Oamenicuvinte; noduri dezlegătoare, deschipuitoare, din prinzătoarea sufletului

Motto: Viaţa în care fiecare este ceea ce caută e aventura aflării; a noastră de înşine, noi, pereche de nelinişti pe pământ şi între cer şi pământ, spundu-ţi că ce se află deasupra se află şi dedesubt, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu, viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-se prin împlinire, fiecare fiind creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui, fiecare un foc lăuntric ce arde, fiecare, omdrum pe care trăieşte aflarea de alte suflete de oameni prin care ajunge la el, oameni care, aidoma lucrurilor, sunt zugrăveli sub care se ascunde mereu ceva, trebuind deschipuite…

…fiecăruia întâmplându-i-se să îşi prindă sufletul în capcana dragostei.

 

Când un omcuvânt îşi face încercarea în lumea ta, mergând pe drumul pe care inima îl duce, primeşte-l ca pe o sferă…întâmplare de cuvinte care leagă un suflet de un altul, restul potrivindu-se pe tăcute, făurind al armoniei simţurilor, cuvinte care sunt Cuvântul, spus cu puterea unei rugăciuni, dacă e rostit cu credinţă în ele, rostiri trecându-le dintr-un gând într-altul…

…cuvintele unora prăbuşindu-se cu înţelesul mărginit în silabe negăsind nici unul care să îl ridice, lăsându-le acolo, ale nimănui, refuzate, netrăite, negândite, fiecare cu tăcerile-i rostitoare, într-atâtea nuanţe de voce şi de sens,  lumea ferecăturilor acestora fiind aceea în care te închizi fără de fragmente înstrăinate, deschizându-te în urme; cele răzbătute şi cele previzibile, unde ascultatul lor este liber şi nu reprimat, după o vreme multe dintre aceste gânduri căpătând o finalitate; a unora tulburătoare, enigmatică a altora…

…oameni de nesfârşinde semne zvâcnind în litere şi ţinându-se strâns de rostire, precum înecaţii senzorial şi afectiv în marea sufletelor, răvăşitori de valuri; suntem gânduri în cuvinte, sublinieri de semne, dintre acei magi ai lui, ai limbajului, unii…

…oamenisubstantive şi oameniverbe care nu sunt semne uscate…

…tuturor, cuvântul dragoste ne dă o tresărire a venelor…toţi avem speranţe; iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem şi începem să o facem cu toată fiinţa noastră şi cărora ne rugăm cu ochii închişi iar alţii poate se dau nerostirii, îşi închid cuvintele, fără de zgomot, lin, şi le tac ca să nu mai audă nimic şi să nu mai fie răscoliţi, iar semnele lor vor sfârşi prin a fi, într-un cândva, obliterate…

…unii poate se rostesc cu pauze şi cu străduinţe, cu o mare silinţă în a o face, încercând să iasă din ei, din lumea lor, ca într-un timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi prea mult pribegind…alţii poate sunt nişte singuratici în sine şi nu le-ai putea desluşi spusul, pentru că nu s-ar da rostirii, şi poate că ar trebui lăsaţi în desluşirea lor, cât o poate duce până la capăt, neavând nevoie de cuvintele altora alături, împiedicaţi de ele dincoace or’ dincolo…

…cuvintele unora sunt înşelătoare, atât de înşelătoare în travestiul lor discursiv…

cuvintele altora au darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire înşelătoare, spusuri ale celui care le mânuieşte întru prefăcătorie; cuvinte măsluite de care sufletele lăsate pe pământ în spus de alb, cele care aud pedinăuntruri, revărsându-se fără de tulburări peste semne, trebuie să înveţe să se ferească, pentru că acestea nu vor înceta să vină înspre ei…

…uitând cu aceeaşi uşurinţă cu care au făgăduit…

…urzeală învăluitoare în timpul amăgirii, cel al chemării insistente fără a le putea bănui ameninţarea desfăşurătoare în voie, împresurătoare, răsturnată înfăţişare, strecurare în sufletele voastre nebănuitoare, alunecând prin voi până la os, împletitură otrăvitoare; treziţi-vă de ele, de cuvintele cu ochi sticloşi privind înspre voi, încercând să vă dizolve în ele, să vă facă să vreţi să le fiţi acolo, în lumea lor…

…lumea unor suflete de apă otrăvită pe care dacă le vei sorbi te vor avea, avându-le; refuzaţi-le mizeria spiritului, a comunicării…refuzaţi-le impuritatea, acolo cuvintele au putrezit şi oricât veţi aştepta să apară ceva din ei pe drumul pe care îl veţi crede a fi dusul, acolo nu veţi vedea pe cineva; veţi întâlni pe nimeni…iar acel drum nu vă va duce nicăieri, este dintr-acela ce merge înapoi, niciodată înspre înainte; este cuprinsul privirii din umbră nespusă a ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile, de ar fi existat vreunele cândva; sub numele lor se ascunde uscăciunea lumii lor oarbe…

…nu îi lăsaţi să vă citească ei mai mult decât vi se va întâmpla vouă, nu îi primiţi în voi; existenţa voastră în a lor viaţă va deveni un simulacru, şi de nu un joc, ca un joc atunci şi îl veţi învăţa pe cel al plânsului mai cu seamă, atunci când veţi simţi realitatea ca şi cum vi s-ar lichefia; nu vă încurcaţi cuvintele cu fiinţele înghiţitoare, vor sfârşi prin a vă devora, de le-aţi rămâne…

…sfărâmaţi-le venirea înspre voi, aduceţi-vi-i aproape pe acei din semnul sângelui vostru…

… pentru că cei din sângele vostru vă vor fi urmă călăuzitoare, vor fi acei pe care îi veţi simţi crescând în voi întru dăruirea într-acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului cu finitul infinitului…

…acei ce vă vor fi urmesuflete  pe care le veţi privi, aidoma lor, pe dinăuntru, pătrunzându-le şi deluşindu-le, ducându-le din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum sunt şi iubindu-le pe mai departe, negândind vreun sfârşit, acela de a nu le mai fi  pământ oamenilor-rădăcini, de a pleca, nemaifiindu-le rămâietori, pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…şi chiar dacă va fi să se întâmple cândva, atunci când sentimentele vor pleca înspre trecere, încercănatele însingurări de ele vor rămâne încatenate în amintiri, şi mereu îi vom purta cu noi ce acei în care ne-am lăsat gândurile, ni se va întâmpla să ne rostim acelor amintiri de ei de odată, dacă nu vom rezista seducţiei memoriei, această atât de primejdioasă cutie a pandorei câteodată…

…voi, oameni atingere de ceilalţi din ochii sufletului vostru, singură vedere, văz desăvârşit şi pur, rămânând în ei ceea ce sunteţi, sufletedragoste, fiinţe de gânduri minunate, primite cu uimire în trupurile voastre de visuri truditoare, cândva pustii, cândvaul de dinaintea venirii lor, când nu eraţi decât pelerini în lumină de gânduri fără urmele lor de paşi, nemaipustiu fiindu-vă din clipa în care ei, ceilalţiidinvoi, v-au chemat la ei singurătatea în mirajul apei vii şi clare precum cleştarul, sorbindu-vă stinşi şi arşi de dorinţa altor suflete fără de prihană, purtându-vă înăuntrul lor ca pe un drum al neîncăpăşitelor urme, cele de acum ale împreună cu dragostea călcând…

dragostea eşti tu, sufletule, tu, cel sau cea în care se încearcă o lume, ademenindu-te ispititor, una stăpânitoare, în clipele reale ori iluzorii ale suveranităţii ei; uneori ni se revelează ascunzându-se, potenţându-şi astfel prezenţa; dragostea, unora splendidă nălucă…pentru alţii o poveste de mult adormită, o poveste cu a fost odată ca şi când niciodată nu s-ar fi întâmplat…

…dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei, din înăuntrul lui…

… acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, în lumea dragostei, vis edenic; un el şi o ea călătorind ademenitor unul prin visul celuilalt, ascunzător al misterelor cerului pedinăuntrului în graiul stelelor, făclii ale voastre…voi suflete ce aveţi vocaţia iubirii…

…cei care ştiţi că dragostea este o întâmplare, putându-vi-se întâmpla sau nu…

… un act magic…

…care, ca oricare act magic, ia timp; clipe trecând pe arcada lui, poate uneori prea multe;prea mult câteodată… de aici ispita uneori de a nu mai crede în mirajul ei, iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră, una poate funambulescă…

… o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare; acolo cred că există un fel de demonie creatoare de ea, una romantică prin excelenţă, căreia fiecare i se va supune, atunci când i se va întâmpla să îi vină dinspre partea cu ea, cu dragostea…

…acel suflet căreia i se va spune cu ochii închişi într-o nouă limbă, cel care te va trece prin tine înspre însuşi în tăcute cuvinte cu înţelesuri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, acel suflet care te va duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul unuia de celălalt se va pierde unul într-altul, într-o rostire pură, trăindu-şi paradisul scriptural…

…acel suflet care îţi va topi toate acele clipe în care ai fost doar gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile, gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună, aflate, oricum, într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape otrăvite…

…multe clipe deşarte ale unor gânduri cu chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere…o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde…toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru alte gânduri când poate nu mai credeai în întâmplarea magică în care două fiinţe, într-o realitate absolută, se vor topi una într-alta într-o unică şi translucidă compoziţie în dragoste…

…dragoste căreia fiecare i se va rosti în limbajul inimii, dragostea semiotizează enunţarea, dragostea pe care o receptezi prin coduri sinestezice, dragostea care îţi e pătrundere până în rădăcinile fiinţei, dându-ţi darul dezvăluirii nespusului, fiind căutătoare în tine de rostiri potrivite pe care le credeai cu neputinţă de a-ţi fi aflate…

…dragostea care e Cuvântul, neuitând vreodată că pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul, iar de unele tăinuite nonspusuri vi se va întâmpla poate să vă amintiţi obsesiv, dar zăgăzuite vor rămâne în voi, dintr-un motiv anume ori dintr-un anume motiv, unul dintre ele fiind cel real, unele cuvinte ale gândurilor cautând poate o cale de scrutare a înţelesurilor, rămânând pentru o vreme încuiate, pentru a nu fi obligate sufletele purtătoare ale lor să şi le travestească sau să le pună măşti retorice, semiotice, depinzând de succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, astfel tăcându-le doar; semnificativ…nu le lăsaţi acestor cuvinte prea mult singurătatea; nu fiţi prea singuri de ele…

….suflete călătoare înspre rostire de taină, pe care au simţit-o cândva, cumva, ferecată în enigmaticul unei poveşti ca o utopie; o combinaţie de fantastic şi alegoric, acolo unde închidem câteodată o lume ca o enclavă, o paranteză, un spus în şoaptă plină de magie când începi să îl trăieşti pe celălalt suflet care a pătruns în tine ca pe o parabolă demistificatoare şi demitizantă, care îţi va stăpâni realitatea dragostei, în vârtejul existenţei lui în cea a ta, aceea a rostirii, a lui de tine, a ta de el; descântec în jar albastru…

…vouă, suflete ce aveţi vocaţia iubirii, pe care o trăiţi ca pe o iluminare harică, voi cei care ştiţi că trăirile semiotizează şi că în dragoste cuvintele au alte înţelesuri;  semnificaţii consimţite…

…voi, cei care în frumuseţe vă rostiţi în voi, din voi în alţii revărsându-vă, voi cei care nu uitaţi că toate cuvintele au duh, stârnind sonorietăţi secrete, şi că sentimentalismul are o gramatică solitară, vouă fie-vă toate verbele rostitoare, făuritoare, întemeind, vouă fie-vă niciodată rămas ascuns ceva, voi cei care îl iubiţi pe celălalt cu taina sufletului vostru, asemănându-l cu voi înşivă, şi nici o desluşire de-a lui să nu vă rămână tainică, pătrunzându-l prin transparenţa semnelor şi de el nicicând să nu cunoaşteţi suspinul…

…fie-vă lumea voastră, cea în care vă faceţi încercarea într-a lui, a celui ce va fost mai întâi drum pe dinăuntru, al străbaterilor labirintice ale fiinţei, învăţându-l şi învăţându-vă pe de rost şi apoi spunându-vă pe dinafară, înspre în afară, unul altuia, o lume a codurilor, în afara cărora nimic să nu mai poată exista, ţesătură a sufletelor, sacre altare ale fiinţei…

… fie-vă rostirea precum o religie, una neţărmurită, a unei geneze perpetue, neadorminde cuvinte…

…iar de vă va fi apropiere călcătură de suflet necuvântând, din care v-ar putea părea că ele, cuvintele, au pierit cu desăvârşire, curmate la netimp sau au uitat să vorbească, sau poate că ceea ce au avut de spus au tăcut de mult, tăiaţi-le tăcerea pentru care lumea lor s-a sfârşit, cu paşi de ei negândiţi, neuitând că fiinţele, toate fiinţele, sunt zugrăveli, asemeni lor şi lucrurile, şi întotdeauna dedesubtul lor ascunde ceva; aprindeţi-le astfel cuvintele şi citiţi-i, deschipuindu-le cuvintele; dezleveliţi-vi-le, de aveţi această putinţă, cea a albastrului; adevărul de ele se află înăuntru, de vi se va părea că aţi ştiut vedea, pentru că aţi desluşit cum să îi priviţi…

…amintindu-vă că înţelesul ochiului nu’i mai presus decât cel al minţii, şi nici al minţii nu’i mai presus de înţelesuri şi neuitând vreodată că nu toţi ochii care ştiu să vadă sunt pe dinafară…

…adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit; se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, nu poate în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea…

…ocoliţi-i însă pe acei care, cu închipuire, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor…

…nu vă încredeţi în cei care cer…sunt printre acei ce nu înfăptuiesc…

…şi nu uitaţi vreodată, sufletelor-rostire, că în absenţa iubirii, înţelesul ei, precum o consecuţie a înţelegerii, rămâne doar o himeră, una dintr-aceea retorică…nu vă chinuiţi astfel unii pe alţii, în vreo dragoste mistificatoarepentru că veţi muri în ea, în propria voastră limbă, neauzind-o, una pecetluită ce nu vă va vorbi nici unuia, nici celuilalt…

…iar de crezut să aveţi credinţa în povestea încănescrisă din ochii voştri; alchimie a cuvintelor de lumină,  în atingere de literă sacră de vreme a dragostei, ornată cu volută, literă precum un eon, în ea toate alcătuirile tuturor necunoscutelor neîntâmplate, ale tuturor neştiutelor, poveste magică în rostirea dragostei, logos păzitor…

…dragostea, prinzătoarea sufletelor în atingerea altor sufleteoameni de care să se înnoade, pentru că el, sufletul, pe drumul pe care inima îl duce precum îl vroieşte, ştie…

…şi pentru că vrea să ştie, va şti cum să…

…afle.


Reclame

Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu

Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…

…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.

 

Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…

..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…

cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…

…glas anahoret…

…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…

…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…

…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…

…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…

…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…

…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…

…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…

…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…

… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…

…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu

…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…

…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…

…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….

…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…

…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii  să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…

…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…

…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…

…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul

…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…

…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…

…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…

…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…

…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…

… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…

…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…

…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…

…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…

…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…

…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…

…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…

…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…

…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…

…în tine amânarea unor cuvinte…

…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…

…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…

…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…

…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…

…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…

…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…

…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…

… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…

…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri   sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…

…şi, cu toate că  era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…

…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…

…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…

…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…

…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…

…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…

…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…

…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…

îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…

…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…

…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…

…mută.

Înspreul gândurilor, rătăcire furişă cu privire flămândă; rezemată de un îndepărtat

Motto: Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se întrupează un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării  formei, iar, într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela deschipuit dincolo de semn.

