Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.

Accesorii circumstanţiale, dragoste şi osândă

Motto: A visa e gratuit, gratuitatea ficţiunii e uneori greu de îndurat.

 

Lasă visarea ca refugiu statornic, cea care îţi pare un real neînceput, atunci când simţi că neputinţele, alea cronice de cândva, devin statornice, lasă naiba închipuirile deşarte, lasă-le mute, că tot vorbindu-le în gând ajungi să le transformi în vacarm, gâfâi alergând de la una la alta  până ţi se termină proviziile de visuri şi tot aşa mereu şi timpul trece şi sugarii plăsmuirilor tale orăcăie după biberoanele cu fantasmă, dar laptele iluziei s-a sfârşit aşa cum orice iluzie se stinge, un bluf,

e despre febre amoroase şi aşteptări stupide şi despre pronume posesive care degeaba sunt mâini întinse, ştiu că te simţi atât de singur, sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi, şi de-asta visul care în tine ar putea prinde rădăcini e unul monstruos prin proporţii şi va sfârşi prin a te strivi, multe basme se nasc din romantism, asta despre patetismul sentimental şi patetismul utopic, patetic, un cuvânt potrivit acelor firi puternic donquijoteşti,

la sfârşit nu îţi rămâne decât un deşert general şi sentimentul de părăsire, rămânând izolat pentru o vreme în decorul amintirilor, uitate pe’acolo din grabă or’ din neglijenţă, dragostea este cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului îţi spui când ajungi să nu mai fi parazitat de sentimentalism, de-acum te vei mânui lucid, chiar sfidător, nu’ţi vei refuza rolul ăsta, aşa că îl vei juca în exces, dacă existenţa dragostei pe care nu ai putut-o perpetua ţi-a fost adversară,

ei, da, cam totul la tine a fost despre dragoste, deznodământul fiind totuna cu finalul, la început cu înşirări de vorbe, neuitând că tot ceea ce îţi doreai avea un temei, cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în abisul sufletului, în carnea sufletului tău, acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri, amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, uneori e mai bine să nu ai la ce spera pentru a nu încerca

deziluzii.

Din răsărituri în amurguri, când noi suntem poveşti

Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.

 

Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,

suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,

la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,

suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o

spunem.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Suflet, timp, şi trup

Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.

 

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,

hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,

a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,

apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe

pământ.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.

Uneori, într-o femeie, ca într-un dialog lipsit de finalitate precisă

Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea  drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.

Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,

ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,

din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,

din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.