Septembrie 2009, nouă ani de buzunare şi încălţări pline de vorbe

Motto: Cuvintele noastre, sub cerul lui Ulise şi al lui Don Quijote, suntem din amintiri nici moarte, nici vii.

 

Scriem de capul nostru, unii scriu când îi apucă hazardul cuvintelor, scriem pentru că suntem timizi sau firi reţinute, stăpânite, astfel scăpând eliberator de timiditate, părând altora că o facem cu o totală lipsă de inhibiţie, chiar cu exhibare, ţinem jurnale  ca nişte registre ale întâmplărilor trăite, pentru alţii banale, pentru noi vieţile încheiate ale clipelor cu semnificanţă, scriem autobiografii semânând mai degrabă cu nişte autojustificări, scriem ca să ne aducem aminte de vremea când se întâmpla să mergem din ratare în ratare pentru că ne temeam prea tare de viaţă crezând că o putem stăpâni prin şiretenie, viaţa zădărnicindu-ne planurile,

scriem pentru a ne autoregenera când ne simţim sfârşiţi,  scriem cu toate amintirile noastre fidele sau infidele ca nişte naufragiaţi în retrospecţie pentru a nu le uita urmele, drumul înspre ele, deoarece memoria e o amantă tare infidelă uneori în care adesea nu prea ai încredere, scriem cu frica dindărătul privirii când simţim, catarctic, că trebuie să întoarcem capul şi să ne amintim să ne regăsim pe noi, cei uitaţi, scriem când nişte lucruri încep să ne înghimpe şi ne fură seninătatea serafică, scriem printre pleoapele abia întredeschise când ne înfigem adânc în oniric, scriem când ne hotărâm că a venit timpul să ne conturăm adânc precarităţile,

scriem ca să ne golim şi să ne umplem de scris, scriem când suntem înnebuniţi de spaimă, de tristeţe şi de durere, de păcate şi de erori, risipiţi, împrăştiaţi în vânt şi în fum, scriem despre locurile înfrângerilor noastre definitive când rămânem fără nicio umbră de gând luându-ne cu tremurat pentru că în sfârşit înţelegem totul, scriem în cuvinte grele atârnând ca înţelesuri de-acolo de unde le punem, răspicat, dezlănţuiti şi fără stavile la adevăr şi la realitate, adevărurile şi realităţile noastre, fireşte, scriem cosmic şi în construcţii absolute despre ceea ce iubim, făcând volute atât de atoatecuprinzători,

scriem, fiind cei ai virtuţilor ficţionale, mistificând cu un exces de imaginar şi irealism, când vrem să fim insolitari fără de margini, când tot ceea ce nu putem fi şi avea sufocăm în închipuire,când tot ce avem sunt doar năluciri, găsindu-ne refugiul în neverosimil, realitatea fiindu-ne prea strâmtă pentru febrilităţile noastre, scriem despre lumile şi sublumile noastre, despre proiecţiile noastre himerice, suntem cărţi vii, scriem despre aproape orice poate fi spus, din când în când amăgindu-ne cu vechimi reluate dar de fiecare dată urmându-ne doar pe noi înşine apropiindu-ne astfel cu încă un pas de noi, alţii cu ochii rupând bucăţi din noi citindu-ne  fără a şti cine, ce, şi cum

suntem.

Publicitate

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.

 

Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple,  iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,

câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,

iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia  fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la

altcineva.

Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.

Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Poveştile nu strâng ani, tot ce e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă

Motto: Ce i-ai mai putea spune unei poveşti decât că dacă ar fi adevărată s-ar recunoaşte toată dintr-odată?

 

Îţi vei da seama că lipseşte ceva, după ce îţi vei fi descoperit nişte lucruri despre propria fiinţă, va fi atunci când vei obosi vorbindu-ţi, monologând, neauzindu-te decât tu, dragostea este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum este însăşi veşnicia, chiar, nu m-ai întrebat niciodată de unde sunt şi de unde am privirea asta unduioasă,

ţi-aş fi spus că pentru a ajunge aici a fost nevoie să trec peste o punte mâncată de umezeală şi foarte îngustă, eram foarte înfometată să mă goleşti când încă ne mai jucam de-a depărtările încrucişate, punţile mele sunt legate de o practică restrictivă pentru că nişte închegări viitoare m-ar putea deruta sau descuraja, curajul poate fi uneori al naibilui de apăsător prin supraabundenţă, ritmul lor nu e niciodată egal şi nici previzibil, unele drumuri pierd prin ceea ce câştigă,

e despre experienţe,  dar mai ales e despre intensitatea lor, te opreşti numai atunci când eşti înfrânt, când ai încetat să mai fii tu şi celălalt şi restul lumii, sunt experienţe după care simţi că nu mai eşti acelaşi şi că acelaşi nu vei mai fi niciodată şi sunt punţi care nu se potrivesc cu restul, dar nu pentru asta sunt, să se potrivească, câteodată sunt un mod de existenţă, când începi să îţi doreşti deschis tot ceea ce până atunci îţi doriseşi cu imprecizie sau cu reţinere, puntea asta am trecut-o în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive,

nu mai caut ceea ce nu am nevoie, ceea ce crezi că e nesfârşit e atât de limitat, într-o jumătate de poveste tot ce faci se înjumătăţeşte de la sine, tăcerea mea are ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei eu fiind acum muţenie, au rămas punţi în mine, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea

are.

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Picioarele anotimpurilor, când clipele lor ţin doar de ceea ce vrei tu

Motto: Există anotimpuri pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le ai între inimă şi piele.

 

Vara am fost mereu mai înaltă şi ca desprinsă de pământ, senzaţiile mă fac să cresc, ierni m-au prins ca închisă în cercul magic al unui destin pe care l-am primit ca pe un miracol, cândva, în pantofii unei toamne m-au strâns nişte gânduri care nu se pot rosti, dar numai pentru o noapte, rar au fost anotimpuri în care să îmi fi agăţat tocul pantofilor în iluzii, statura mea a variat mereu în funcţie de încălţările anotimpurilor pe care le-am purtat în picioare, într-unele dintre anotimpurile cu care am fost încălţată am experimentat un fel de mers cu luciditate şi cu exuberanţă, analizându-le adică şi lăsându-mă îmbătată de ele, pantofii mei din acele vremuri având o formă de infinitiv lung,

câlcâiele picioarelor mele terminându-se în particula re, aşa ca în ademenire, scormonire, întrupare, uimire, durare, adesea îmi pare că sunt cele în care am durat cel mai mult, în vârf îndesând cuvinte bizare sau lipsite de conţinut care oricum nu prea contau, la sfârşitul lor, fie şi descumpănită, cu fiecare alt început aveam iar picioarele pure ale primăverii, în alte anotimpuri, cele peste care am aruncat vălul de umbră, am mers pe vârfuri, furişeşte, stăpânită de obsesia tăcerii, cu paşi neauziţi la călcare, cu grijă să nu mă împiedic în trena rochiei pe care o purtam deşi puteam să scutesc acel anotimp de trenă şi de anexe,

era oricum o costumaţie inutilă în care mă strecuram printre cuvinte trecătoare, unora refuzându-le prioritatea nu însă şi existenţa, reprimându-le când deveneau arzânde, vii, şi intenţii frânte risipite înainte de a fi adunate, păşind aşadar cu un aer somnanbulic şi cu o lipsă de precizie,aş fi putut fi în ele asemeni unui actor, doar că unul care nu avea de unde să primească indicaţii de regie ca să acţioneze în conformitate cu ele, prin acele anotimpuri mergând mai mereu desculţă de mine de teamă să nu încalţ nişte pantofi nesăbuiţi,

au fost şi anotimpuri fără clipe care m-au prins aşa, călcând desculţă de-a dreptul pe cuvinte ale căror înţelesuri stăteau nemişcate căutând să vadă dacă rămân mai departe cum sunt, îngheţată, sau mă voi aprinde, acele anotimpuri au rămas în urma mea ca nişte absenţe ale celor care n-au venit, oricât m-aş întoarce în ele nu aş regăsi înapoia mea nimic, oricâte opinci de fier aş rupe, oricât sânge mi-ar curge în voie din tălpi sfâşiate, se pare că drumul asfinţitului nu îmi prieşte, drumul apusului e urmat de regulă de o moarte, e de la sine înţeles, cuvintele apusului câteodată mor la picioarele noastre, şi nu doar pentru o foarte singură

dată.