 

Înspreul gândurilor, lumina umbrei lui, încoace în pas nemai, cele neîncă, deschideri de clipe cosmice până unde se vor întinde, gânduri, câteva, poate nu toate, având un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare, iar cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, rămânând doar rugă zadarnică undeva, loc neatins; acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate…

…cândva curgeau în tine, şi prin tine s-ar fi vorbit altcuiva, spunându-i-te, strămutându-te în limbajul lui fără a suferi vreo traumă or’ vreo comoţie lingvistică; te-ar fi trăit, fiindu-i, celuilalt suflet căruia odată îi erai şi te rugai în gând a-i fi, acelaşi gând în care te măcinai; în acel gând, totul devenea atât de intens, încât totul ar fi devenit cu putinţă, ar fi devenit esenţă;le voiai cu întreaga ta fiinţă, doar că nu le mai puteai merge, rămânând de ele flămând cu privirea…

…fiind acelea pe care într-un cândva al maitârziului le vei întoarce la tine, cărora le-ai îndepărtat înţelesurile, închizându-li-te într-o limbă tăcută căreia i-ai încuiat cuvintele, simţind însă că dedesubt unele sunt încă nedesfăcut de umbră dezvăluitoare, ale căror spusuri cu glas de tăcere nu vor dispărea, îţi vor fi drum înapoi înspre tine, arătânde, dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, altfel, răsărit ce poate nu îţi va fi defel lesnicios…dar ceva în tine îţi şopteşte că nu sunt dintr-acelea pecetluite; mai pot rosti în acelaşi grai, altcumva…

…într-un negând, slove nedescifrate ale altorclipe tainice, în literă de început, ca şi cum până atunci nu ţi s-ar fi cuvântat iar de ar fi să o facă s-ar întâmpla cu acel fel de spus al tăcerii care este absconsitatea, ascunzând părând a spune mai adânc despre cândvaul lor, un loc nuştiicumnuştiiunde, pe drumul de semne şi tăcere…

… cele întârziate; gânduri care au fost puse împreună, odată ocolitoare, sub hipnoza cărora tremuri, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tine uzurpându-se; îţi spusesei că le vei înşela, doar ca să te înşeli, amânându-le, îţi spusesei că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi cuvânţi că acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce există pentru tine, chiar dacă este al unui acum neîncăprintine, neîncăprintr-un alt, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, este al vostru; al tău şi altcuiva…

…acum, voi, intre-neîntrevoi, fiinzi nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru…

…ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor, ai altfeltrăirilor..în…şi nu între

…gânduri întârziate întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor, a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; un nespus, un neivit atins doar contur; gând curmat dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri, gânduri din gând nenăscut pe de-a-ntregul în tine trăind, despre limpezirea unora ştiind că trebuie să li se întâmple cu preţul unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile…

…un strâns de clipe desluşite dar nehotărâte, mergând prin ele ca printr-un albastru târziu, legânduri als ob, într-un spaţiu pe care contrastele simţi că încep să pună stăpânire, în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul ridică din umeri în înţelesul ochiului în orbita căruia se zbate înţelesul uitatului îndeaproape – anamorfoză – adânc tulburat într-o ademenire, rătăcire furişă, ţinându-se după el…

…ori câteodată cu acel al renunţării, întâmplându-li-se celor fără de putinţă de a mai fi împreunate, înţelesuri ca nişte rădăcini spintecătoare tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de celălalt devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua…

…nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva, fără se le fi înţeles azi cu trăirea, simţind cum atunci când le va fi îşi vor cheltui misterele într-un misterios fel, iscându-le întâmplării…

…un cândva cu un final prelung suspendat, simţind cum înăuntrul tău cel fără de ferestre te strigi sieţi, cerându-i-te însă unui prea târziu, în înăuntrul tău, cel al unei lumi gândite, nu trăite, în care orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie, e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi al pedinăuntrului cu o privire ubicuă, ştiind că poate ţi se vor întâmpla iluzii, cele ale revelaţiei, ale unora pe care până atunci atât de departe le ţineai de tine încât aproapele nici nu ar mai fi fost cu putinţă a exista, aşa îţi părea a fi…

…însă îl simţeai ca fiindu-ţi, atunci când îl pipăiai cu degetele sufletului, urmă aşteptândă de pas al unui sens încă nedesluşit căruia ştiai că îi va trebui un fel potrivit al aşteptării, un cum destăinuind, mărturisitor al ceului, iscându-l, de el muşcător în clipa închegării în tăcutele locuri de până atunci, locuri trezitoare, ţinute ascunse în sieţi destulă vreme, simţindu-le câteodată preatârziul, vrând să le simtă ca fiindu-i rostitoare fără de eroare, nefiindu-le atâtdetârziu încât să nu îi mai poată spune despre desluşire…

…nemaiputând-o căuta în unde, tulburat chip al cumului, voindu-l precum premiză euforică, dar nemaiştiind înspreul, având doar gândul încotroului, în cuvinte însă ocolitoare, încă netrăind verbul întemeietor, neavând încă putinţa înfăptuirii, în apele căruia cuvintele să se scalde, cuvinte-visuri pe care le trăieşti în tine deambulând între realitate şi vis dintre care poate multe, lipsite de pregnanţă, vor rămâne întristător  la un stadiu de eboşă…

…cuvinte curgând desfăcătoare şi întorcându-se iar alteori tăcând neadormite gânduri înăbuşitoare visând în stare de veghe renaşterea a tot ceea ce a simţit părăsit, necrezând iluziilor care înstrăinează…

…vrând să te poarte într-acolo unde te vor duce acele drumuri pe cât inima le va dori în nume de spus…

…cunoscând primind, în lumea de peste margini a necunoscutelor zări, pe tine, fiinţa cea cu aşternerile înspre cevaulcândvaului…

…unul cu prea multe hotare…unele ale durerii care te închisese între carapacele ei odată…

…simţind cum îl pătrunzi, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că deşi îl cauţi, poate va fi el cel care te va găsi, şi atunci îl va trăi nemijlocit, într-o spontaneitateîn acea lume unde căuta dezlegări acelor gânduri, care te trăiau, lor dându-li-te fără a te împotrivi, pentru unele având descântecul, pentru acelea nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, pentru altele rugăciunea; pentru acelea ale negânditelor zări, dorindu-şi, de ar fi putut să li se întâmple să lege instanţe solitare…doar că acestea sunt împreunate doar de rostiri…

…cu unele gânduri îţi spui că vei inventa o altfel de relaţie, mai cu seamă cu cele neîncrezătoare, ce te privesc întrebător, cu reticenţă, pe acestea ţi le vei apropia, apropriindu-li-te…

…altor gânduri le porţi acea nostalgie a inertului, a imuabilului, a sfârşitului înainte de a fi început; un început având deja în el sfârşitul; erau cele înstrăinate, de care te lepădasei când în ele nu mai erau spus, simţindu-le murind înainte de a fi purtate, zăcând în tine, ucise şi nici o mână a împotrivirii neaflându-se prin preajmă; ale tale încă sângerând în litere ghimpate, lacrimi rubinii; ceva, cumva le curmase, orice le-ar fi putut figura metamorfoza…

…expresie rămasă necuvântată, expresie irepresibilă, a cărei stăpânire ar fi început şi ar fi sfârşit în expresivitate…

…ar fi murit oricum, pentru că de le-ar fi fost dincolo de trăire, rostindu-li-te, în comunicabil, le-ar fi deschis un tărâm al alinenării; ţi le-ai fi înstrăinat, nu le-ai mai fi simţit ca fiind ale tale, precum odată vrându-le crestate într-un altul, doar că după ce le-ai fi dat spusul de tine, pătrundere până în rădăcinile fiinţei, cu puterea dezvăluirii nespusului, în altunevaul din însuţi curmai o formă a lor, care părea potrivită…doar părea…

