In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.


Anunțuri

23 de gânduri despre &8222;In chip de vis&8221;

  1. Aşa le citesc, fiindcă aşa sunt ele alcătuite. Sau, poate mai trebuie să le mai citesc odată, să le pot simţi miresmele ce, fără să vreau, îmi scapă! 🙂

  2. Daca nu am avea visuri, viata noastra ar intra in letargie, asa visand, ne creste adrenalina si pofta de viata. Chiar daca unele visuri dupa un timp ne devin dezamagiri si ne creaza dorinta de a renunta la visuri inca mai avem puterea sa depasim acele momente.

    O seara magica iti doresc Camelia:)

    • „Infrant nu esti atunci când sangeri,
      nici ochii când în lacrimi ti-s.
      Adevaratele infrangeri,
      sunt renuntarile la vis”. Radu Gyr

      Să nu cumva să uiţi asta vreodată!
      Acel vis despre care vorbeşti, care poate fi oricare dintre înalturile tale…ale fiecăruia…acea împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului, îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi. Visează!
      Fiorurile sunt cele care ne stârnesc lumea, cele care ne iscă, născocindu-ne, ca întâmplare…când îţi moare entuziasmul, simţi că nu ţi-a prea mai rămas nimic de murit; îţi doresc să nu ţi se întâmple nicicând! Dezamăgirile sunt răni care cu timpul se închid; devin cicatrici…semn că ai trecut prin viaţă.
      O seară de vis să ai! Eşti vis, Silence corner.

      „Lumea este acolo, în el;şi el era lumea”…

      • Îţi mulţumesc din suflet; îi primesc ca şi cum ar fi reali; sunt magnifici…iar la vederea celor albi am simţit, crede-mă, un fior străbătându-mă.

        Să-ţi fie senin; gânduri albe atingere.

  3. „is but a dream within a dream”
    realitate profunda, realitati profunde, realitati paralele, finally irealitati. judecand moartea ca pe o trezire a noastra dintr-un somn adanc, asa cum Visul, trimis de Zeus, i-a vorbit lui Agamemnon, putem usor presupune ca viata nu este decat un vis. moartea e ca trezitul de dimineata, cand mirosul urat al gurii si presiunea din vezica pun capat unui vis erotic.
    viata este un vis, se petrece ca un vis, are suficiente sincope de logica- precum un vis-, se rupe si se reinnoada- atribut de vis. moartea ar putea fi solul incarnat, Visul incarnat, conturat, care ne spune cu vorbe putine vrerea unei divinitati care tine in camara fulgere si tunete.

    • Vieţii i se dă o raţiune; aceea de a visa…viaţa devine vis, visul devine viaţă.

      …”uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă el visa visul…sau visul îl visa pe el…

      …dar deşi era un visător, în înăuntrul lui era veşnic treaz; visa şi nu visa”…

      Poemul acesta îl postasem mai demult, ca răspuns la al tău „A dream”…same A. E. Poe

  4. omul nu poate exista fara iubire… si fara vis…
    visarea de sine… visarea in sine… este imboldul spre pasul de azi si de maine…
    povestile… sunt frumoase si necesare, pentru ca in ele gasim farama inchisa din viata… retraita de mii de ori in minutea muritorului, visata si simtita, pana la infinit…
    tu pui insa atatea ganduri in postul tau… ca-mi devine imposibil sa le ating pe fiecare intr-un comentariu…
    cel mai frumos a facut asta… radu gyr… in versurile regasite intr-un comentariu aici… ideia din ele… si farmecul lor, le vor face sa ramana nemuritoare…

    • „Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti”.
      Când noi suntem poveşti, suntem vis fără sfârşit.

      Şi…Ovi…
      …” îşi trăia acea solitudine în ascunsul lui, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în el; şi el era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară”…

    • Sufletule fremătând, tu cu gândurile tale…cu poveştile tale cu stele în păr, nu te-am mai auzit de ceva vreme; pe tărâmurile tău am fost în urmă cu un timp… Să-ţi fie viaţa visare! Îţi mulţumesc pentru cuvinte.
      Cu drag.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s