Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.

Publicitate

Citire potrivită a tainei, atingerea poveştii în chip de cuvânt

Motto:…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti, aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile, acelea despre tine.

Cuvinte urmă în care stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…ştiind că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură…

…tu, omul-semn, scormonitor şi căutător, uneori ca un ecou uitat al cuvântului, litere deşirate…tu, omul, urmăritor al săvârşirii spusului de tine în acele monologuri ale lăuntrului în care te desăvârşeşti în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi…alteori o urmă a amintirii fiind trăită  ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu ţi-o cunoscusei, trăind-o, ai simţi că te regăseşti într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu te încumetasei a-i asculta glasul, mai departe de tine…de dinafara ta…te temeai…

…şi acum aflasei că, întorcându-te, vei descoperi cu uimire întâiele sunete şi le vei iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitasei, pentru că îţi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului …

…tu, omul, fiind Cuvântul…acela de poveste al vieţii tale..în cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus, ci spusul tău de tine, de poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte, având putinţa albastrului, într-o lume pe care apasă umbrele fiecărei zile…când noi suntem poveşti…

…citire magică sfârşită între cer şi pământ, câteodată nevăzând izvoarele adevărului, ci doar curgerea lor aparentă…

…semne indescifrabile ale cărui sensuri le-ai pierdut în uitare, cândva, în jocul căutării pe drumul din dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, acela al călătoriei înspre înafară, înspre cerurile din afară…necunoscute  îndepărtări cărora le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…

…căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot, căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva… nelinştit creator al creaţiei sinelui; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine…

…pe drumul de el, înspre el; drum întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care  nu eşti vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză…drum pe care ne realizăm prin expresii individuale…după cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea înalturile, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea…

…tu, omul, o singularitate…fiecare cu lecţiile lui individuale… o expresie a vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia ne dăm din fiorurile care ne iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…

…cunoaştere îţi vei fi la capăt de drum, atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere, iar înăuntrul fiinţei tale, acolo unde îţi este esenţa, în lăuntru, acolo încerci să îţi afli adevărul de tine, pe calea ta, fără a fi vreun maestru al înţelegerii de sine, dar cel mai îndemânatic în a izbuti să îţi desluşeşti alcătuirile, acel adevăr fiind cel al valorilor, acestea fiindu-ţi credinţă pe drumul tău, drum în aflarea rostului tău în această lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti…

…noi, fremătânde spirite libere, alergând odată cu vântul, şi uneori parcă sfidând să se mai sprijinim în toiagul raţiunii, vrând să zburdăm desculţi prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timpului, clipe cărora să ne se dăruim întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, purtând a lui pecete, durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră…nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele…atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

Cuvintele tale, tu în chip de cuvânt, tu subiectivitate ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire, cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale…

…rostire aruncată peste întâmplări…

… în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţelegi, ştiind că poate vei petrece o vreme doar aşteptând,  cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să ţi se deschidă…

…iar atunci când va fi ca ea să ţi se întâmple, te va prinde şi te va arunca în vârtejul ei, fiind ea cea care te va isca, aflându-te, din ea plămădindu-te, în născocirea ei, în ritmul în care te va sorbi, uitând de tine şi trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ai face-o definitiv, biruindu-ţi toate împotrivirile şi sfărâmându-ţi toate stavilele…

…apropiindu-i-te ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie; acea relaţie erotică…

…pentru că nu poţi ceva cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.

Ea, suflet în calea timpului, căuta să se afle pe ea, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu sieşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al ei înspre ea în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea a sinelui…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de ea şi de altul…

…viaţa ei era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de ea şi totul său din ceva, neliniştind fiind de imperfecţiunile limbajului, în comunicarea tainelor şi a misterelor, a tuturor acelor adevăruri care se ascund sub acest nume…

…nelinişte trăită în sfera experienţelor şi rătăcirilor, căutând să îşi înlăture spaima printr-un joc magic sau ca printr-o iluzie…simţind că ar putea fi doar un triumf înşelător şi înăuntrul ei ştia că ceea ce va afla, va descoperi fie prin căutare sau printr-o pură întâmplare , cu îndrăzneala de a ieşi din jocul închipuirilor…cuvânt cu forţa unui firesc natural… simţind că şi-a găsit lumea înainte de a o căuta, distingând multe dintre chipurile vieţii, cucerind-o prin şi întru adevăr, dintr-acela cel mai genuin şi inapt de ipocrizie, în partea sa de lume tăcută… de cea a altora încă necunoscută şi uneori părându-i-se a fi atât de îndepărtată…

…mult prea îndepărată…

…un cuvânt înstrăinat, cândva enigmatic şi ispititor…

…ca o aparenţă.

Ea mai mult decât tu

Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz;  rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le  atingerea…

 

Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci…

…un atunci  dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare,  efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă  în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…

…şi  suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se  să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…

…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.

Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…

…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…

…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era…

…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…

…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…

…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.

Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei  explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că  simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…

…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…

…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…

…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…

…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…

…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum…

…a fiecărui acum…

…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în  basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…

…te pierduse în zbaterea de a te visa,  în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…

Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…

…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…

… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…

…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…

…spini.

Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.

Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi…

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.

Cu petale de ghiocei şi diamante în păr

Motto: Este făptura de culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale-i în transparenţa-i absolutului de diamant…şi îţi este solemnitate a alb când te înalţă prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, este nemărginirea ta şi setea ta de şoapta sufletului ei ce şi-a găsit în tine lăcaşul nemuririi de voi.

Şi după o vreme nici unul dintre voi nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt.

 

Sunt şoaptă de iarnă, întrupare albă într-o noapte de început de decembrie, clipă de a fost odată; aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti, iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă, ce mai târziu avea să se transforme într-o diafană petală, făptură femeie.

Nu era o prinţesă delicată, ci una răzvrătită şi tare rebelă şi neascultătoare; şi-a vrut propriile greşeli din care să înveţe deşi ar fi putut-o face dintr-ale altora…dacă le-a mai repetat?…pe unele da, pe altele nu, iar cu vremea, atunci când a devenit înţeleaptă, a învăţat să nu mai cadă decât în gropile cele mari, inevitabile şi să nu dea prea tare în zid cu capul.

Vremea trecea, şi prinţesa creştea în cea mai frumoasă poveste, viaţa ei; devenise acum o preafrumoasă adolescentă purtând veşmânt de candoare şi ingenuitate şi se transformase într-o floare albă; i se deschiseseră petalele scânteind diamantin şi devenise o creatură feminină…îşi păstrase aceeaşi uimire în ochii ce priveau lumea într-un fel plin de înţelesuri; era o taină pe care voia să o dezlege şi nimic nu i se părea a-i fi potrivnic în a-i sta în drum; iar drumul ei era unul de smarald; cărare de visuri înspre lumea ei…devenirea făpturii…

…cea care va fi fiinţa de transparent cleştar cu diamante în păr şi petale de ghiocei, opal halucinat de foc -femeie.

Unde a rămas prinţesa? În suflet…acolo o aude mereu râzând prin ungherele amintirilor; într-una singură doar, se ghemuieşte şi plânge…într-una singură…cea în care a simţit că este a nimănui, nemaifiind a cuiva pentru că acelcare o iubise ca pe ochii din cap şi care fusese singurul pe care îl crezuse că dacă spune că îi va da de pe cer luna, aşa va fi; i-o va aduce…dar nu mai avusese timp, pentru că la trei zile după ce cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ pentru el îşi sărbătorea venirea pe lume, ceva ani în urmă,  pleca pe tărâmul îngerilor…

…de acolo de unde a ştiut mereu că avea să o vegheze a  aripă; uneori părea a-i simţi atingerea îngerului, lângă ea…îl simţise în preajmă când lângă ea stătuse la pândă întunericul.

Era singura amintire care i-a rămas rană neînchisă; cu cele ce ar mai fi fost cumva să o doară s-a împăcat demult, şi nu că ar fi fost departe şi nu aproape, ci pentru că a făcut pace cu ea, cu sufletul ei; mai sunt unele care merg tiptil, în vârful picioarelor, să nu se facă prea mult simţite…o fac făr’ de zgomot…se mai împiedică uneori de ceva, de vreun gând de al ei lăsat slobod…şi atunci cad…şi ea le aude când o fac, şi atunci tresare a câte o aducere aminte…dar o priveşte în ochi, spunându-i blând…

…fii făr’ de teamă, nu te alung, eşti nevinovată; nu este vina ta că nu ai fost ce mi-aş fi dorit şi poate ce te-ar fi aşteptat să fii…ştiu că ai fi putut fi altfel. Dar nu ai fost…şi pentru că ai fost doar ce ai putut fi, şi nu altceva mai mult de atât, îţi mulţumesc că mi te-ai întâmplat…nu te regret; învăţ să trăiesc cu tine.

Fiinţa de transparent cleştar nu a uitat nimic şi ştie că într-o anume zi când sufletul visului lăsat pe pământ care este o va porni spre câmpiile elizee – căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta şi  ar simţi că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare  – o va purta pe ea; sufletul e un eu ; duce mai departe amintirea fiinţei; e o răspântie de drumuri, viaţa…

…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri…cum este şi dragostea păzită…dintr-o parte şi dintr-alta…de către tine…şi de către el…acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci…amintirea de a fi fost odată lujer verde îţi este atât de mult rămasă în urma ta…şi atât de multe urme în tine porţi…

…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei…al uitării; sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată…continuă cercul, intrând în alt trup…deşert tânguitor…tânjeşte după un suflet…

…drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea; va trebui să ştii cum să o faci…acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă.…nu poate da greş…pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost..aneuitării vreodată…sau uitarea pe veci…

…iar fiinţa de transparent cleştar a primit darul Mnemosynei…sau blestemul ei?…a băut din izvorul ce curgea din al ei lac; era însetată; de viaţă îi era sete, nu de moarte…sufletul ei o va purta oriunde va merge; o va purta cu el…şi nu va uita nimic din aceea ce a fost.

– va continua-

Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.

Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.