…ispită thetică…însă înşelătoare, aflată nici măcar la marginea de sieţi, acolo unde poate ţi s-ar fi prăbuşit cuvintele, ci dincolo de tine; o existenţă a lor, a acelor gânduri ce nu s-ar fi putut perpetua…

..părând a fi desfăşurătoare, dezlegătoare…atât de himeric amăgind înainte de a dezamăgi…

…nu le mai credeai lor, dez-locuindu-le; gânduri eşuate în cumplite himere cărora nu  mai voiai a le fi sălaş, simţindu-le neputinţa vorbelor şi deşi nu îţi smulsesei auzul de ele, nici spusul, simţeai cum cu o limbă a pieirii începea să le tacă; ţi le amuţeai…erau dintr-acelea curmate la netimp, neisprăvite, purtătoare de acum de cuvinte moarte; suflet mut de ele…

…de acum doar sensibilităţi evocatoare de spectre, într-un undeva din înăuntru-ţi, spaţiu al metamorfozelor muribunde, chipuri de iucubi…

…gânduri înspre care privisei cu luciditate; pe câtă luciditate, pe tot atâta dramă; consecuţie…gânduri pe care le simţeai în tine deopotrivă de împlinit şi de abandonat, umblând după ele prin pustietăţile tânguitoare din tine, tânjind înţelesurilor, flămânzind lor, având nimic atunci când te răzbeşte foamea de ele, pentru că le străjuisei cu împrejurimile stăpânite de himere..

…acelea în tine încă mai sunt, destul din ele ţi-a fost rămas, trecând, în afara zidurilor nevăzute, şi nu înăuntrul tău, iar cuvintele de ele îţi sunt o armătură atât de fragilă şi atât de vulnerabilă; tălmăcirea lor îţi este cu un fel de blândeţe tristă, aidoma unei lumini proiectată în sine, şi  în timp ce te uiţi înspre încotroul lor, îţi simţi privirea rezemată de un…

…îndepărtat.


Întâmplatul într-o clipă de neseamă cum al încănenăscutului ei pe de-a-ntregul ce

Motto: …lumea ei, cea care îşi făcea intrarea în cea a lui, lume a întâmplării trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea luilume în care îşi spunea că există ce vrei, ceea ce poţi să vezi precum şi ceea ce întârzie să apară; un cândvaneîncă…acel al neîntâmplaţilor; al ei lui, al lui ei, neîntâmplaţii lor încă; facere neîncă trăită…neştiutul amândurora, necunoscut şi necunoscător.

Ce mai ştia din el era după cum altfel bătea lumina căutată, atunci când sufletul ei îi privea pedinăuntrul, trăindu-i literele, literele lui îndelungi încrucişând în ea sunete căutătoare de atingere precum un cuvânt împlântat cu o forţă cumva între convingere şi seducţie, stăpânind peste particularităţi afective, supunându-şi-le, deghizându-şi intenţiile sub o mască, travestindu-şi-le, în timp ce cuvântul de ea avea în el atâta tărie…aceea a realului, adunând toate acele gânduri care o înfioraseră…şi mai cu seamă pe acelea cu sânge viclean şi cu pasul şiret, neauzit la călcare, răvăşinde pe oriunde până în acea clipă a rostirii…

…iar în aşteptând i se întâmpla ca acele frustrări ascetice, care unui gând, unuia singur, cel căruia nu îi sfârşise înţelesul, i-ar putea înfrânge antinomiile şi sufletului sfâşierile, să le ţină deoparte de filtrul conştiinţei, pentru că simţea că astfel s-ar fi împotrivit suferinţei, lăsând un zăbranic să o despartă de el…unora fugindu-le din cale, fără să şi le înfrunte, simţindu-le vieţuind cu crispare şi cu suspin…

… gonindu-le a mers şi gonindu-se din teama cu care, în fascinare, li s-ar fi abandonat…

…dar, deopotrivă, şi de dorinţă s-ar fi ţinut departe…doar că acea dorinţă de care se temea ar fi dispărut nu întru totul, ci s-ar fi îndepărtat de ea, şi nu ar fi însemnat decât că fatalitatea de ea ar fi fost mai puţin ameninţătoare, la fel cum ar fi fost, deopotrivă şi mai puţin ameninţătoare…şi mult, mult mai puţin, chinuitoare…ştiind că dispariţia ei nu ar fi făcut altceva decât să îi amplifice umbrele, umbrele acelor gânduri care ar fi vrut să trăiască lumina dezvelită de ele, fără să le fie privirea asemeni unui miraj…

…în miraj, întunericul ar fi copleştit această lumină, acolo unde nu ar fi fost claritate…

…pentru că în zămislirea lor, în închipuire, ar fi încercat să îl nimerească pe acela care, chiar dacă părea neadevărat, deschipuit, trăia laolaltă cu ea, deşi încercase să îl zdrobească până la nimicire când simţise că s-ar putea lăsa în voia unei puteri cumva obscure în lumea-i lăuntrică, doar că oriunde ar fi mers în ea, dădea doar de el, neputându-i-se desprinde, deşi încă mai avea puterea de a nega, încrâncenată dureros prinzându-se cu chingi în renunţarea la magia basmelor…

…şi poate că s-ar fi ferit şi de acel înşelător clar obscur al împletiturii lor atunci când s-ar fi dat atingerii fiecăruia dintre gândurile lunatece,  pornite cu furie ca într-un turnir nerostit, pretinzând că vorbesc, lăsându-se ispitită să le caute ascunzişurile, să le dezlege de taine, neştiind cât îi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…

…încrâncenări şi încleştări în care ar fi vrut cu tot dinadinsul să se opună unele, altora, fără însă ca această opoziţie să fi fost câtuşi de puţin reală; era doar o aparenţă, iar ea o ştia…era doar o aparenţă care nu putea fi lepădată nici de către unele, nici de către celelalte, deşi era ceva străin lor, ceva în care fuseseră prinse, ele, aceste gânduri, şi care o frângeau în două, şi despre care nu mai ştia cum o pătrunseseră; ştia doar că fusese într-o clipă de neseamă, fără de pravile…

…simţea de parcă el i le-ar fi crestat în ea, fiindu-i ca şi cum şi-ar fi fost lui, acolo, sieşi…

…lăsându-se dusă în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, dar nevrând să fie făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…şi-atunci simţea că rămâne ţintuită în înăuntrul ei, undeva la jumătatea distanţei dintre ea şi el, dintre el şi ea…

…încuindu-le acelor gânduri cuvintele, flămânzind înţelesurilor, când memora din ea şi din el privind cu luciditate, fiind vizuală fără de culori înşelătoare când reproducea crâmpeie din sufletul lor…şi mai cu seamă pe acelea ale căror sensuri se uniseră într-o comuniune inaudibilă, iar aceluia dintre ele, cel care aştepta cu ochii închişi, privind pe dinăuntru o urmă de pe marginea unei lacrimi, încerca să îi ascundă nevăzutul, şi crezând că la rându-i astfel şi lui i se va întâmpla neînţelesul…

…iar lor, amândurora, puterea de a mai întreba înspre ce se va duce…cum din ea şi din el îl vor mai împinge, dinspre care niciunde din el şi din ea vor mai fi venind şi unul şi celălalt…

…neştiind ce şi când va mai urma unor semne ce îi păreau câteodată urmărite de întunericul din care se iviseră precum dintr-o scoarţă-poveste fără titlu a doi oameni-floare, unul dintre ei atât de înspinat, gând înfricoşător mâinii atingătoare dar din care semnificarea nu pierea, dar nici spus nu îşi era, ci doar părea precum un căuş adunător acum al nepoveştii, de parcă nu şi-ar fi fost degetelor sufletelor cu putinţă a se da întâmplării cum şi neivitului când…

…de parcă  nici unele şi nici altele nu s-ar fi putut atinge…

…de parcă un căuş vid al neatinsului ar fi fost precum o primejduitoare expansiune…de parcă toate sensurile s-ar fi descompus…

…de parcă nicicândpoveste ar fi îngropat toate nerostirile, facerea lor rămânând netrăită, cumva, între gol şi umbră, cuvintele din ele, toate, căzând cu înţelesurile…

