Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

Anunțuri

52 de gânduri despre &8222;Eşafodul îngerilor&8221;

  1. Am uitat să caut
    nopţi fertile
    printre pagini nescrise
    şi dezmoşteniri oarbe.
    Mi-a mai rămas doar oceanul,
    zbor şi compoziţie remanentă.
    Sunt şoapta veştedă de mâine.

    • Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcinile pe care le aud crescând în tine…aşa începe povestea, Ciprian…devenim urmă…ne încrengăm în copacii unor suflete şi veştejim pe ramurile lor trosnind a ardoare fostă verde odată.
      Uităm albastrul verdelui. Murim în noi culori netrăite încă. Ucide-mă, căci am învăţat să mor! Aş spune…

      Iubesc poezia, dar nu ştiu să ticluiesc versuri…eu cred că e un har şi îi e să îi fie de ea cui îi datul; mie nu…Sunt nişte suflete cărora le-a fost hărăzită, suflete în templul meu…gargbird,Ruben,Flavius,Oovi…şi acum tu.
      I-am scris odată unuia dintre ei un gând pe blog…e vorba de primul; şi-a şters blogul, odată cu el a dispărut şi gândul…dar l-am păstrat pe undeva…e despre poezie…ţi-l voi reda întocmai…

      „În ziua a opta, Dumnezeu a vrut să se odihnească, era chiar pe punctul de a aţipi, când a fost trezit de larmă mare. Femeia şi bărbatul se certau aprig. Şi atunci Dumnezeu a creat Poezia, fără de care Iubirea este neîmplinită, nu are substanţă divină şi cade în animalitate. Şi pentru că în ziua a opta a fost creată puntea ce leagă spiritele oamenilor de divinitate, de cele mai înalte aspiraţii, cifra 8 a devenit simbolul infinitului, a legăturii indestructibile dintre microcosmos (omul) şi macrocosmos (Dumnezeu). Căci în infinit sunt toate, iar Poezia le armonizează ca nimeni alta înălţând spiritul către origini, către stele, îndreptând gândirea spre infinitul interior pentru a putea privi în exterior cu înţelegere şi iubire”.

  2. Şi ţie, Wasabi, îţi trimit un gând pe acolo, pe tărâmurile tale…va ajunge la tine…pe blog nu mai are cum…şi tu, aidoma altora, l-ai şters…şi doar tu ştii de ce…
    Numele îţi va rămâne acolo, la locul lui…precum şi amintirea…la fel cum s-a întâmplat cu toate acele suflete frumoase pe care le-am auzit şi care, dintr-un motiv anume, sau dintr-un anume motiv – unul dintre ele fiind cel real – şi-au închis blogurile.
    Fiecare are în sufletul meu locul lui.

  3. Multumesc mult, un gest greu care atarna in mod deosebit, frust pentru mine si privit de ceilalti prin prisme atat de proprii… Obisnuiesc sa-mi pastrez locurile dragi, merg mereu prin iarba care m-a primit cu drag de la bun inceput…

    Cu bine…

  4. Am simtit…tocmai de aceea m-am razgandit… si oricum urma povestea despre un om care voia cu orice pret sa fie perceput drept rau. Am adaptat din invataturile lui Arrows…, care de altfel m-au impresionat…
    Simt ca ai inteles ce am vrut sa spun. Te pup
    P.S Am tastat gresit, asa ca mi-am copiat comentariul in asteptare

      • „Lasa-ti sufletul fara paza; cum o ia razna spre cer! Directia lui fireasca e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pamânt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec si, înfrânându-l, sa-i pun catusele trupului! Ajunge o clipa de neseama si-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde sa vina vapaia subita ce-l surghiuneste-n meleaguri ceresti, în timp ce ramâi victima lâng-un corp în parasiri?
        E o zvâcnire ucigasa ce-nvinge legaturile terestre, o sete de fericire în afara de fericiri, un dor de lesin astral, de pierzanie în frematari, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o data sa tresalte dincolo de soare si-n zborul lui sa lase-n urma izvoarele luminii, cuprins de-o viata fara înteles, dincolo de viata”?
        Emil Cioran

        Georgiana, îţi doresc să nu înveţi să mori.