Cuvinte cu legătoare

Motto: Cuvintele continuă în tăcerile din noi ceea ce este discontinuu.

Te zvârcoleşti pe drumuri de gânduri cu ochi uscaţi, stingându-te de sete, când gândurile cad în cuvinte încercând să cuprindă cât mai mult în cât mai puţin, ca şi cum ai face-o prima oară, cuvintele tale suferind de o amnezie temporară, îţi aminteşti să nu uiţi ce să spui dar mai ales ce să nu spui, ştiind că uneori cuvintele pot umbri ceea ce au vrut să spună, îţi juri ca o turbată rămasă doar cu o urmă de gură să le repeţi oricât ai părea celuilalt de monotonă, înainte de asta celălalt nu ştie că toate cuvintele tale au fost un decor mut, cuvintele tale, visuri lungi şi grele ale pădurilor nopţilor tale, nopţi de singurătate în care nu mai suspini dar nici nu mai împlineşti, gândurile tale adormind în picioare, cu ochii întorşi către rămăşiţele târzii ale tututor stelelor polare cu umerii goi, numărându-şi învingerile, privindu-le îndelung atâtdemultul înapoi, închinzându-şi inimile ca într-un înăuntru nespus,

în înăuntrul tău tăcerile sunt cuvintele limpezimilor tale interioare, sunt muşuroaiele tale în care ai strâns nopţi de tăceri şi zile coborâte din ele pe care după ce le-ai ascultat le-ai adormit, în fiecare început fragil de cuvânt ai purtat clipele tale de cumpene care ţi le-au stratificat şi care unora le-a mărit senzaţia zădărniciei ori de câte ori ai simţi că nu ai cui să le dai, ori de câte ori amestecai laolaltă verdicte şi amintiri mai pierzând câte unul rămânând doar cu nişte substantive efemere pe care îţi fixai cu ace ca într-un insectar himerele, infinitul, împingându-ţi sentimentalismul până la patetism,

tot ce pulverizai învăluindu-te ca într-o plasă a suspinelor, din toate cuvintele tale doar unele rămânând întregi şi neclintite şi ele erau cele nepăsătoare, oricine putându-ţi-le  simţi de la depărtare, fiind cele care nu stârneau nicio emoţie, erau reci şi seci, erau cele în care înaintai foarte sigur şi cu mişcări degajate,

de celelalte nu îţi mai aduceai aminte ce înseamnă, era prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe, nu mai rămăsese din ele nici măcar o nostalgie ieftină, nu mai iscodeai în ele învieri, ştiai că eşti în ele umblet gol dar nu îţi păsa, cuvinte îţi spuneai că vei găsi pretutindeni, au doar nevoie de pretexte ca să se dezlănţuie, nu neapărat după principiul echivalenţei, tăcerile, cenuşi gânditoare,  încă mai erau în tine deschise, ca estuarele, crescând larve, în tine când era despre cuvinte era despre tăcere, tăcerea de pe care se desprindeau, unele cuvinte nesimţind nevoia nici să renunţe, nici să

reziste.

Altundeva

Când am încetat să scriu nu mi-am spus că o voi mai face altundeva poate, sau poate deloc, niciodată, dar că aici îmi voi sfârşi cândva cuvintele era o certitudine, şi e un an de când m-am mutat în alt loc.

Şi m-am întors iar aici, ca la o veche iubire.

Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă…

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea…

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.

Necălătoritele poveşti spre dăinuire mai departe de a fost odată ca niciodată

Motto: Ea e a tuturor cândvaurilor mele, a haltelor cândvaurilor lăsate în urmă şi ale neîntâmplatelor încă,o am împletită în părul timpului în şuviţele zămislirilor clipelor, ea mă locuieşte cu un romantism ingenuu, e impulsiunea mea secretă, intensitatea mea senzuală, e căptuşeala mea, e tâlcul meu nomad, ea sunt eu, o alta.

 

Dacă ai începe să o spui ca pe o poveste pe ea, cea de odată ca niciodată, femeia îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, smulgând-o dintre apusuri cu noduri mari şi mult prea asurzitoare cărora le-ai tăcea toate cuvintele şi le-ai orbi toate clipele cărora le-a răsturnat înţelesurile ca să vadă în ele întârziate răsărituri, desluşind altfel sub pleoape după ce alungase  aparenţe lesnicioase şi înşelătoare, pentru  că i se întâmpla să aibă uneori ochii deschişi, dar să nu vadă,  ori  să nu ştie că vede, iar asta ţi s-ar fi întâmplat dacă nu era ea, cea pe care o claustrai în nevedere, ai începe să spui despre sine că eşti copia ei leită înveşmântată în purtânde drumuri de timpuri prin însăţi, dar nicicând încălţată în pantofii sfiiciunii, când celei din tine, fiinţei arhipelagurilor unor sensibilităţi prea complicate câteodată, îi răspundeai cu tăişul lucidităţii, pe când ea, departea, cea pe care nu mai voiai să o laşi să se apropie, te invoca delicat, lipindu-ţi împreună sparte reverii, amintiri şi nostalgie…

…speranţă făcându-te de multe ori, resuscitată din cenuşă, după ce arseseşi spasmodică la crepuscul cu ardoarea profetului fiecare za  moartă întâmplată şi neîntâmplată, cea mai solitară dintre toate morţile, fiecare bucată de fier a lanţului din amintiri incendiatoare supurând însoţită de tăcere ca de o trenă carbonizată pe trup de femeie cu mână de foc rece, infern fără flacără negându-ţi propriile-ţi stihii, rătăcitoare în propriata negaţie, sfâşiată între apă şi foc părăsit, speriată şi chinuită, cu frica drumului fără întoarcere înspre tine, cu teama de îngheţul singurătăţii în faţa grotei tale neştiute în care nu mai îndrăzneai să intri pentru că ţi-ar fi lipsit puterea iluziei de a uita că eşti stinsă şi nelocuită…

…mângâindu-ţi tâmplele în tăcerea în care ţi se părea că nu mai era nimic de aşteptat, tăcere din care atârnau gânduri cu cozi subţiri, gânduri isprăvite pentru că tot ceea ce au spus, au spus doar pentru cea din tine, cea care ştia că era nevoie să atingă cât mai puţine compuneri orfice în teritoriile nopţilor pentru că nu fac decât să susţină nişte umbre, mişcarea lor, fiind doar înşelânde vedenii, pentru că înăuntru geodelor tale învelişul oricărei forme a vibraţiilor şi a tremurului prin care îţi trecusei mâna cu văpăi  de parcă atunci ţi-ar fi fost trăire pentru întâia dată începuse să prindă crustă, să îl simţi ca fiind din piatră statuară şi să aibă trecut…

…în timp ce ea, cea în intimitatea de tine protectoare, îşi inventase ziduri de apărare din ipoteze ale insecurităţilor şi prudenţe şi credea, în culcuşul orelor tale care te surprindeau agresive, că nu vei capitula unor gânduri înfăţişându-se simplu peste care construiseşi întrebări conjuncturale…

 