…spulberându-se fără să mai poată trezi ceva în ei, ceva ce ar fi putut evita echivocul, în absenţa desluşirii; îndepărtat încă ţărm, unul totalitar al semanticii, acel atât de particular al unor trăiri în care o învăţasei pe la sfârşitul acelui anotimp când el îi amintise ce este arşiţa…atunci când îi atinsese sufletul…atunci îşi amintise că o uitase, o secătuise; era o uscăciune de târâtoare umbre cernite…

… iar acum, într-o toamnă târziu, înainta prin ea, cea pe care nu o cunoscuse astfel până acum, neştiută spunându-şi prin el atât de multe despre sieşi, încărcată de priviri întrebătoare iar nu de încleştări vizuale a ei cu însăşi fără de nimeni prin preajmă aflător de răspunsuri; doar ea, cu însăşi, în jocul dintre da şi nu al încercuirii gândurilor, unele dintre ele înnebunite de neputinţă, dar tot încercând să pună stăpânire pe ea, doar că erau acelea pe care nu le va atinge prea curând…

…deşi prin ele începuse să simtă umbletul de dorul lui, un dor neostoit care o strângea ca o chingă, şi atunci se desfăcea de toate răzvrătirile cu care voise să îl înăbuşe într-un întuneric albastru în care sunetele literelor lui ar fi dispărut şi ar fi devenit propriile ei şoapte, şoapte ale unui cuvânt neiscat până atunci, neştiut nici de unul şi nici de celălalt până la ivirea unuia de altul, născocire plăsmuitoare…

…ştiind că va veni acel în timp în care îl va auzi cu ochii în flăcări,privindu-i zbaterile, ducând-o răscolitor dincolo de spus şi nespus, simţind întâlnirea cu fiecare punct al trupului sufletului ei ca pe o fonetică misterioasă, stârnită în sonorietăţi tainice, sunet acum înăbuşit, răbdător ale atâtor amurguri plecate în neuitare în marginile rotunde ale chemării din irisul ei în care oriunde el s-ar fi găsit îi era mijlocul, chiar şi îndepărtându-i-se…

…nefiind altceva decât o alternanţă între apropiere şi depărtare şi fără de curmezişuri umbrinde pentru a-l goni imaginaţiei, lăsând drumul realităţii drept trecere, atât de testimonială în închipuirile ei în care trăia un vis al întâlnirii şi se întreba ce semn iconic ar fi reprezentarea acelui gând nestrivit, acel gând căruia nu i se smulgea, cel pe care îl urma nedormită şi înfrigurată, ce semn i-ar dezvălui lumea, ce singur semn, el, doar unul în absenţa tuturor celorlalte, căruia ar fi trebuit să îi dea un sens neîntârziat pentru că se apropia iarna…

…doar că în graba desluşirilor, smulgându-le unui dicţionar al senzaţiilor, ar fi fost mai cu seamă apropiată de semiotic şi îndepărtată de semantic, iar de asta se temea cel mai tare…

…se temea că nu va înţelege ceea ce va vedea, că astfel semantica îi va fi tulburată, că îşi va fi neputinţă în a zăbovi nicăieri din ea şi din el niciunde, simţind că este pretutindeni, rostindu-li-se într-o neîncepută limbă stăpânitoare de taine în tăcerea de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva şi adunate în ea pentru o noapte fără de timp, ori poate a uneia doar himerică de care se ferea din răsputeri, pentru că dacă i s-ar fi abandonat ar fi fost precum o fantoşă în înnodate sângerânde sfori din aşchii…ori fantomă bântuind…

…ficţiunea.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

În chip nerostit, neatins încă spus, trecător prin cuvinte definitive

Motto: Să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru, în înăuntrul tău şi să mă rosteşti pe dinafară.

 

De ai fi tu, fiinţă, precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-ţi vedea oasele, având încredere că atât de bine înţeles-ai lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o vei fi asimilat acestei fiinţe ale tale, tu devenind lumea…tu, ceva din tot şi totul din ceva, câteodată un ceva pe care vrând să îl păstrezi vei sfârşi poate prin a-l pierde sau un ceva pe care vei simţi să îl azvârli cât mai departe de tine, pentru a-l rătăci, găsindu-l, părăsit, la el întorcându-te în regăsirea de sieţi, după ce îi vei fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afli ca răspuns…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de tine ştiut, prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că ţi-l înstrăinasei, înstrăinându-te de cunoaşterea lui…tu, în lumea ta, aceea a labirinturilor din înăuntru-ţi , mereu şi mereu altele, neputincios câteodată simţindu-te în înţelesul semnelor, poate rătăcitor altuneori ori mergând alteori în zigzag…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captiv al simţurilor, al raţiunii şi al închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii şi tu şi ea

…într-un joc al neliniştilor unde se întâlnesc luminile cu umbrele, umbre ce sunt mereu cu noi; fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie, în tine ştiind că eşti o poartă deschisă spre absolut…un joc dintre tine şi însuţi, simţindu-te câteodată ca prins între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…

…joc trecător, de o transparenţă iluzorie câteodată a unora ce îşi îndeasă întunericul în ei, acela al fantasmelor, asemeni unei aventuri în care pornesc mânaţi de ceva ce ar putea părea capriciu, un capriciu însă absurd de a căuta ceva nemaiîntâlnit şi nemaiatins de către alţii, nemaivăzut nici lor nici aceluia cu himera , doar că acesta…

…cel cu firul încălcit deşi părându-i-se a şi-l descâlci, lui însuşi îşi va fi captiv, deşi va trăi mereu cu iluzia de a fi putut ieşi din el, el, un loc făr’ de ieşire însă, fiind prins în el, aparent liber, rătăcind, minţind şi înşelând, ascunzând şi ascunzându-se… şi deşi ar putea părea că tuturor li s-a dat la iveală nu va fi niciodată clar ci doar obscur…o plăsmuire a imaginaţiei de el şi de alţii şi nicicând pur..va fi un vid or’ o formă iluzorie, ca un neant…

…un necuvânt dintr-o nepotrivită citire într-o opacă întâmplare iscată dintr-o nerostire a orbirii, văzut netrecut în iluzia zborului cuceritor…


De ai fi tu acela pe care ea îl va afla într-o zi, sau ceva din toate acestea, şi ea ar fi alt ceva dintr-un neştiut nicicând aflat de tine, dar aşteptarea ta ar fi, tu, lăsând-o să te afle, după ce mai întâi o vei fi găsit, găsindu-te, necăutând-o pentru că ştiai că te va aştepta undeva, o aşteptare cu chip mesianic, tu, lăsând-o să te afle în străbaterea lucrurilor pe care vi le-aţi limpezi doar trăindu-le transparenţa pentru a privi clar prin ele…

…învăţându-vă unul pe altul să vă vedeţi unul prin ochii altuia, tu în lumea ei venind, ea lumii tale dându-i-se întru atingere în amestecul lumilor voastre contopindu-şi nuanţele într-una singură, cea a sângelui, simţind cum începeţi să vă curgeţi unul altuia prin vene…lumile voastre, neatinse lumi, neştiute, în nerostire necuvântate în grafia dragostei, lumi nescrise, lumi nespuse, spunându-i-te  ei, neîncătuea, cea care ştie că undeva exişti, într-un încă nevenit înspre ea…

…de căutarea ta ar fi în toate celelalte întâmplate ţie până la ea, ai putea să anulezi mental orice îţi fusese dat într-un trecut, încercând să o conturezi asemeni unui viitor posibil?

