Întâmplatul într-o clipă de neseamă cum al încănenăscutului ei pe de-a-ntregul ce

Motto: …lumea ei, cea care îşi făcea intrarea în cea a lui, lume a întâmplării trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…lume în care îşi spunea că există ce vrei, ceea ce poţi să vezi precum şi ceea ce întârzie să apară; un cândvaneîncă…acel al neîntâmplaţilor; al ei lui, al lui ei, neîntâmplaţii lor încă; facere neîncă trăită…neştiutul amândurora, necunoscut şi necunoscător.

Ce mai ştia din el era după cum altfel bătea lumina căutată, atunci când sufletul ei îi privea pedinăuntrul, trăindu-i literele, literele lui îndelungi încrucişând în ea sunete căutătoare de atingere precum un cuvânt împlântat cu o forţă cumva între convingere şi seducţie, stăpânind peste particularităţi afective, supunându-şi-le, deghizându-şi intenţiile sub o mască, travestindu-şi-le, în timp ce cuvântul de ea avea în el atâta tărie…aceea a realului, adunând toate acele gânduri care o înfioraseră…şi mai cu seamă pe acelea cu sânge viclean şi cu pasul şiret, neauzit la călcare, răvăşinde pe oriunde până în acea clipă a rostirii…

…iar în aşteptând i se întâmpla ca acele frustrări ascetice, care unui gând, unuia singur, cel căruia nu îi sfârşise înţelesul, i-ar putea înfrânge antinomiile şi sufletului sfâşierile, să le ţină deoparte de filtrul conştiinţei, pentru că simţea că astfel s-ar fi împotrivit suferinţei, lăsând un zăbranic să o despartă de el…unora fugindu-le din cale, fără să şi le înfrunte, simţindu-le vieţuind cu crispare şi cu suspin…

… gonindu-le a mers şi gonindu-se din teama cu care, în fascinare, li s-ar fi abandonat…

…dar, deopotrivă, şi de dorinţă s-ar fi ţinut departe…doar că acea dorinţă de care se temea ar fi dispărut nu întru totul, ci s-ar fi îndepărtat de ea, şi nu ar fi însemnat decât că fatalitatea de ea ar fi fost mai puţin ameninţătoare, la fel cum ar fi fost, deopotrivă şi mai puţin ameninţătoare…şi mult, mult mai puţin, chinuitoare…ştiind că dispariţia ei nu ar fi făcut altceva decât să îi amplifice umbrele, umbrele acelor gânduri care ar fi vrut să trăiască lumina dezvelită de ele, fără să le fie privirea asemeni unui miraj…

…în miraj, întunericul ar fi copleştit această lumină, acolo unde nu ar fi fost claritate…

…pentru că în zămislirea lor, în închipuire, ar fi încercat să îl nimerească pe acela care, chiar dacă părea neadevărat, deschipuit, trăia laolaltă cu ea, deşi încercase să îl zdrobească până la nimicire când simţise că s-ar putea lăsa în voia unei puteri cumva obscure în lumea-i lăuntrică, doar că oriunde ar fi mers în ea, dădea doar de el, neputându-i-se desprinde, deşi încă mai avea puterea de a nega, încrâncenată dureros prinzându-se cu chingi în renunţarea la magia basmelor…

…şi poate că s-ar fi ferit şi de acel înşelător clar obscur al împletiturii lor atunci când s-ar fi dat atingerii fiecăruia dintre gândurile lunatece,  pornite cu furie ca într-un turnir nerostit, pretinzând că vorbesc, lăsându-se ispitită să le caute ascunzişurile, să le dezlege de taine, neştiind cât îi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…

…încrâncenări şi încleştări în care ar fi vrut cu tot dinadinsul să se opună unele, altora, fără însă ca această opoziţie să fi fost câtuşi de puţin reală; era doar o aparenţă, iar ea o ştia…era doar o aparenţă care nu putea fi lepădată nici de către unele, nici de către celelalte, deşi era ceva străin lor, ceva în care fuseseră prinse, ele, aceste gânduri, şi care o frângeau în două, şi despre care nu mai ştia cum o pătrunseseră; ştia doar că fusese într-o clipă de neseamă, fără de pravile…

…simţea de parcă el i le-ar fi crestat în ea, fiindu-i ca şi cum şi-ar fi fost lui, acolo, sieşi…

