Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Anunțuri

Poveştile nu strâng ani, tot ce e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă

Motto: Ce i-ai mai putea spune unei poveşti decât că dacă ar fi adevărată s-ar recunoaşte toată dintr-odată?

 

Îţi vei da seama că lipseşte ceva, după ce îţi vei fi descoperit nişte lucruri despre propria fiinţă, va fi atunci când vei obosi vorbindu-ţi, monologând, neauzindu-te decât tu, dragostea este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum este însăşi veşnicia, chiar, nu m-ai întrebat niciodată de unde sunt şi de unde am privirea asta unduioasă,

ţi-aş fi spus că pentru a ajunge aici a fost nevoie să trec peste o punte mâncată de umezeală şi foarte îngustă, eram foarte înfometată să mă goleşti când încă ne mai jucam de-a depărtările încrucişate, punţile mele sunt legate de o practică restrictivă pentru că nişte închegări viitoare m-ar putea deruta sau descuraja, curajul poate fi uneori al naibilui de apăsător prin supraabundenţă, ritmul lor nu e niciodată egal şi nici previzibil, unele drumuri pierd prin ceea ce câştigă,

e despre experienţe,  dar mai ales e despre intensitatea lor, te opreşti numai atunci când eşti înfrânt, când ai încetat să mai fii tu şi celălalt şi restul lumii, sunt experienţe după care simţi că nu mai eşti acelaşi şi că acelaşi nu vei mai fi niciodată şi sunt punţi care nu se potrivesc cu restul, dar nu pentru asta sunt, să se potrivească, câteodată sunt un mod de existenţă, când începi să îţi doreşti deschis tot ceea ce până atunci îţi doriseşi cu imprecizie sau cu reţinere, puntea asta am trecut-o în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive,

nu mai caut ceea ce nu am nevoie, ceea ce crezi că e nesfârşit e atât de limitat, într-o jumătate de poveste tot ce faci se înjumătăţeşte de la sine, tăcerea mea are ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei eu fiind acum muţenie, au rămas punţi în mine, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea

are.

Bărbatul perfect, acel orizont de care oricât ţi s-ar părea că te apropii el se va îndepărta, distanţa dintre tine şi el rămânând aceeaşi

Motto: Dragostea e aia ce se dă şi se ia, aşa că mare grijă cui i-o daţi, că unii vor, da’ nu pot, iar alţii pot, da’ nu vor să, dragoste în care unii sunt mai mereu în duminica orbului, asta când nu sunt în sâmbăta morţii.

 

Unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie, altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi bărbaţii, oameni mijlocii în slăbiciunile lor, visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi,

că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, şi bărbaţii visează la femeia ideală, copia imperfectă a unui prototip nerealizabil, după cum şi femeile, cu amplificare şi fără supraveghere, visează la bărbatul perfect, doar că, dragă eva, bărbatul perfect, călător fără bilet în trenurile gândurilor tale, e bărbatul care trăieşte fabulos numai în mintea ta,

aşa că lasă orgia de himere că deznodământul va fi unul inevitabil, în viaţa adevărată există doar bărbaţi cărora le contorsionăm realitatea ca să fie cât mai apropiaţi denumirii, aşadar dacă toate gândurile tale sunt alaiuri utopice în care îţi spui că viaţa cândva ţi-l va scoate în cale, e o absurditate, e vremea să nu mai visezi la cai verzi pe pereţi şi cu adăpătoare, doar acolo ai găsit ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie să cauţi,

admite că şi dacă l-ai întâlni vreodată, bărbatului utopic întotdeauna îi va lipsi mereu câteceva din ce îţi doreşti tu să aibă, aşa că repetă după mine, eva, nu există bărbatul perfect după cum nici cel făcut anume pentru tine nu există, fiecare e făcut doar pentru el, nu pentru altcineva, înmoaie-te în emoţiile retrospective, gândeşte-te la el şi la cât îţi este de necesar sufleteşte, fă o listă cu ceea ce ţi-ai dori de la bărbatul vieţii tale, şi vei constata că odată cu limpezimea maturităţii lista a devenit mai

scurtă.

 

Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.

Accesorii circumstanţiale, dragoste şi osândă

Motto: A visa e gratuit, gratuitatea ficţiunii e uneori greu de îndurat.

 

Lasă visarea ca refugiu statornic, cea care îţi pare un real neînceput, atunci când simţi că neputinţele, alea cronice de cândva, devin statornice, lasă naiba închipuirile deşarte, lasă-le mute, că tot vorbindu-le în gând ajungi să le transformi în vacarm, gâfâi alergând de la una la alta  până ţi se termină proviziile de visuri şi tot aşa mereu şi timpul trece şi sugarii plăsmuirilor tale orăcăie după biberoanele cu fantasmă, dar laptele iluziei s-a sfârşit aşa cum orice iluzie se stinge, un bluf,

e despre febre amoroase şi aşteptări stupide şi despre pronume posesive care degeaba sunt mâini întinse, ştiu că te simţi atât de singur, sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi, şi de-asta visul care în tine ar putea prinde rădăcini e unul monstruos prin proporţii şi va sfârşi prin a te strivi, multe basme se nasc din romantism, asta despre patetismul sentimental şi patetismul utopic, patetic, un cuvânt potrivit acelor firi puternic donquijoteşti,

la sfârşit nu îţi rămâne decât un deşert general şi sentimentul de părăsire, rămânând izolat pentru o vreme în decorul amintirilor, uitate pe’acolo din grabă or’ din neglijenţă, dragostea este cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului îţi spui când ajungi să nu mai fi parazitat de sentimentalism, de-acum te vei mânui lucid, chiar sfidător, nu’ţi vei refuza rolul ăsta, aşa că îl vei juca în exces, dacă existenţa dragostei pe care nu ai putut-o perpetua ţi-a fost adversară,

ei, da, cam totul la tine a fost despre dragoste, deznodământul fiind totuna cu finalul, la început cu înşirări de vorbe, neuitând că tot ceea ce îţi doreai avea un temei, cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în abisul sufletului, în carnea sufletului tău, acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri, amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, uneori e mai bine să nu ai la ce spera pentru a nu încerca

deziluzii.

Din răsărituri în amurguri, când noi suntem poveşti

Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.

 

Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,

suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,

la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,

suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o

spunem.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.