…şi atunci simţi cum din tine se deschide o fereastră prin care ea se aude întreagă de la început, chemându-te la zăbave asupra-i, simţind într-un fel straniu că te-ar străbate timpul ca un frig dar îţi spui că e de la iarnă, lăsând-o să te urce în visare şi nu e nicio taină că ea există acolo, lăsând-o să se împiedice de aşchiile umbrelor clătinătoare din tine, lăsând-o, chiar dacă ar fi sentinţă a unei amărăciuni, cu o tristeţe lucidă să te cutreiere în gânduri mărturisitoare, gânduri, mări de chitină, tărâte pe un drum fără de capăt pe linia unor orizonturi pe care le stăpâneşti cu puterea ochilor tăi în nevăzut şi pe care doar cu cea a visului le-ai putea depăşi, asta dacă nu le-ai fi lăsat să se împrăştie, să se risipească, să li se resfire urzelile şi pe care cândva nu ştii în definitiv, mai tot, sau aproape destul dacă le vei mai îmbrăca într-un alt veşmânt în care să le trăieşti într-un timp nerăsfirat în prezent, trecut şi viitor şi să îţi fie precum o clipă neutră care să umple un gol, cel dintre tine şi însăţi, durată a uzurpării tuturor acelor altor zile ale unui tărâm până la care ar mai fi trebuit să fie, dar sfârşite absurd între absenţe…

…iar asta ţi s-a întâmplat, fireşte, nu întotdeauna dar nici numai uneori…

…abundând încifrări ca nişte costumaţii inutile în care neatinsurile se zbăteau să pătrundă sensul cu nesupunere şi cu revoltă, luându-te pe căi ocolite, când tu le smulgeai nimburile, dezvăluind resorturile încă fascinată de nişte visuri care îţi ţeseau zidurile din sticlă şi piatră de amurg între care trăiai dinăuntruri cu pereţi despuiaţi care duceau în nicăieriul unui pustiu făr’ de ţărmuri unde te simţeai ca şi cum ai fi rămas în afara ta într-un timp sortit să piară, însă acolo, în nevăzuturile unei efervescenţe subterane te încărca o voinţă nici măcar de tine bănuită, aceea a reacţiei la tine însăţi…

…iar nişte reîntoarceri în unele urme nu îţi mai dau o conştiinţă desuet sentimentală, făcându-te să mai zăboveşti în anotimpuri care nu au fost ale tale, dintr-o vreme a neîmpăcării cu tine, sau, cum făceai la începuturile lor, să te mai întorci din drum, deşi aşteptările zilelor şi nopţilor nu ar mai fi întâlnit pe nimeni la capătul lor simţeai că fac parte dintr-un lucru deja sfârşit iar cârpirile lor poate că te-ar fi făcut să te simţi mai puţin singură înaripând năluci în cadre de feerii aeriene, trăind o existenţă a întrezăririi…

…ştiind că dacă vei înstrăina nu vei mai avea cum să împlineşti…

…ştiind că sensului încă nedesluşit îi trebuie un fel potrivit al aşteptării, un cum, şi o vei face în inocenţă şi în puritate iar astfel îţi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că uneori se întâmplă că deşi îl cauţi, să fie el cel care te găseşte, iar atunci când va fi i te întâmpli îl vei trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate, iar înainte de asta va exista în lumea ta gândită, nu trăită, acolo unde cauţi dezlegări, lor, acelor gânduri cărora te dai fără a li te împotrivi dintr-un instinct inexplicabil cu storurile netrase, pentru că te trăiesc nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, lunecându-te dincolo de tine în picioare sufleteşti, plăsmuitoare…

…pentru că ea îţi este desfăşurătorînfăşurătoare în tine, încatenări, ea memorizând din timpuri neplămădite monolog magic al descoperirii adevăratei tu, mister supunându-i neîncrederea…

…dacă cea de atunci,  înmagazinându-te memorial, ştia cu mult înainte despre tine, cea de acum, ca de o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, visătorie cu dorul unui altfel, semănând surprinzător cu acea ţie neştiută, necunoscută, părelnică excepţie şi nu regulă, fiinţă încănemărturisitoare sieţi, fixându-te ca pe un spaţiu mitic al unor încăneiviri, ca un fel de preludiu al tău…

…legându-te de-a lungul iscărilor cu anafore şi de-asta poate cine ştie ce porţi în tine şi nu ai uitat şi nu poţi să uiţi şi nu ai avut pentru ele litere decât în gând; percepţii purtate înăuntrul minţii tale, cu totul întâmplător, întâmplător de tine, cineva, acea cineva fiind eadecândva, parcă ar fi trecut printre ale tale, gândindu-şi-le de parcă ţi le-ar fi fost, dându-ţi senzaţia a ceea ce eşti, ce le eşti, de parcă te-ar fi spus acelor gânduri despre care ai simţit că îţi vorbesc, că vorbesc despre tine, că te vor vorbi, spunând despre tine, nerostita, neştiuta, tu, îndepărtând, fireşte, ceea ce nu ţine de tine, deşi totul s-a petrecut aidoma…

…de-a lungul drumurilor ea înlocuindu-te când tu erai neputincioasă…

…când te aflai pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele tale cardinale, când te simţeai fără de căpătâi şi reazem, când te încovoiai sau cădeai, căutătoare fără ochi, când te traversai cu teamă iar ea te acoperea, ferindu-te de jocul umbrelor şi al melancoliei, de înfricoşări şi de frig, de prăbuşire, aşteptând liniştită sfârşitul tuturor spaimelor când începuse să nu te mai ţină ascunsă într-o intimitate protectoare, şi reducându-le la nişte simple punctări de stări care mai apoi urmau să îţi devină inventarierile semnificaţiilor tale…

…zbătându-se stăruitor, epuizându-te câteodată cu propria lor mărginire, când o uitai pe ea, care însă de acolo nu îţi plecase, doar că aşa credeai, când nu mai trăiai fragmente din ea reluându-se, de parcă s-ar fi volatilizat, însă de fapt eatu nici nu apăruse, tu fiindu-i tainică, mecanica ta părând a-i rămâne un secret etern, ea, cu rochie de zăpadă în culoarea turcoazelor  îmbrăcându-ţi toate veşmintele sufletului din roua dorinţelor tuturor nuanţelor cu putinţă, ea mereu la fel, aproape la fel şi de fiecare dată o altfel de tresărire trecându-te prin filtrul sentimentalismului, particularitate hotărâtoare…

…iar dacă ea nu ar fi fost astfel, ai fi trecut pe lângă tine absentă…

…ea, cea pe care ai continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite, nesfârşinde, tu, cea care atunci nu ştiai că astfel vei fi în sine…tu nu, însă ea da.. tu erai, ori mai degrabă ai fi fost în devenire, dacă ea nu te-ar fi favorizat ca o conjuncţie fericită, roca ta neprelucrată…

…ea,  fantezie eliberatoare,  când tu te voiai austeriate…

…ea, cea care scrutându-te cu un ochi lucid te-a dus până la capăt, şi niciodată ca pe o povară, şi niciodată ca pe o trudă de drum pe care să o abandoneze, livrându-te aventurii de tine, cea de pe calea aflării, atentă la resorturile tale, la buna lor funcţionare, atentă la primăveri, la veri, la toamne şi la ochii închişi ai zăpezilor, la răsărituri şi la apusuri, la nopţi şi la zile, la cenuşiu, la culorile de apă şi la culori înstelate, la părăsiri şi la despărţiri iar atunci actul cel mai adesea întâmplat era spovedania impasului…

…atentă, la contopiri şi la pătrunderi, la fericiri şi la dureri, ştiind că dacă te fracţionezi, vei suferi cu fiecare fragment, dându-i îndureratei din tine armele care să te ajute să rezişti pe dinăuntru, pentru că încă nu aveai acele deprinderi care intră într-un reflex de autoapărare pasivă, cel al dezarmaţilor, atentă la amintinduri şi ocrotitoare la uitări, lăsându-te să mori în ele doar ceea ce nu mai voiai să trăieşti, atentă la însetări şi la potoliri, neacceptându-ţi pe de-a-ntregul niciun abandon dar şi nicio patimă, atentă la răzvrătiri şi la stavile, la focuri şi la cenuşi, la întregimi şi la retezări, la calmuri şi la stridenţe, pentru ea existând mereu o cale de a înţelege, deşi câteodată tăceai, te ascundeai, o minţeai pe ea, ea cea care sinceră mereu cu sieţi nu te minţise vreodată aşa cum  nici pe altcineva nu minţise, neîngăduind vreunei aparenţe să fie ambigue, şi atunci când se întâmpla se înfuria teribil, ea vrând să te ferească de toţi şi de toate…