Ai încerca să îţi imaginezi cum ar arăta viaţa ta fără de ea, cea neştiută ţie încă, atunci când, într-un sfârşit, o vei fi aflat, neaflată însă acum fiindu-ţi…într-un anotimp, acela încă netrăit, cel de al cincilea…timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…ce chip lua-veţi atunci când vi se vor încrucişa zbaterile drumului…atingerile lui? când nu veţi mai fugi de voi în neantul stelelor, într-un deşert celest…

…când veţi călca pe cerul pământului, topindu-vă umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din ea va şti să ajungă…întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale; suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…al cincilea anotimp ce iscat va fi din durere din dor de întâmplări neîntâmplate…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi va fi timpul vostru  în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…ea, cea neştiută încă ţie, dar cea pe care ai fi căutat-o  în acelea ce îţi vor fi fost întâmplate până la ea, aşa cum aidoma ea să o fi făcut…ea, cea care te va face să trăieşti adevărul cum că dragostea împarte viaţa în cezuri, într-un dinainte al iubirilor împărtăşite sau neîmpărtăşite, prin care uneori mai rătăcim ca pe un drum dinăuntrul nostru, negăsind calea înapoi spre acea cezură dinainte de voi… şi într-un dinapoi…şi că nicicând nu ai mai simţi că te-ai mai întoarce vreodată la cezura de dinainte de ea, totul până la ea nefiind decât un lung şir de căutări, căutarea ei  în altele…

…ea, limanul unde să îţi tragi sufletul obosit de atâtea ceruri înspre care privisei, neştiind să îl atingi însă pe acel din dinăuntrul tău…ea, acel capăt de mare care te va îneca în el cu toate valurile ei, cu toate ale ei răvăşiri şi cu toate răscolirile ei neliniştitoare nisipuri  în zbateri de gânduri înfiorate pătrunderi în tine…

…atunci când vei simţi cum vei fi creat de adâncul privirii ei, privirea ei ca o fâşie de lumină creând…

…relevând tot ce îţi va fi, fiindu-vă, prin preajmă… nefiind totuşi o creaţie în sine, lumina ei nefăcând altceva decât să decupeze din negură, aceea a poate întunericului tău de tine,  forme deja existente, dar care alt sens de-acum ar fi căpătat…

De ai fi tu acel care ar şti despre acel ceva, ai avea habar şi nu vagi intuiţii şi  că uneori mult mai uşor i-ai răspunde poate mai degrabă ceea ce nu ştii…ţi-ar răspunde că acel ceva este un joc întâmplător; primejdios  atunci când întâmpla-vi-se-va…

…un joc primejdios al dorinţei tale de ea…a ei de tine, un joc al amândurora al artei lui eros…

…şi te-ar mai întreba dacă atunci când ţi-ar fi rostirea dragostei, spunându-te ţie cu toată fiinţa ei, aceea care te va locui, în tine aflându-şi sălaşul…tu străbătându-i drumurile pe dinăuntrul ei şi rătăcind-o prin ungherele fiinţei ei, acolo unde nu şi-a ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate i-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi,  învăţând-o acum să se rostească…

…te-ai crede trecător printr-un…

…cuvânt definitiv.

Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.


Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.


Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.


Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastruiar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.


Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drumîn culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr


Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.

Fata din gânduri

Sunt fiinţa din cleştar transparent, cea care se ascunde în cristalul de lacrimă câteodată, fata din gânduri de dragoste din nisip şi vânt, opal halucinant de foc, sunt poveste fermecată, râd, plâng, strig la ziduri şi aud doar ecoul indiferenţei, ţip, bat cu pumnii în pereţii albi ai sufletului meu, plâng în lăuntrul meu durerea, acolo unde nu mă vede nimeni…ştiu că cineva, acolo, sus, mă iubeşte, cineva, aici, pe pământ, mă aşteaptă…îmi împreun palmele a rugăciune, umblu cu tălpile desculţe prin trupul sufletului tău şi paşii mei te înfioară sub atingere; îmi simţi pătimaş urma…iubesc aprins, dezlănţuit, răvăşitor, îţi răscolesc jarul mocnit, tremur, tresar, tresalt, te fac  să zvâcneşti, să vibrezi, îţi sunt freamăt, îţi zbucium gândurile, îmi colinzi visele, te străbat a şoaptă pe dinăuntru, mă pătrunzi a fior…aud iarba cum creşte, îmi împletesc coroniţe din flori de câmp…

…când iubesc devin paradigma dragostei, când am deziubit m-am simţit precum o evă izgonită din rai… nu ştiu să urăsc, nu am acea neagră încrâncenare a sufletului hâd schimonosit de nimicnicie, sunt azur, sunt serenă, sunt senină în mijlocul oricărei furtuni, nu te ating cu gând de mătrăgună când priveşti viclean spre mine, când simt cum mă pândeşti din umbră, cred că în mlaştinile cu noroi pe fund nu cresc niciodată nuferi…nu cred în vise, cred în visuri…nu cred că dragostea moare…cred că fluturii albi pier spre sfârşitul verii, cred că toamna e anotimpul plecărilor, atunci când murim părţi din noi, cred că o singură dată suntem invincibili; întâia oară, apoi învăţăm să murim…

…cred că iarna îngerii îţi aşază fulgi în palmă şi suflă peste ei şi căzând pe pământ în acel loc se ivesc ghiocei, cred că dacă îţi smulgi un ciob de vis din talpa sufletului, vis pe care l-ai sfărâmat călcând pe el, din picătura rubinie se iveşte o petală albă, cred că primăvara e un anotimp surghiunit la capătul lumii celorlalte trei, cred că în cel de-al cincilea  mă va mântui iubirea, voi descătuşa robia aşteptării mele mesianice a aceluia, a lui şi doar a lui, a  celui ce va să fie…nimeni altul decât el…

iert, nu uit, nu vreau să îmi mai amintesc, cred că amintirile care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi, ne-au sfărâmat, tăind în carnea adânc, sfâşiindu-ne, acelea care ne-au ucis, sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta iar de câte ori privesc înspre ele, şi nu pentru că aş vrea să o fac, ci pentru că mă încolţesc, forţându-mă să întorc capul spre ele, sfredelindu-mă cu privirea, simt iarăşi fierul încins, se întâmplă din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar mă pătrund… simt cum intră în înăuntrul fiinţei mele cu toată puterea şi nu vor să mă scape din strânsoare, nu vor a-mi da drumul, mă desfid, strigându-şi trumfător supremaţia…

…aceste amintiri ne vor a fi ale lor; vor să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi…ele ne-au fost stăpânii calamităţilor sentimentale, cândva…sunt diabolice, şi vin cele dintâi atunci când memoria cheamă, şi sunt atât de grăbite să ne amintească un trecut peste care ştiu că poate niciodată nu vom trece; amintirile blânde sunt delicate, stau acolo până dai tu de ele şi îţi zâmbesc a azur senin când te văd venind spre ele din depărtare şi te iau de mână şi te privesc în ochi şi îţi spun că ele te iubesc şi vor fi mereu aici pentru tine, aşteptându-te ori de câte ori vei dori să te întorci…au au un loc al lor şi nu te copleşesc; aşteaptă să vii tu la ele, nu vin nechemate…

…cred că avem sufletul în ochi, cred că în ochii mei, dacă ştii să citeşti, vei vedea poveşti nescrise iar dacă ştii să mă auzi, mă vei trăi…iubesc cuvântul, cred în el, cred că o privire poate vorbi cu glas de tăcere, cred că o atingere îţi descătuşează nerostite gânduri şi îl înveţi pe celălalt citindu-l în braille; îl simţi cu vârful degetelor şi îl scrii apoi în trup, cred că a face dragoste cu sufletul celuilalt e divin, cred că un bărbat şi o femeie sunt făcuţi să se soarbă unul pe altul cu nesaţ, inhalându-se unul pe celălalt ca pe un drog în patima simţurilor, contopindu-se într-o singură culoare; cea a sângelui, curgând unul prin venele celuilalt; cred că voi fi mereu cea dintâi femeie a întâiului meu bărbat, acel care va veni…

…cred că de fiecare dată când iubim e prima oară când am iubit vreodată…

…cred că dacă cineva nu te iubeşte aşa cum îţi doreşti aceasta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine…