…lăsându-se dusă în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, dar nevrând să fie făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…şi-atunci simţea că rămâne ţintuită în înăuntrul ei, undeva la jumătatea distanţei dintre ea şi el, dintre el şi ea…

…încuindu-le acelor gânduri cuvintele, flămânzind înţelesurilor, când memora din ea şi din el privind cu luciditate, fiind vizuală fără de culori înşelătoare când reproducea crâmpeie din sufletul lor…şi mai cu seamă pe acelea ale căror sensuri se uniseră într-o comuniune inaudibilă, iar aceluia dintre ele, cel care aştepta cu ochii închişi, privind pe dinăuntru o urmă de pe marginea unei lacrimi, încerca să îi ascundă nevăzutul, şi crezând că la rându-i astfel şi lui i se va întâmpla neînţelesul…

…iar lor, amândurora, puterea de a mai întreba înspre ce se va duce…cum din ea şi din el îl vor mai împinge, dinspre care niciunde din el şi din ea vor mai fi venind şi unul şi celălalt…

…neştiind ce şi când va mai urma unor semne ce îi păreau câteodată urmărite de întunericul din care se iviseră precum dintr-o scoarţă-poveste fără titlu a doi oameni-floare, unul dintre ei atât de înspinat, gând înfricoşător mâinii atingătoare dar din care semnificarea nu pierea, dar nici spus nu îşi era, ci doar părea precum un căuş adunător acum al nepoveştii, de parcă nu şi-ar fi fost degetelor sufletelor cu putinţă a se da întâmplării cum şi neivitului când…

…de parcă  nici unele şi nici altele nu s-ar fi putut atinge…

…de parcă un căuş vid al neatinsului ar fi fost precum o primejduitoare expansiune…de parcă toate sensurile s-ar fi descompus…

…de parcă nicicândpoveste ar fi îngropat toate nerostirile, facerea lor rămânând netrăită, cumva, între gol şi umbră, cuvintele din ele, toate, căzând cu înţelesurile…

…spulberându-se fără să mai poată trezi ceva în ei, ceva ce ar fi putut evita echivocul, în absenţa desluşirii; îndepărtat încă ţărm, unul totalitar al semanticii, acel atât de particular al unor trăiri în care o învăţasei pe la sfârşitul acelui anotimp când el îi amintise ce este arşiţa…atunci când îi atinsese sufletul…atunci îşi amintise că o uitase, o secătuise; era o uscăciune de târâtoare umbre cernite…

… iar acum, într-o toamnă târziu, înainta prin ea, cea pe care nu o cunoscuse astfel până acum, neştiută spunându-şi prin el atât de multe despre sieşi, încărcată de priviri întrebătoare iar nu de încleştări vizuale a ei cu însăşi fără de nimeni prin preajmă aflător de răspunsuri; doar ea, cu însăşi, în jocul dintre da şi nu al încercuirii gândurilor, unele dintre ele înnebunite de neputinţă, dar tot încercând să pună stăpânire pe ea, doar că erau acelea pe care nu le va atinge prea curând…

…deşi prin ele începuse să simtă umbletul de dorul lui, un dor neostoit care o strângea ca o chingă, şi atunci se desfăcea de toate răzvrătirile cu care voise să îl înăbuşe într-un întuneric albastru în care sunetele literelor lui ar fi dispărut şi ar fi devenit propriile ei şoapte, şoapte ale unui cuvânt neiscat până atunci, neştiut nici de unul şi nici de celălalt până la ivirea unuia de altul, născocire plăsmuitoare…

…ştiind că va veni acel în timp în care îl va auzi cu ochii în flăcări,privindu-i zbaterile, ducând-o răscolitor dincolo de spus şi nespus, simţind întâlnirea cu fiecare punct al trupului sufletului ei ca pe o fonetică misterioasă, stârnită în sonorietăţi tainice, sunet acum înăbuşit, răbdător ale atâtor amurguri plecate în neuitare în marginile rotunde ale chemării din irisul ei în care oriunde el s-ar fi găsit îi era mijlocul, chiar şi îndepărtându-i-se…

…nefiind altceva decât o alternanţă între apropiere şi depărtare şi fără de curmezişuri umbrinde pentru a-l goni imaginaţiei, lăsând drumul realităţii drept trecere, atât de testimonială în închipuirile ei în care trăia un vis al întâlnirii şi se întreba ce semn iconic ar fi reprezentarea acelui gând nestrivit, acel gând căruia nu i se smulgea, cel pe care îl urma nedormită şi înfrigurată, ce semn i-ar dezvălui lumea, ce singur semn, el, doar unul în absenţa tuturor celorlalte, căruia ar fi trebuit să îi dea un sens neîntârziat pentru că se apropia iarna…