…şi, din cavităţile tale stând de veghe, te silea să o recunoşti, refuzând utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, fără să te rănească prea tare, fără să te bruscheze, însă cu o detaşare necruţătoare, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascundeai pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţi, răsăriri care păruseră că se întâmplă şi pe care nu le puteai descuia pentru că nu aveai cheile potrivite…

…iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, doar că de ieşit ţi s-ar fi întâmplat anevoios sau chiar deloc…

…iar ea din tine voia să te ferească de a bate pentru tine prea din vreme acea oră a durerii pure, temându-se că nu vei avea putinţa de a deosebi realitatea de părere, văzând ceea ce nu era, în întâmplări brutale ori dezamăgitoare, amăgind aşteptările, în trăirea clipelor unui timp ce nu s-ar fi dovedit decât a fi unul fără găvane, fără forme de relief, un înveliş fără conţinut, simţindu-l, de l-ai fi trăit, ca şi cum şi-ar fi consumat prea excesiv poate erorile şi înţelesul, atentă la încercările de a te travesti în ceva ce nu ţi se potrivea, privindu-te atunci, suprinzător, cu o ironie tristă, şi atunci se distanţa de tine, pentru că te vedea ca pe o făptură străină, iar pe dinăuntru îi simţeai încleştarea şi se întrebare, doar că nu ademenitor, de unde se ivise în tine ceva ce îţi era mai degrabă o alchimie a alianţei unor contrarii, şi nu voia să te lase pe mâna timpului, creditor al tuturor curiozităţilor, timp ce înainte de a deveni înţelegere este iscodire, pentru a afla dacă asta te-ar fi prefăcut într-o fiinţă a singurătăţii de sine…

…ea, trăindu-te cu voluptate şi cu docilitate plină de raţiune ascultându-te, atentă sortându-ţi decorurile anotimpurilor prin care treceai, lăsând în urmă exuvii, ea păstrându-ţi-le de pe unde erau împrăştiate, încă una şi încă una cu fiecare clipă în care te ţeseai, împăcând din ce în ce mai multe orizonturi, neaşteptând de la tine ceva anume…

…aşteptând nimic, însă datorându-ţi totul…

…de multe ori însă simţind că ai fi vrut să scapi de ea, deşi poţi scăpa de orice şi de oricine mai puţin de tine, de însăţi, iar de noi înşine abia la urmă scăpăm, când nu mai avem de cine şi de ce scăpa, şi de multe ori chiar ţi se întâmplase să vrei să o uiţi, să o  spulberi printr-o disecţie, dar fără de urmări imediate, pentru că era câteodată atât de tăietoare când îţi povestea despre înfăţişări de farduri, despre măşti, dar nu despre acelea eliberatoare ale unor izgoniri, ci despre cele ale unor aparenţe goale de orice substanţă,  încercând să îţi risipească ceţurile din jurul unui contur romantic, însă o făcea pentru că te proteja, pentru că îţi ştia atâtea clipe de dinainte care adunaseră în ele atâtea înţelesuri, pregătindu-te pentru un intim drum…

…un drum lung pe care nu ar fi vrut să trăieşti nostalgii şi retractilităţi, nu voia ca tu şi ea, perechea ta de nelinişti, să ajungeţi ca două aripi de talere ale unei balanţe cu zbor tragic, voi, tu şi ea,  ea, cea îndreptată spre tine de către tine, veşnic amestec de extreme, vă zideaţi pe dinăuntru una pe cealaltă ca între primejdii precum un sălaş ferit, având acoperământul de pândă…

…ea din care nu voiai ca într-o zi să rămână doar resturi…

…pentru că ea, undeva, ar fi dispărut, luând înfăţişare de prevestiri şi lăsându-te singură ca o insulă pustie şi pustiită, şi speranţele ca să o mai chemi cândva la tine ţi s-ar fi carbonizat până la ultima, tu cu sufletul tău atunci la discreţia durerii, sub zăpezi satrapice de ierni contrariante pe care aveai să le simţi din ce în ce mai grele, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai de neînţeles fără ea, ea fiind cea care îţi împlinea aspiraţiile solare, cele cu neputinţă de urcat pe treptele sufletului tău dacă pe ea ai fi înstrăinat-o…

…ea restabilind echilibrul dintre tine şi lumea ta, ea, cea a multora tu de tăceri care vorbesc şi de zgomote ce tac, ea cea care ştia că uneori nu mai puteai să vorbeşti, tăcerea e graniţa autismului care te ia nemaipermiţând în vreun chip ambasada unei iluzii când întâmplarea e încheiată, fiindu-ţi agonie  în căptuşelile sufletului, iar speranţa înspre care priveai are acum încotrourile închise şi îşi mai găseşte loc în absurditate or’ poate nici acolo…

… şi tot ea începându-te ca poveste dintr-o viaţă de om, de mai multe ori,

…ea, fante spre tine ale fiecăror clipe, de fiecare dată o cu totul altă nouă răspântie, ea, cercurile tale concentrice învelindu-te spiralat din cochilii de scoică, ea o uşătoateuşile anotimpurilor tale vârstate cu turcoaz şi albumbrit cu pete de lacrimă ale unor clipe pe care, dacă le avusese cândva, nu le mai avea nici măcar în vis, ea însă surâsul tău pe marginea rosturilor lor tragice când ţi le străjuia cu iluzii, când îţi puneai la îndoială temeiniciile şi ea nu îţi dădea crezare când îi spuneai despre timp, despre timpul asemenea unor mişcânde cercuri, nesfârşite închideri şi deschideri…

…despre timpul care toceşte, despre uitarea cea sigură…

…iar ea se răzvrătea răspunzându-ţi că pasiunile pot exista la infinit, şi  te întreba atunci, te întreba fără sfârşit şi tu te prefăceai că nu o auzi, îndepărtând-o şi povestind apoi o rătăcire din celelalte amintiri despre ea, tu, lutul vasului uman în care poate câteodată mai răsună vreo durere din trecut ca un ecou torturator începute cu timpul ei, însă pe tine, cea de cândva, o vei aştepta la nesfârşit pentru că ea a fost locul tău în care ţi-ai putut trăi reveriile cele mai intime în toată plenitudinea lor în nopţile pedinăuntrului şi fără ea ai fi risipiri buimace, ea ţi-a fost cea care a făcut din apă foc şi căldură din frig şi din întuneric lumină şi a îngăduit să te întâmpli în ea şi prin ea…

…iar tu nu ai rămas la ea din întâmplare, pentru că prin ea renăşteai, te reinventai…

…ea îţi era reprimare suavă, tu, aprigă furtună, ea accelerându-ţi respiraţiile fiecărui acum pe care îl trăisei şi durerea poate a fiecărui drum până acolo, ea ştiind de fiecare dată că  nemişcările tale, cum puteau părea altora, ale unui hotar pe care când îl pierdeai, când îl găseai, pe dinăuntru îţi erau convulsii cu tresăriri dezdănăjduitoare iar împietririle tale sângerii de jăratec atât de înşelătoare, ea îţi era uimirea, veghea ta neamăgitoare, ea este cea care ţi-a stăpânit nuul atâtor răscruci, deşi adesea vulnerabilitatea ta, ea este ţesătura ta de feerie împletindu-ţi visurile, chiar dacă unele câteodată doar străvezii închipuiri de contur…

…şi nicicând nu o vei lăsa să plece din tine, şi-ai face-o a veşniciilor răsăriturilor, pentru că ea te-a învăţat limba chemării pe nume a dragostei în ciuda avertismentelor iminente ale vedeniilor, silabisind tresăriri în nopţile veghii pe care nu ţi-o putusei anestezia, ea este cea care aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, iar fără ea te-ai afla într-o absolută singurătate, ratând nu doar toate anotimpurile, ci mai cu seamă pe cel fundamental al tău, acela misterios şi anonim al înfloririi de fiecare dată când, destrămată, te-ai întoarce dintr-

veştejire.