…credeam că niciodată nu mă voi mai îndrăgosti; cred că niciodată nu trebuie să spui niciodată…cred că nu există decât o clipă, fiecare clipă, cred că nimic din ceea ce se întâmplă nu este întâmplător, cred că totul se petrece cu un rost desluşit mai devreme sau mai târziu, cred că fiecare roată e o întoarcere, cred că destinul ne joacă uneori feste când lasă la îndemâna noastră alegerile, cred că actele noastre, uneori, sunt sursa suferinţelor noastre…

…cred că mai întâi trebuie să te pierzi pentru a te putea regăsi, cred că drumul devenirii de sine este unul sinuos, şerpuitor, plin de meandre, şi e în spirală de trepte, cred că trebuie să trăim în armonia trup-spirit-suflet…

….cred că sufletul nu moare, ci pleacă într-o călătorie înspre câmpiile elizee, purtându-te cu el; sufletul e un eu…duce mai departe amintirea fiinţei, a celui sau a celei care ai fost, şi se opreşte la o răscruce…e o răspântie de drumuri, viaţa…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri; acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei…îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci… nu eşti decât umbra celui ce a fost odată, şi atât de multe urme de umbră în tine porţi…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei, al uitării…sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată, continuând cercul, intrând în alt trup, deşert tânguitor, tânjind după un suflet…

…drumul sufletului tău spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu, odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea, iar acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă,pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost, a neuitării vreodată, sau uitarea pe veci…

…cred că în spirit zace forţa universului tău când trupul ţi-l simţi nevolnic, cred că suntem ceea ce simţim; gândeşte-te la acest lucru când simţi că ura îţi dă târcoale, cred că josnic gândim despre cineva pentru că josnicia zace în plămada noastră, cred că suntem rezultatul dorinţelor noastre, cred că dacă crezi în tine şi ai încredere în credinţa de sine îţi vei fi împlinire şi izbândă, dar îţi vei fi trudă să te afli, cred că toată viaţa acumulăm cunoştinţe dar poate niciodată nu vom ajunge la cunoaştere…

…cred că înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile, ştiinţa de a nu da prea tare în zid cu capul…

…cred că suntem drumuri, călătorii ale sufletului înspre aflarea de noi, la capătul lor ne întâlnim cu înşine…purtăm urme de paşi ale altora cu care ne-am încrucişat şi apoi am mers împreună înspre acelaşi încotro, o vreme…apoi, paşii s-au despărţit, mâinile s-au despreunat şi fiecare a pornit într-o cu totul altă direcţie, înspre un alt încotro…

…cred că iubim uneori legaţi la ochi; atunci când ne dezîndrăgostim ne recăpătăm vederea…vreau să iubesc un muritor, şi nu un zeu, şi uneori mi se pare cu putinţă…cred că zeii sunt vicleni; muritorii au primit darurile zeilor, printre care şi viaţa, dar şi moartea…cred că moartea de tine însuţi este refuzul creaţiei de sieşi, cred că suntem poveşti de  lumini dar şi de  umbre suntem, cred că undeva, în înăuntrul nostru, altcineva din noi aşteaptă să se ivească…întotdeauna va fi cineva; suntem mai mulţi unul într-altul, doar că nu ne-am aflat încă…nu ne putem anticipa…cu ce drept şi cu câtă aroganţă pretindem că i-am desluşit pe alţii pe de-a-ntregul! nici pe noi nu ne ştim măcar…

…cred că yin nu poate trăi făr’ de yang, deşi în aparenţă cele două jumătăţi se opun una alteia cu înverşunare; sfintele sacre aparenţe…dar nu pot exista una fără de alta, nu pot trăi; fiecare poartă în ea o părticică din cealaltă…cred că fiecare pe pământ îşi caută potrivirea în care să se aşeze ca într-o matrice de când zeii au despicat sfera ce avea drept alcături  bărbatul şi femeia în două jumătăţi, aruncându-le pe pământ, pentru că se temeau că o asemenea perfecţiune a formei le-ar putea lua locul şi de atunci, se spune fiecare jumătate îşi caută cealaltă jumătate…vreau să cred că într-o zi mi-o voi găsi pe a mea…

…cred că orice om este o poveste ce a trăit cândva, dureros, un a fost odată, cred că oricare a privit măcar o dată înapoi cu mânie înainte de a face pace cu el şi cu sufletul lui, cred că viaţa trebuie trăită uitându-te înapoi peste umăr dar privind şi păşind către înainte, cred că uneori peste un trecut trebuie să laşi să se aştearnă praful şi să nu-l răscoleşti sau să îi dezgropi morţii, cred că din când în când ni se întâmplă să vrem să mai deschidem atât sertarul cu vise cât şi pe cel cu visuri şi să nu o mai putem face; şi unul şi celălalt a rămas înţepenit de când nu le-am mai atins, cred că un vis, odată devenit realitate, trebuie trăit…

…cred că nu ai dreptul să judeci viaţa altcuiva pentru simplul fapt că paşii te-au dus într-o cu totul altă direcţie decât l-au dus pe el, pe cu totul alte cărări, cred că întrebările se pun din două motive;  dintr-un motiv anume sau dintr-un anume motiv, unul singur fiind cel real, cred că atunci când îţi piere entuziasmul ţi se pare că nu a mai rămas mai nimic de murit din tine, cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor, atât de singuri, cred că solitudinea la care ne osândim uneori, în propria noastră sihăstrie, departe de zbucium şi dezlănţuiri e plină de nelinişti metafizice şi de întrebări existenţiale, cred că întotdeauna paşii vor cunoaşte drumul spre înapoi, cred că fiecare întâmplare are o vreme, şi îi va fi dat să se întâmple nici mai devreme nici mai târziu, ci doar atunci când îi va fi dat să fie.

Cred că suntem dragoste.

Al cincilea anotimp

Motto: Şi nu vom mai şti care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt…

 

În lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli, în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu, şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ, şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu, pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară, şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei meleşi pe care mi l-am păzit cu străşnicie, şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Mă încing cu brâu din fulgi de nea şi dansez desculţă în omătul poveste de alb,trăieşte-mă-n gânduri de zăpadă, cuvântă-mă-n atingerea depărtărilor, în tremurările de dor ale trupului sufletului, caută-mă-n tine şi desluşeşte-mi drumul care îţi sunt, cel înspre al cincilea anotimp, când îl vom isca în răsărit, la echinox, din învăluite iviri de  fragile petale albe, întâiele pe pământ, atunci când primele fiinţe născocite au fost alungate din eden, pământul pe atunci îşi trăia iarna; simt uneori că un înger îmi ia palma, prinzându-mi în ea un fulg şi suflă peste el, peste sufletul haimana, haimanaua de suflet pribeag care rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoişi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, blând rătăcitor în neştire spre un nuştiuunde de nicăieri, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile; şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face,şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis? ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna, gânduri când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău, deşi uneori îţi pare a se afla nicăieri…dar ştii că aceasta îţi va fi, într-o zi, întâmplare, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre acel încotro, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nelăsându-te să te îndepărtezi a rătăcire, înspre întinderi de nesfârşit albastru, pe unde gândul lui se pierde în voia unui val, şi îl urmezi fără de chingi, lăsându-ţi-l desferecat şi mergi în urma lui; ascultă-i pasul…

…nu poţi pune cătuşe florilor; şopteam odată…

Timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor, în  ademenirea lor de a ne fi cu putinţă de întruchipare, ce chip lua-vom atunci când ni se vor încrucişa zbaterile drumului, atingerile lui, când nu vom mai fugi de noi în neantul stelelor, într-un deşert celest, când vom călca pe cerul pământului, topindu-ne umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din mine  va şti să ajungă, întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale, suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-ne malul  şi măcinându-ne-n chinuri de patima ţărmului neatins, flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

Al cincilea anotimp va fi iscat din durere, din dor de întâmplări neîntâmplate, întâmplare ţie, eu, neîntâmplată.

Timpul nostru va fi în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp, fără trecut, făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute, în veşnicia ei tremurând în neantul spaimei.

