tine când era despre cuvinte era despre tăcere, tăcerea de pe care se desprindeau, unele cuvinte nesimţind nevoia nici să renunţe, nici să

reziste.

Rochiile anotimpurilor trecute

Motto: Un detaliu poate exprima completul.

O rochie de’o culoare palid-visătoare mă aşteaptă întinsă pe pat, mărturia mea că exist, de fiecare dată când o îmbrăcam, prea puţină sălbăticiune încordată, mă dominau nişte simţuri şi mă aştepta o călătorie, mă întorceam într-o tăcere desăvârşită, o cunosc în detaliile ei cele cele mai intime, n’aş vrea să mă creadă naivă, ştiu de de e acolo, dar eu nu mai sunt femeia aia despre care spuneam odată, aia îmbrăcată în rochii scurte care îmi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi, zdrelituri de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încercam să le sfărâm în timp ce îmi purtam clipele lor în călcâie, smulgându-mă dintre norduri,

clipe pe care le rupeam una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, sunt rochii însă în care nu poţi ajunge atât de departe, rochiile mele dorm cu capul în jos, atârnate pe umeraşe, acelea ale căror clipe fuseseră ale unor inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştept vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, tot ce ştiam nu se mai aseamănă cu nimic aşadar unele rochii sunt în zadar, e prea târziu să mă mai mişc în ele, niciodată nu le întorc pe dos, sunt mereu pe faţă, feţele tăcerii, când, odată sfârşit războiul cu tine însăţi, nu mai ştii care a fost învinsa şi care învingătoarea, cea care învinge în zadar,

alea care zac pe fundul şifonierelor sunt cele în care de mult nu mai tremur de încordare, în vremea când mă chinuiau aşteptările, nu le-aş putea uita niciodată, am o memorie ciudată, privind în amintire alte câteva rochii trăiesc acel sentiment atât de viu al pierderii, îmi amintesc fiecare detaliu al lor deşi nici nu mai ştiu de când nu am mai îmbrăcat vreuna, îmi aduc aminte de acelea în care, îmbrăcată fiind, mi-am spus rămân, dar nu poţi face să stea ce e făcut să plece, există însă întoarceri definitive, am câteva rochii în care, îmbrăcată fiind, am întâlnit din întâmplare ceva, şi am trăit o cumplită nostalgie după, cea mai mare voluptate a mea ar fi acum să le sfâşii, am trăit înveşmântată în ele predarea definitivă, dar asta am ştiut-o numai eu, de rochiile astea m-am dezbrăcat pe întuneric,

întunericul naşte frenezii şi terori, întunericul meu fusese nepătruns şi îmi trecuse de el,toate rochiile mi le-am îmbrăcat după legile fiinţei mele, în toate rochiile mele am fost şi am rămas aşa cum vreau

să fiu.