 

Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…

…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…

…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…

…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,

…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…

…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…

…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…

…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…

…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…

…târziu.

Când se face preatârziu pe caldarâmul întârziatelor făgăduieli, dorinţele merg sub talpa a tot ce avuseseră de visat

Motto: E preatârziu, preatârziul ca o manta ce acoperă cu totul, atunci  când nimic nu îţi mai tulbură sensurile din vremea statorniciei când te întrebai despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dai unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut, doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus, despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

 

Ai simţi cum la picioarele tale ar începe să se rostogolească nişte sfere de mărime inegală, oărând fără înţeles şi fără direcţie, şi pe măsură ce le-ai privi, lunecându-ţi pe dinainte, ai începe să le recunoşti, ai începe să îţi aminteşti, dar te-ai întreba cum de putuseră scăpa de acolo de unde le închisese într-un spaţiu fără mărginiri, pustiu al tăcerii dintr-un undeva de unde dacă ar fi plecat, tot acolo s’ar fi întors, şi ele ar fi fost nordul, încercând să nu moară tot ce aveau de visat, iar tu sudul, şi nici măcar artificial nu v-aţi fi întâlnit, aşa că era trebuitor ca ele să rămână la locul lor pentru a supravieţui cu preţul înstrăinării, ademenindu-le înăuntru doar pentru că le înşelasei asupra necuprinsului în care se vor aşeza, în care aveai să le aşezi, făcând abstracţie de realitate,

doar că atunci nu ştiai că va fi preatârziu cândva pentru toate aceste dorinţe ale tale pe care cândva, într-un demult, le lăsasei undeva, şi nicio întâmplare nu decisese pentru ele, dorinţe care între timp crescuseră, unele dintre ele la nimereală,

şi în timp ce ai aştepta să se petreacă ceva cu o uimire ce urca în tine, ele ar începe să se mişte separat, dar împreună, tu simţind că mai atât de aproape de ele nu fusesei niciodată, şi ţi-ai spune că dacă acum, dacă acum le-ai închide ochii le-ai pierde, dar nu ai făce-o, pentru că dintr-o dată ai fi cuprinsă de o taină pătrunzătoare pe care cândva le-o refuzasei şi, aplecându-ţi-le adânc înspre tine ca un fel de făgăduinţă, ai face apoi un pas înainte, simţind însă că sfârşitul lor nu avea să fie aproape, simţindu-te cumva ofilită şi înafara timpului lor, deoarece pentru ele preatârziul ar fi singurul timp posibil, pentru că  prin el nu ai mai putea supune să fie ceea ce nu este, înaintând, asta făcând înţelesul să se micşoreze şi mai mult,

pentru că ştii că e  începutul preatârziului atunci când te întorci într-un loc al celorlaltoramintiri, cele pe care dacă nu le uiţi, rămâi întotdeauna îmbrăcat în răni, iar tu te întorci tocmai pentru a mai pune încă una lângă cele adunate, cele de care te-ai despărţit, niciuna nemairămânând în tine, tot ce pierise visând cicatrizându-şi rana, şi lumea ţi-e pe dos, lumea pe care o credeai a voastră, lumea care avea ochi şi urechi peste tot, doar că legat de tot ce aveai ca dorinţă, în celălalt era cu totul oarbă şi surdă şi te încăpăţânai să dai drept ce nu erau multe venind dinspre el, deşi oricât te sileai să vezi, zăreai nimic, simţeai doar refuzul împărtăşirii dragostei,

pentru că tot ce voia din tine era să-i fii departea, de aproape era ca şi cum nu te vedea, te uita, şi tu te preschimbai în deznădejde şi a doua zi o luai de la capăt, te chemai în cuvinte gândite şi răzgândite ca să nu îl desparţi oe el, celălaltul tău, de tine, încercai să închizi cercul în care se zbătea un joc al speranţei deşi era mai degrabă al deziluziei şi al zădărniciei simţind cum tot ce încercai să-i apropii alunga, în el fiind atât de gol, doar tu iluzionându-te că indiferenţa era, ştiindu-l, o intensitatea a vibraţiei, însă un gând te încolţise din prima clipă, că paşii tăi în el se vor opri sfârşind înainte de a începe, un sfârşit care a mai fost, unul preştiut, pentru că ştiai fără nicio îndoială că începe să fie prea târziu,

cu primul adunat în straturi al celui dintâi târziu, atunci când stai în frig şi când te preschimbi în fiinţă de veghe, când îi lepezi pielea celei onirice, şi-ţi spui că dacă vei mai sta aşa acolo, în frig, vei ajunge să ai halucinaţii, să ţi se pară că te îmbolnăveşti de el din nou, semn că te atacă din înăuntrul tău, dar vei da vina pe anotimp, pe meteorologie, pe ploaie mai ales, pe ploaia asta care a tot curs în ultima vreme peste nepăsarea lui, peste neliniştea sâcâitoare din tine, pentru că în asta te-ai preschimbat, întrebându-te despre el cum de mai poate cu şi mai multă nefericire, cu atâtea neîntâmplate finaluri dintre care nici măcar nu ştie cum să aleagă unul, pentru că fiecare e mai dramatic decât celălalt, cum se tot târăşte pe drumuri fără capete unde te tot începe,

cu amintirea ta ca o stafie mergând în spatele lui, cu spaima ei de a nu se risipi ca într-un joc, nu ca oricare ci multiplicat, unul de umbre stranii, cu spaima ei de a nu întoarce capul pentru că altfel ar pieri iluzia, inconsistenţă a realului, cea care suferă fără vină, aici stând şi ultimul înţeles al ei, ca o confesiune mută făcută eşecului, dar ştiind că o doreşti, însă temându-se că o va afla după ce va fi avut loc preatârziul,

e preatârziu atunci când nu se va mai întâmpla vreodată să te laşi în voia durerii, o vei îndigui dacă nu o vei putea seca, iar suferinţa nicidecum nu va fi un torent devastator, toate valurile le vei potoli în tine, le vei sfărâma, pentru că lumea disperării ţi se pare a fi una fără sens, atunci când totul a fost spus iar restul rămas din el nu este decât o gesticulaţie zadarnică pe care oricum nu o poţi nici auzi şi nici vedea, şi chiar de ar fi aşa, în ochii celuilalt acum limbajul iubirii tale ar fi unul de nemaiînţeles, asta dacă a avut vreodată vreunul, şi cel mult i s-ar putea părea ciudat, nici măcar nu ai gândi despre ea ca despre femeia cu pudoarea plânsului în care s-ar închide ca într-o raclă,

femeia care şi-ar converti cu un instinct precis oricare condiţie, fie ea chiar şi una lamentabilă, femeia asta care nu a ştiut să îşi prescrie însă rolul de protagonist în jocul de-a dragostea pe care el l-a făcut, femeia asta care poate da sau poate că nu, nu s-a putut identifica deloc cu masca pe care ar fi trebuit să o poarte, femeia asta care s-a dovedit la final a fi jucat într-o tragedie, sfârşind de una singură într-o tragedie mută când a rămas singură pe scenă, turnură neaşteptată, înveşmântată în faldurile durerii şi fără nicio mişcare de apărare reflexă când nimic din ce fusese dragoste nu mai era,