De sfârşit.

 

Clipă în nu-sfârşitului cer; putinţa de a fi albastru

Motto: Trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod.

 

Fiinţa însingurată din ea alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire, alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor; cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori, nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

… iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării, şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii, şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora, rezistase multor samavolnicii, se clătinase, dar nu se dezrădăcinase, şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile…

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Şi căruia îi şoptise cu glas de tăcere…

…mă vei simţi pătrunzând în tine fior de  suav alb  şoptind a albastru îngemănată a ne-cer cu pământul, căci nu pot exista fără de el aşa cum nu pot trăi fără de gând de safir în care, ca într-o reflexie, îmi simt durerea sacră a neputinţei unde îşi află hotarele amintirile întâmplărilor neîntâmplate petrecute odată, demult, din vremea acelor timpuri netrăite a amândoi în care am început să aud în mine glas şi înspăimântată m-am trezit din visul în care te strigasem; şi atunci am ştiut că vei intra în viaţa mea, atingere a chip nevăzut dar nu necunoscut, şi sufletul meu era chemare, şi te chemase la el ca şi cum te-ar fi ştiut pe nume; iar numele ţi-l şoptea în tăcerea din îndepărtarea care îţi eram, din niciodată atingerea ce îmi fusesei.

Parte a fiinţei mele nu mă poartă ocrotitor şi mă iscă a dezlănţuită urgie, mă răscoleşte a nelinişte şi mă duce undeva, pe câmpuri de luptă cu stihii şi sunt fără de apărare în spatele zidurilor înverşunării mele de a nu-ţi fi, căci poate îmi va fi să mor, dar voi muri o rădăcină în iubirea pământului, cu partea de cer din mine oglindă de gând  aquamarin pe care, firav, il aud pătrunzându-te a mine ca întrupare în credinţa de a mă înfăptui din vis  a înrădăcinare, şi chiar de mă vei smulge din tine şi mă vei sădi în mare, voi fiinţa şi în nisipurile ei, căci dinspre acolo am venit făptură în orizonturi mundane, din adânc necunoscut m-am întrupat, şi am privit spre ochi nevăzuţi, dar  pe care îi simţeam de undeva că mă vor căuta şi vor şti să mă vadă, vor şti să mă desluşească a armonie şi adevăr, pentru că de atâta amar de vreme negrul din tine a uitat să vadă albastru; înlăuntrul fiinţei tale ai înnodat împletitură de pământ şi celest în îngemănarea  zborului,  care îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi; fără a mă rosti te vei pierde în dezarticulări pe tărâmul în care nu îţi cuvântă nimeni tăcerea de tine, însingurării fiindu-i dat hoinar şi pribeag pe drum neştiut încotro a grea amărăciune, suflet deşert tânguitor, şi în neştire vei rătăci până când îmi vei afla sălaşul care îmi este ascuns între tine şi umbra gândurilor mele, şi atunci când atingându-l, îl vei pătrunde a înţeles, îţi va fi aleanul unei dureri şi începutul alteia; acea a depărtării.

Şi în nu cer mă vei auzi, noaptea, în reverie, căci pe pământ poate ne vom fi cu neputinţă; iar atunci când vei deschide ochii, îţi voi fi fiinţa transparentă de cleştar pe care o vei simţi între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi în tine voi curge a învierea sufletului încărunţit de mult prea îndelung străbătute drumuri a durere în tine, şi nu mă vei mai putea tăcea, şi vei începe să mă rosteşti şoaptă albastră.

Poate vei sfârşi prin a fi istovit de atâtea ceruri înspre care vei privi, simţind cum începi să nu mai vezi clar întunericul prin transparenţa pământului tău; vei trăi umblând cu mâna  întinsă printre stele şi uneori îţi vei simţi palma deşartă, dar le vei auzi cum îţi răsar din vârful degetelor atunci când îţi vei învrăjbi tenebrele, şi o vor face pentru a te călăuzi în atingerea drumului luminii, în tine luptându-te cu gândul rătăcirii în umbre, ce te va răzvrăti, pentru că vei asculta spinii cum încep să crească  pe arcada efemerităţii clipei şi i te vei împotrivi ei, vremelniciei, şi o vei lua şi o vei preface în veşnicie.

Pentru că totul este sfârşit;există doar o clipă, fiecare clipă, răsfrângerea ei în nesfârşit, trăieşte-o! este la un hotar pe care îl simţi câteodată că îl pierzi, alteori că îl regăseşti,  hotarul dorului, dor de întâmplări neîntâmplate.

Când simţi că încă mai răvăşeşti valurile, gândeşte-te că nu le ştii pe toate, învaţă să le asculţi…acela care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul; atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine, lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului,împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului, nu îţi mai ridica privirea a nu cer, calcă pe cerul pământului, atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta, prin străbătânde fioruri, prin chinuri, prin tristeţi, prin alean şi fericire, deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă, dezarticulându-te, altfel eşti nisip,nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti, eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe, îţi eşti tot.

Fiorurile noastre ne stârnesc lumea, ne iscă, născocindu-ne, fără de ele, nimic ne-am fi; ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit, ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi uneori simţi cum  fericirea te sfâşie mai mult decât a făcut-o poate deznădejdea.

Putinţa de a fi albastru, a nu te împotrivi străbaterii fiorului opalului halucinant de foc, aîl lăsa să îţi cutreiere nervurile negre ale marmorei reci, uitându-şi teama de sieşi şi alungându-şi spaima că într-o zi poate îl vei desţeleni din pământul celest al fiinţei tale, în încleştarea de a-i închide tainele ascunse în cerul din ochii tăi, poveste nescrisă în nesurghiunul dorinţei…

…de alb.



Femeie de decembrie din casta visătorilor; în felul ei, aflarea

Motto: Ea, femeie de decembrie, copil al timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândind că nu le ştie  şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

 

Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire, cunoaşterea cu adevărat pură…

…trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua…

…adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă…

…şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine…

… prin ei, prin alţii, vei putea ajunge la tine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim, suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce căutăm să aflăm…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spunea că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…

…nu ştia dacă este altfel, altora…

…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…

…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…

…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincoloul de altfelul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…

…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei…

…şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei ei sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…

…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…

…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare…

…lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se; acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…

…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca, iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum…acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…

…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…

…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…

…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…

…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în aceea ce-a fost, în cea ce fusese unui acolo demult, unui întotdeauna de unde nici nu trebuia să plece ori unde ipotetic ar fi trebuit să ajungă, însă nu o ştia încă…

…aflând-o cu fiecare nouă încumetare, cu fiecare gară terminus…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…

…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză…

… şi atunci i se dădea atingerii pământului; îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…

…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…

…diferit fusese doar momentul în care le confundase.

Îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile  îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză cu teama câteodată de a nu se rătăci, fără a se fi rătăcit vreodată…

…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era aceea care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…iar pe alte suflete poveste ale pedinăuntrului ştia să le asculte cu încredere în taina adevărului şi în adevărul tainei; rostire în ea, purtându-le în lăuntru-i…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic trează; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

credea în visuri…

…ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea ei era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea ei era aceea a lumii ei…

…nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează…

…în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…

…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că o fiinţă nu e niciodată mai sigură de ea însăşi decât atunci când ştie să îşi fixeze limitele şi fixându-şi-le şi le cunoaşte…

…iar dacă s-ar lăsa dusă de o forţă de expansiune, aceea proprie, poate se va simţi aruncată în vreo diformitate, dar mai cu seamă într-o confuzie, acea confuzie iscată de amestecuri fără rost, acelea la voia întâmplării…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea ei ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…

…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…

…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…

…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…

…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…

…oamenirostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…

…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea…

…acolo este ea cu însăşi

…când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…

…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii, într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…

…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…

…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…

…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveştide visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei…

…şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…

…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…

…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…

…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea în felul…

…ei.