  5. Nu era o greseala, era o revolta. Pe care o mai simt.
    Ieri ma amuzam uitandu-ma pe Facebook. Am reintalnit o fata de care nu stiam decat ca se lasase de dansul la bara din iubire…
    Singurele deosebiri, dupa zece ani, erau pozele si cunostintele…Nu, nu sunt geloasa, dar nici grozav de mandra :)….Nu, tot frumoasa este, chiar daca s-a tuns si este mai imbracata :). Ah, si nu mai era opera, ca era bolero 😛
    Mi-a placut intotdeauna melodia pe care isi incepeau spectacolul 🙂

  6. Relaţia mea cu Facebook-ul este una de totală ignorare…un suflet care mi-e drag mi-a spus că dacă nu am profil pe acest site de socializare, nu exist…prin urmare, am ales să nu fiu.
    Nu îmi pari prea amuzată…mai degrabă niţeluş cam ironică, dar te prinde…

    • Cât despre revolte, încearcă să ţi le înăbuşi…un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi sfârşi…nu ştiu de ce mi-a venit asta în minte… Sunt adepta îngropării securii.

      „Doua atribute are omul: singuratatea si orgoliul. El vieţuieşte pe pământ ca sa le scoată în vileag”.

  7. nu stiu ce sunt… nu stiu ce esti…
    in fata iubirii, raman tacut… cu mainile impreunate a inchinaciune…
    nu stiu ce suntem…
    imi este insa de ajuns ca, am invatat sa iubim…

    • Oovi, e sublim ceea ce ai spus; aşa că nu îţi voi atinge cuvintele cu vreunele de ale mele…Voi spune doar că învăţăm unul de la celălalt unul despre celălalt, literă cu literă; apoi devenim alcătuiri.

    • Atunci fă-o; zâmbeşte! La vremea ei, acea despre care îţi vorbeam, se va ivi…la vremea ei; încă aşteaptă…iar când va răsări, vei fi tu însăţi uimită. Acum încă îmi pare că şovăie…cumpăneşte…şi mai presus de toate, îmi pare că surâde în lăuntrul ei de ceva doar de ea ştiut.
      Sper să fiu prin preajmă atunci când îţi vei fi acea întâmplare.

    • Îţi mulţumesc, Georgiana, pentru Inocenţă. Şi pentru sufletul tău.
      Când o să ţi se întâmple iubirea, să îi asculţi celuilalt palma cu ochii închişi; palma ta atingându-i-o pe a lui; vei auzi ceva…

  8. M-au îngrozit acum câteva clipe nişte cuvinte peste care am dat…erau terifiante.

    Cât din noi este în cuvinte? Suntem în cuvinte sau doar ni le prefacem?

    Am fost şi sunt în fiecare literă pe care am scris-o…în fiecare sunet pe care l-am rostit.

  9. Ştiai? Uneori îmi plâng silabele, vor să se regrupeze în necuvinte, pe care să le şoptesc în neviaţă, ca să poată zbura spre neştiute tărâmuri. Poate acolo vor găsi… nestematele sufletului…

    • În nerostirile orbirii…scrisesem odată o poveste, Ciprian.
      Iubeşte aste tărâmuri…ţi se va întâmpla să nu simţi că ceea ce ai avut de spus ai tăcut demult…când vei întâlni pe acea care să audă chiar şi atunci când şopteşti cu glas de tăcere. Să audă ceea ce nu spui.

  10. Vreau să uit… E o durere şi o voi închide în mine.
    Ştii unde simţi durerea, Allb2? În plexul solar; acolo avem centrul energilor…sufletul acelei fiinţe mă locuia. E o durere atroce; o simt când încerc să respir.

    • Georgiana, ştii că iubesc ghioceii…şi cameliile albe? Au apărut ghioceii…am fost atât de fericită când i-am văzut…şi am simţit cum ceva, iar, mă sfâşia…cineva, îmi dăruise unul,de departe, de ziua mea…şi îl simţisem ca fiind acel pe care îl aşteptasem toată viaţa mea de până atunci să îmi fie dăruit…
      Tu iubeşti cuvintele, Georgiana …şi le atingi cu inocenţa sufletului tău.
      Pe care îţi doresc să nu ţi-o ucidă nimeni.

      • „Cand amintirile-n trecut
        Incearca sa ma cheme,
        Pe drumul lung si cunoscut
        Mai trec din vreme-n vreme.
        Deasupra casei tale ies
        Si azi aceleasi stele,
        Ce-au luminat atat de des
        Induiosarii mele.
        Si peste arbori rasfirati
        Rasare blanda luna,
        Ce ne gasea imbratisati
        Soptindu-ne-mpreuna. „

      • „Si tu as peur d’apprendre à voler
        Les battements de mon coeur
        Disent je suis tout près
        J’ai demandé un ciel parfait
        Pour que tu puisses enfin rêver”.

    • „Voi fi parte de lună – cea cu faţa nevăzută – pe care ţi-o voi întoarce să mi-o cunoşti lăsând-o să mi-o privească adâncurile grele ale privirii tale care mă vor sfredeli pătrunzând dincolo de mine”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s