e începutul preatârziului atunci când nu mai desprinzi gânduri din rotaţia fanteziei pe care o vei înceta, gânduri pe care le simt pribege în tine, în ele fiindu-ţi atât de frig şi răciri premature, ameninţându-ţi verbul a fi al dragostei, e preatârziu atunci când nu mai eştis înfricoşată în închisul tău cu gratii ale timpului trecut în carnea căruia el şi-a săpat adânc amprenta, acolo unde nu îi mai spui visului de voi nimic, şi-aveai atâtea cuvinte care ar fi devenit vii, arzânde, şi regreţi că nu ai putut avea diplomaţia apei, tu, femeie a semnului de foc cu ale cărui flăcări îţi pare doar că s-a jucat, şi atât de aproape, el fiind la rându-i unul care doar a fumegat, din el acum urcând la cer fum de dragoste carbonizată, deşi atunci, cândva, ai fi putut jura că arde şi luceşti, iar azi, când parcă nici nu îţi mai aude chemarea îţi spui că are în urechi cărbune care îi blochează auzul de tine, trăieşti o spaimă crescândă în care te clatini ca dintre toate cuvintele limbii în care l-ai vorbit  să nu alegi unul, unul singur care te-ar prăbuşi din magia iluziei pe scara coborâtoare pe care stateai, femeie care căuta să nu-şi moară dragostea, cu nedumeririle tale pe care nu puteai să le spulberi,  din care simţeai cum începe să se veştejească  germenele oricărei iluzii, măsurând doar distanţa dintte tine şi el,

e începutul preatârziului atunci când simţi cum îţi sleiesc cuvintele şi începe să mocnească latent frigul în tine, când te mohoreşti, când îţi pălesc luminile, când ce era începi să simţi ca şi cum îţi pare,  când eşti tentată să îi spui lui nişte lucruri dar ştii că asta ar avea o urmare nefericită şi atunci tentaţiei îi urmează rezistenţa, încercând să fii de o magistrală stăpânire însă nu ştii până când, te simţi ca într-un surd asediu al unor gânduri cu înaintări şi retrageri pe care nu le poţi amputa, în durere cu conştiinţa de eclipsă, ajung să te culci fără să mă dezbrac de ele de câteva nopţi, îţi spui că o să îl taci, agonie, impusă autoamuţire, pentru că simţi cum nu mai ajungi până la el şi nu ştii cât de teafără mă voi întoarce din ea, din muţenia asta sau dacă nu voi fi incapabilă de a o mai părăsi,

simţi că nu te mai cheamă, se depărtează, nu te mai străjuieşte cu dorinţa dăruirii totale şi veşnice, auzi în el indiferenţa, contrast între ea şi intensitatea vibraţiilor tale, nu mai curgi înăuntrul lui neîntrerupt, se întorc în tine vechile tristeţi şi incertitudini, cele care nu pot începe sau termina oriunde şi te înspăimântă că ar putea evolua previzibil,

e începutul preatârziului atunci când începi să arunci peste el flăcări de otravă pentru că îţi fuge focul şi te lasă tristeţe cu lumină pală lângă făclii mohorâte, şi nu te mai întorci în singurul loc unde ţi te arătase, nu te mai întorci în urmă ,în înapoierea la puritatea izvorului de voi iscător, acolo unde te adăposteai amintirilor unor nopţi precum un pelerin erotic pe care apoi le spărgeai în fărâme pe care ţi le înfigeai în trup, astfel înfingându-l în tine cu accelerări de respiraţie şi hemoragii sufleteşti, neîndurându-te să nu o faci necontenit deşi te durea fiecare împlântare, zvârcolindu-te în ele, în toate, dar legându-le  între ele cu argumentele luminii şi ale visului care acum rătăcea singur şi din care el lipsea doar aparent, căruia doar părelnic i se pătaseră culorile care acum lăcrimau pe braţele tale neputincioase, el acum doar un frig pasional ce rămăsese din căldura pasională în care cu ochi ce voiau să ardă şi să te ardă te strigase focului, te strigase iubirii, te aruncase în lavă, şi cărora acum le rămăsese doar plânsul neîncheiat, nu numai al tău, ci şi al celui care devenise şi al lui însă travestit, dar gol şi singur,

e începutul preazârziului atunci când ieri nu te mai împiedică de mult să adormi,  nu îţi mai închide visările care îţi adăpostesteau dragostea, nu mai aruncă peste tine gânduri care acum trec dincolo aşa cum veniseră într-un ieri încoace, gânduri de paiaţă tandră şi lunatică pe care nu o asculta nimeni, nici măcar ea pe înseşi nu se mai ascultă, într-un teatru de umbre, în tine cântând o muzică himerică şi expiatoare,  el nemaidezbrăcându-ţi trupul niciunuia dintre cuvintele de dragoste în tine, din vremea când credeai că nu mai există drum de întoarcere,  şi nici dezlegare de vrajă,

e începutul preatârziului atunci când nu mai pluteşti între nopţile gândurilor nesfârşite, sfărâmându-le cerul, stând în faţa unui sfârşit probabil după ce parcă îl ademenisei, aşteptându-l de parcă l-aş fi chemat, auzindu-ţi umbrele cum în jocul lor râdeau între ele cu râsul lor secret după ce îşi rostiseră suspiciunile privindu-te ca pe un rest pe care timpul cheltuitor al dragostei uitase să îl ia îndărăt, tu însă repetând un nume necontenit ca într-un descântec atunci când  simţisei cum  întunericul începuse să digere tot ceea ce fusese contur de dragoste făcându-l să piară, începând agoniile, făcând din tine tortură vie ascultând pierderea ei continuă, cuvintele ei lui, celuilaltului, vorbindu-i tăcute, având atâta durere sfâşietoare şi atât adevăr,

e începutul preatârziului atunci când lumea ta în tăcere contaminase lumea lui şi amândouă lumile voastre proliferaseră singurătate şi dragostea gemea, şi cuvintele de ea începeau să se dezarticuleze, iar pe marginile podului aripilor de vis cu fruntea la pământ stăteau umbre mişcătoare care aproape că le topiseră pe o dimensiune care începea să semene din ce în ce mai mult cu acea a nimicului, un imens spaţiu pe care îl umpluse în tine suferinţa când cercul de frig al primului anotimp fără clipe  se strânsese în jurul tău făcându-ţi cu neputinţă mişcarea de apărare reflexă a femeii îndrăgostite ce erai când începusem să simt în el că tot ceea ce fusese iubire nu mai era şi cuvinte nu mai înălţai la cer, iar anotimpul care ar fi trebuit să fie al tău şi numai al tău devenise al unui timp stihinic şi de-ai fi putut ai fi spulberat toate ascultările gândurilor care redeşteptau amărăciuni, îndreptându-te spre uitare în lumea podurilor fără de relief care acum începuseră să turtească orice tresărire cărând zgomote lichefiate din care neîndoielnic visul că fugise, urmând înecul în sfârşitul în care se auzea, pe care îl auzea,

e timpul preatârziului atunci când începi să transcenzi singurătatea, când numai eşti între despărţire şi reîmpăcare, între ruptură şi reînnnodare, şi toate gândurile tale sunt sângerii şi totul în tine e geamăt de durere pentru că îţi pare că în dragostea în care te credeai ţintuită nu vei rămâne şi plângi necontenit şi plânsul ţi-l simţi ca a avea ceva de implacabil şi destin, şi eşti împietrită şi nemişcările tale sunt convulsii adânci, şi toate nopţile de piatră au acoperişuri de tăcere schilodită, o tăcere din care până şi tu lipseşti după ce ai ars de rugul propriu de cuvinte, femeie în haine întunecate de suflet cu năruirea veşniciei ei şi-a lui, cu iubirea de trecut şi invocare de viitor, eşuând orice cădere în uitare dar rupându-se ca o ramură uscată în iluzii frânte, visuri goale, acolo unde îţi eşti aşteptare, şi aşteptarea un delir asemănată cu o umbră în treptată cădere a îndrăgostitei, a singuraticei îndrăgostite, aşteptări în care unele dorinţe ţi le aşezai, pentru că era preatârziu şi niciun răsărit invizibil din întâmplări, în îndepărtări incoruptibile pentru care nu exista orizont, orizontul fiind altundeva şi mereu de o cealaltă

parte.

Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

Undeva, probabil nu departe, în aşteptare, anotimpul clipelor întârziate

Motto: Dragostea este autocunoaştere.

 

Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi, poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă, acolo unde îşi păstrează nişte amintiri, poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii, atât de asemănătoare altor insule prin singurătate, insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…

… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles, poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic, iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate, doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma, dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii, cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…

…poate că de vină pentru gândurile ei este faptul că uneori îi pare că trăieşte ceva în cu totul alte dimensiuni decât el, simţind cum cade din dragoste…

…poate că de vină  pentru  gândurile ei nepierdute din care niciunul nu se retrăgea învins e tot ceea ce se întorcea înspre ea în chinuitoare întrebări din uitări provizorii, dorindu-şi ca ultimele ei amintiri cu ochi sticloşi în care i se făcea frig să fie şi ultimele ei tristeţi…

…gânduri care câteodată răsturnau multe în ea, dacă nu totul, regăsind în urmă ceva din ce credea  că ar fi pus înstrăinare înţelesurilor, gânduri cărora le spunea nişte cuvinte pe care le scotea, unul câte unul, de-acolo de unde le ţinea ascunse în faldurile rochiei de vânt, acolo unde le păstra, unde erau în negânduri, erau în nedeferecare  neîncepute până în clipa în care le atingea, iar în clipa în care o făcea, pe niciunul spunându-l la modul ezitării, al retractilităţii sau melancoliei, tot ceea ce era nelinişte se limpezea, tot ce era tulbure se netezea, tot ceea ce era sfărâmat se făcea piatră din nou…

…doar că dedesubt unele cuvinte mai aveau încă nedesfăcute umbre în care se ferea să se strecoare, umbre care se întorceau dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, putând vorbi tot ce ea ţintea cu ochi ficşi ţinând arcul gândurilor încordat, doar că timpul lor era unul furiş, al unui timp fără mesaj, unul care îşi sfârşise înţelesul, adevăratul lor timp fiind cel în care totul lui îi părea ştiut dintotdeauna, doar că abia acum începea să înţeleagă că pe ea nu o putea poate asemui cu nimic, că era făptura cu sânge ireal, cu vine arzânde, febrilitate sangvină, făptura cea fără de care ar fi trist pe pământul lui dacă nu ar învăţa să îi strige numele pe dinăuntru, acolo unde îi creşte timpul înţelesului, acolo unde o simte ca pe un cuvânt fără sfârşit…

…aşa că pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile ei în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încerca să îşi înşele duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când se simţea deschisă la armură cum nu ar mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele pe care cu cât le cunoscuse mai mult cu atât ştiuse mai puţin despre ele, şi atunci le spunea alte cuvinte, cuvinte cu care poate nu se aseamănau, dar pe care le chema pentru că erau lângă ea ca să le potrivească privirile de ele închise în ochi, cuvinte pe care le jupuia de pe tăcerile ei când le era balans lor între furtună şi reprimare suavă, tăceri care aveau cele mai multe necuvinte pe insula ei, scrise pe glezne de vânt în locuri pe nisip care nu au cunoscut niciodată dragostea, glezne dintr-un material sensibil făcute ca  şi învelitura cuvintelor, ca şi întruparea în formă sensibilă…

…din răsuciri labirintice când totul e împietrit şi timpul nu mai este, nu că n’ar mai fi cândva, când eşti într-un undeva în care aproape că nu se mai vede ceva, mai cu seamă atunci când eşti  glas stins, ele facând tot ceea ce e cu putinţă pentru tine, doar că ţie numai îţi umplu tăcerile, şi mai ales noaptea, de tăceri născătoare în continuare, noapte care ţi se lipeşte de tălpi, înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi care te face să îţi aminteşti ce nu îndrăzneşti…

…şi litere din noapte încep să se deşire, să se lăţească, să se facă cercuri tot mai de neînţeles, se despică în fire pe care încerci să le urmezi, să le strângi ghem, şi nu ştii cine e de vină când îţi pare că ceea ce trăiai atunci când îţi părea că este, că îţi doreai să fie, pleacă din tine cu ceea ce avea, iar înainte de asta tresărise pe tine carnea unor amintiri în care îţi era răspunsul, dar tu  îl tăgăduiai sau erai ispitită a i te împotrivi, îi tot ocoleai numele dat pe din două pentru că fiecare jumătate te făcea să visezi diferit, doar că dincolo de tot ce ai fi putut privi era un înainte nevăzut, unul cu putere magnetică şi aşteptat cu nerăbdare şi nu cu ochi întâmplători, în povestea din clipe frământate bine, crescute în tine care aveau să se întâmple şi fără de culori contradictorii, neclare…

…povestea în care ai începe de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu poţi face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, cea a orizontului, cu puterea ochilor de a îl stăpâni, doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai putea înţelege că nu tot ce taie face orizont…

… numai că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere, aşteptând clipe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu…

…să  înveţi să recunoşti distanţele dintre utopie şi realitate…

…şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, doar că niciodată să nu ajungi până acolo încât să ţi-l amâni, neîndrăznindu-ţi-l, pentru că ar fi ca şi cum te-ai amâna pe tine, între timp fiind căutânduri între ezitări şi metamorfoze, între contururi de cuvinte care dacă au ascuns cândva ceva acum ascund nimic, limpezimea lor fiind demult pătrunsă neavând adâncime, între maluri şi apele dintre ele cu întinderi şi scurtări…

…mişcări neliniştitoare care îţi deschideau misterioase orizonturi pe care le-ai vâna cu uimire, pentru că te uiţi înspre ele de pe cele mai înalte trepte ale sufletului tău fără să te mişti şi fără să cobori privirea, pentru că dinspre acolo aştepţi ceva să vină, nenăscut, dinspre acelaşi omţărm care rămâne pentru că nu ştie  să nu fie, doar că încă nu a aflat-o…

…mâinile lui încă îţi parându-ţi câteodată că întârzie…

…deşi atât de mult te-a adunat în ochii sufletului încât abia de mai poate să închidă pleoapele, doar că se teme de ceea ce l-ar putea despărţi de el însuşi, şi asta o ştii…

…aşa cum ştii despre sensibilităţile lui particulare care nu şi-au modificat liniile cardinale, despre densităţi particulare ale sentimentelor, deşi câteodată îţi par a fi doar ale unuia dar şi cele ale lui păreau a fi aidoma, ştii despre reversul lui a putea când începusei să simţi de la început că îl tulbura ceva necunoscut pentru tine…

… ştii  despre cum îl apasă aşteptarea în care ochiul lui vede câteodată fără putere, asta având-o doar peste azi, un azi întrebător, nu şi peste mâine...