…doar că în graba desluşirilor, smulgându-le unui dicţionar al senzaţiilor, ar fi fost mai cu seamă apropiată de semiotic şi îndepărtată de semantic, iar de asta se temea cel mai tare…

…se temea că nu va înţelege ceea ce va vedea, că astfel semantica îi va fi tulburată, că îşi va fi neputinţă în a zăbovi nicăieri din ea şi din el niciunde, simţind că este pretutindeni, rostindu-li-se într-o neîncepută limbă stăpânitoare de taine în tăcerea de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva şi adunate în ea pentru o noapte fără de timp, ori poate a uneia doar himerică de care se ferea din răsputeri, pentru că dacă i s-ar fi abandonat ar fi fost precum o fantoşă în înnodate sângerânde sfori din aşchii…ori fantomă bântuind…

…ficţiunea.

Publicitate

Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

…mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuri…îi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.

Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.

Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drum…în culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr

Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.

Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.

 

 

 

Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

A fost odată, vara…

Îţi aminteşti ce îi spusesei verii, atunci când venise, mai ştii cu câtă înfrigurare o aşteptasei, cum ai fi vrut să alungi nopţile şi să goneşti zilele să treacă timpul şi să nu simţi când se întâmplă? Te aştepta un ţărm de mare şi nu aveai cum să ghiceşti că te vei sfărâma şi te vei preface în praf de cioburi şi vei fi una cu nisipul pe care îl credeai departe de a mai fi rămas himeră a castel, nu te înspăimânta ce ai fi putut clădi din el,nu mai părea astfel demult, credeai că îţi va fi certitudine, deşi simţeai o gheară de gând ce se mai strecura noaptea în trupul viselor tale şi îţi amintea că vânt din nimic şi uneori de niciunde venit ţi-o poate spulbera… Nu te întrebi de ce oare ai început demult să scrii Castele de nisip, după ce el a devenit drum fără de întoarcere?

De parcă încă de pe atunci ai fi putut şti totul…

S-a întâmplat întocmai.

Acum ia-ţi rămas bun de la vară şi de la tot ce ai mai vrea să îţi iei şi las-o în urmă; te va mai face ceva vreme să o priveşti dar nu te amăgi, cu timpul se va îndepărta şi nu va mai rămâne din ea decât o umbră peste care se va aşterne tăcerea, nu îţi va mai vorbi, nu vei mai auzi-o. Şi nici nu ţi-ai mai dori, poate, pentru că te-ar face să retrăieşti nu acele clipe de care ai vrea să îţi aminteşti, ci altele, cele pe care le-ai vrea uitate, şi peste care niciodată nu vei putea trece.

A fost odată, vara. Şi nu vei simţi niciodată că s-a sfârşit.

Pentru că ai mai fi avut ceva încă de trăit şi pentru că unele lucruri nu s-au întâmplat şi ar fi trebuit să se întâmple; în tine simţi cum niciodată nu a fost vară. Pentru că altfel ar fi trebuit să fie…doar că nu o vei şti.

Vreodată.

Sufletului tău îi este teamă de noapte; ştie că visele îl vor cuprinde şi s-ar nărui, poate, în ele…a fost clădit a le simţi şi i-a fost dat a le atinge…dar noaptea…de noapte îi e frică; întinde mâna şi le caută prin preajmă-i, şi nu sunt acelea pe care le simte…pe acelea le poartă cu el şi nu îi sunt nelinişte, nici chin nu îi mai sunt, nu îi mai sunt nici povară, căci altfel înspre ele priveşte…

…sunt cele pe care nu le va trăi niciodată; acelea pe care i le promisesei…doar că te eliberase de ele… Mai ţii minte noaptea aceea când o făcuse? acea ultimă noapte?

Lasă-i nopţile…să nu mai pribegească…alungă-i-te! Te simte pretutindeni, în fiecare ungher al lui, nu ştie însă cum te simte. Când i se face dor, pleacă desculţ şi-i umbră cernită, înveşmântată în culoarea palidă a amintirii unui vis de vară, acum…

…murit.

 

Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.