…un mâine incert, poate de fum, un cuvânt cochilie în care s’ar fi putut ascunde dintr-o teamă de a nu putea potrivi vremea lui cu tot ceea ce ar simţi şi ar gândi, cu tot ce ar iubi sau neiubi, iar asta poate îl face să simtă până şi prezentul asemeni unui chit în care este închis, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil, pentru că prezentul ăsta uneori îi aduce aproape, deşi departe, amintiri trecute, sălbatice fiare ale amintirii pe care le însemnase cu fierul roşu al tăcerii…

…amintiri ale unor vremuri când toate se întâmplaseră precum a trebuit, dar asta îşi spusese după un timp mai târziu, când îşi mai îmblânzise memoria…

… iar asta pentru el fusese îndeajuns, pentru tine nu încă, nu îl simţeai ca topindu-şi nişte spaime, ca destrămându-le, nu îl simţeai ca şi cum toate legăturile cu acel timp de cândva ar fi fost dizolvate, deşi firesc ar fi fost să nu îţi mai aducă aminte de nimic, să uite, pentru că ceea ce trăia acum nu era lipsit de realitate ca atunci, erai  realitatea lui încă nedesfăcută pe de-a’ntregul, realitatea pe care o respira fără iluzie şi nu întorcând iluzia cu faţa la el pe un drum care nu ducea nicăieri, pe un drum cu clipe fără timp, cel trecut…

…clipe pierdute până la urmă şi ele pentru că nu atinseseră decât umbre ale absenţei cu mâini de orb…

…iar tu, începând în toate de unde el se sfârşea, lui cea adevărată,  îl auzeai preabine şi nu confundai ceea  ce vedeai cu ceea ce auzeai,  îl simţisei ca pe un naufragiat sufleteşte de o luciditate fără cruţare iar pe tine insula lui, însemnând crezul tău, insula lui, cea care nu ar fi încetat vreodată să fie cu putinţă, insula, cuvânt definitiv pe care l-ai fi vrut spus la infinit, un fel de cuvânt magic aparent fragil în timpul rar care îţi vorbea pe şoptite, dar care nu îşi părăsea înţelesul şi conturul, loc nemişcător  de zămislire când i te-ai întâmplat în taină, tremur şi fior, când unor răscoliri  a început să le funcţioneze auzul, când se credea infirm de un fel de zbor pentru că nu mai îndrăznea…

…iar din braţele tale  a început să crească termic, sentimental, căutându-te, într-un anotimp, din partea cu dragostea…

…insulă înspre care trebuia să meargă pe drumul inimii  fără a se teme că nu va ajunge teafăr  înspre acolo unde îl purta precum îl vroia şi de care cândva se îndepărtase prea tare încât poate că şi uitase cum să mai ajungă cu nopţi şi cu zile, doar că pentru el acel timp îşi sfârşise înţelesul, plecase din el, îl încheiase, aşa că dacă l-ai fi întrebat ai fi primit răspunsul adevărat, distingând între ceea ce trebuia spus şi ceea ce trebuia să dea doar iluzia că a fost sau că ar fi putut fi spus, doar că dacă despre nişte lucruri nu ţi-ar fi vorbit de vină poate că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi ţinut ascuns, ceea ce însuşi şi-ar fi recunoscut legat de clipe ale prezentului care aduceau aproape experienţe trecute, pentru că în unele întâmplări totul mai fusese odată în neliniştitele aşteptări deşi acum nimic nu era aidoma pentru a-l împiedica să îndrăznească…

…să uite că  pentru el ceva, cândva, a fost ca un avatar în care s-a căutat dar nu s-a regăsit…

…de vină pentru asta fiind himerele care nu s-au închegat în apele fără oglindire, şi nici tu, înainte de el, nu ştiai ce va urma, şi dacă şi-ar fi întrebat singurătatea ar fi aflat răspunsul, pentru că ea i-ar fi spus că la fel ca şi altădată, va fi asemănător, doar că ea îţi va fi ce nicio alta nu’ţi va fi fost din clipa în care ai începe să o trăieşti prin toate oasele, prin toate venele, dezbrăcând trupuri de gânduri întârziate zămislite imaginar, căci dintre toate, gândurile au rămas şi sunt cu el, iar pentru asta de vină e ea, pentru că atunci când a început să vorbească nu s-a mai simţit ca şi cum nu l-ar auzi nimeni, timpul tăcerii spărgându-se pentru el, cel cu puterea de a se fereca în sine, de a nu-şi descheotora gândurile, de a nu-şi dezveli sentimentele, deşi ştia că ele există, ca şi lucrurile, prin întrebuinţare, poate cândva, poate că niciodată…

…aşa după cum ştia şi că fiinţele cu profunzimi câteodată în viaţă trăiesc drame lăuntrice, ocolind adevăratele răspunsuri care i-ar slei, tăcându-le cu tăcerea fiinţei resemnate multe vreme întrebările cardinale sau fiindu-i peste putinţă să le cunoască, tristeţea, vadul lui,  iar ceva un ţărm mult prea îndepărtat, zădărnicit, trebuitor pentru un altcândva un alt sânge, o altă naştere cu taine ce nu au fost pătrunse, un alt vis nesfârşit de adevărat…

…aşa că aştepta să audă cum, pe nesimţitelea, ar începe să iasă din el, suflet rătăcitor, deloc cameleonic, căutând, fără să ştie, identitatea cu ea sub semnul focului, îndrăznind să se azvârle în flacără…

…întrebându-se dacă pentru asta de vină ar fi ea, cotropitoare, imaginară cu flori de nu-mă uita şi stele în păr, în rochia ei ivorie din mătase grea de vânt în care era de-a dreptul înnebunitoare, sau poate doar o linişte pe care simţea că i-ar putea-o dărui, una în care aşteptarea lui nu ar mai fi avut înţelesul unui timp de cândva, linişte în care, necerând niciunul celuilalt ceva şi-ar datora totul, îngăduind să se întâmple prin ea şi el, după întâiele întrebări speriate, câteodată simţind că totul se petrece într-un vis hrănindu-se din ei ca să poată exista, un vis nesigur…

…poate că e de vină este ea  pentru că nu vrea să îl lase să uite ceea ce nu a fost, ceea ce nu a spus, poate că ea este de vină pentru că nu ar fi vrut să îl lase să uite…

…dragostea.

 

Ceea ce nu vei şti între sentimentalism şi luciditate, ca să-ţi fie şi mai întrebător misterul, tresărirea continuă

Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut.
Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.

 

Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe  prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…

…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare…

…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…

…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…

…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…

…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…

…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…

…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…

…şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…

…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când  ca şi cum ar înfrângea realitatea…

…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…

…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…

…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…

…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…

…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…

…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…

…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…

…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…

…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…

…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…

…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…

…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…

…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…

…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…

…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…

…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…

…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…

…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…

…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…

…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…

…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…

…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…

…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…

…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…

…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric  privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…

…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…

…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…

…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…

…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…

…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…

…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…

…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…

…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al  fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire…

…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…

…nu.

Când, în clipe de întâmplări neîmblânzite, pălite ori întârziate, ţi se face frig pe muchia lamei echivocului, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, şi mai cu seamă putinţa de a opta o dată, doar o dată şi definitiv

Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt,  că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.

Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar,  ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…

…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…

…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…

…să nu o uiţi pe acea  din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…

…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…

…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…

…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…

…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…

…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia  toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…

…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să  le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…

…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de  o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…

…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…

…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…

…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…

…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…

…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…

…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…

…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…

…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…

…doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…

…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…

…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…

…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…

…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…

…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…

…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…

…un ceva al unui teritoriu presupus…

…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…

…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…

…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…

…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…

…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…

…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…

…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…

…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau  să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă…

…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…

…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…

…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi  doar o dată, doar o dată şi…

…definitiv.

Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

…nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice…

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

…să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte…

…totul.

Treceri din anotimpuri ofilite ale tainicelor clipe şoptitoare la urechea ferestrelor nedeschise, când frunzele cad în cerul sufletului şi visătorii îşi amintesc de dorul unui altfel iar vocativul are spaţii privilegiate în care însă şi imperativele se aglomerează, unele în zadar

Motto: Sunt clipe câteodată care îţi  refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.

Şi fără a le mai spune un cuvânt ai închis uşa unor lucruri pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin…

…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine  încerca indrituirea  explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…

…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…

…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…

…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…

…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…

…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…

…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…

…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…

…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…

…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi  uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…

…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…

…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el  deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…

…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…

…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…

…iar el, celălalt suflet în care ai curs,  din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai  avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…

…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…

…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…

…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…

…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…

…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….

…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…

…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…

…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…

….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…

…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…

…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…

…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…

…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…

…ajungi.

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

…iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare…

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.