Cuvinte de depărtări chemătoare, legătoare de dragoste; ca sufletul în rugă

Motto: Doi oameni se întâlnesc cu adevărat în tăcere, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru ca într-o rugă, în templul sufletului.

 

 

Ce ai putea spune despre închipuitulomdinvis, dintr-un neîncăvenit, în  mentalul ei, lui  deschizându-i-se cu adevărat, rostirea lui, cândva îndepărtată, făcând posibilă orice apariţie, ca loc poartă de magie, arătând, dând, făcând fiinţarea cu putinţă, făcând-o să apară…

…vis care nu va mai exista, care se va sfârşi atunci când nu i te vei mai spune, când nu vei mai pluti pe apa lui, aparţinându-i, petală visătoare, vis care poate nu va cunoaşte o existenţă osificată…

…ce ai putea spune despre fiinţa vrăjită a celui pe care l-ai simţi precum te-ar  lua într-o posesie magică tu, cea de el fermecată, el, cel care ar scrie ca un destin în tine cu litere nevăzute, într-un loc al miracolului, adăstând îndelung gândurilor visătoare ca un fluid ceresc…

…dar fără să o faci în cuvinte imperfecte, să încerci să îl exprimi în felul tău de femeie înzestrată cu simţul încâlcelii, în felul tăumisterios sau liber, fără a falsifica în vreun fel mărturia despre el, fără să o alterezi, fără să o împingi înspre o altă parte, fără să o deformezi, doar proiectând în spusuri lumea din lăuntru, visele tale, neliniştile ce au fost cândva şi despre care ai scris, iar tot ceea ce ai povestit s-a petrecut în tine, ascultându-ţi tăcerile…

…toate ascunsurile tale care ţi s-au revelat, tu, cea liberă în emoţii, liberă atât în îndoială când i-a fost vremea dar mai cu seamă în încrederi în a ta lume, cea care începe odată cu tine în acea clipă fermecată din care izvorăşte mai apoi totul cu voi revărsându-vă înminunat strângător unulîntr-altul, suflete volute…

…ce ai putea spune despre acel din tine care te-ar înlănţui cu inele de argint şi de aur de armonia din lăuntru, cel care te-ar lega strâns de el, în imensitatea înăuntrului vostru şi astfel ţi-ar primi în el trupul, cel căruia i-ai fi în suflet căldură interioară, licoare de foc ceresc al cerului din tine făcută să îi aprindă flăcările…

…acel neştiut, încă neaflat, căruia i-ai spune cândva în gând, pe când ai avea degetele împietrite, ca într-un descântec  al desfăcândelor cheotori, deschide-mă-ţi

…tu, semnfemeie, semn viaţă pe care l-ai auzi  venind de sus, iar tu de jos…

…iar el ar şti cine e în acele petale de epidermă îndrăgostită, mângâind noaptea cu mâini de maci, şoptind cu glas de toamnă, cu unduiri de primăvară albastre-liliachii în braţele verzi brodate cu perle iradiante de lună şi stele pulsând fierbinte sub pielea frunţii…

…cu glezne de soare şi de vânt, ascunzând în faldurile rochiei lumini de stele îmbucătăţite şi aburi de vise  în iţele tivului sidefiu, atunci când te-ar chema în gânduri pe numele tău, zâmbind ascultatului ultimului cuvânt, ispititor, părând că este prezent pretutindeni, fascinând şi stăpânind chiar şi din umbră…

el, acel ce ţi-ar fi cândva ca un gând căruia i-ai spune ceva pe care să îl poţi  defini ca fiind real, rostindu-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ai  da o formă pe care ai  trăi-o ca şi cum ai atinge în cunoaştere concretul, ştiind despre magia percepţiei, aceea în care înlocuieşti realul cu aparentul…

el, cel care atunci când crezi că te-ar tace te-ar vorbi pedinăuntrul lui, acolo unde i-ai fi spus lăuntric, cel care atunci când ar reproduce crâmpeie din sufletulvostru ar face-o cu luciditate, fiind vizual fără de culori înşelătoare, alegându-le doar pe acelea învăluitoare, atrăgătoare, înfăşurătoare, strălucinde ale fericiţilor…

el, cel ce ar fi de o înţelepciune adâncă, acel ce poate să perceapă neauzitul, să vadă nevăzutul şi să prezică neîntâmplatul, primind din altălume, ce ai putea  spune despre esenţa sufletului său, despre gândurile lui şi despre toate culorile lor, cele care ţi-ar părea a avea câteodată o putere divină, despre focurile lui interioare, despre febrele lui care poate l-ar măcina, despre faptul că ai simţi că ar putea dura la nesfârşit în timp ce în jurul lui toţi ceilalţi s-ar descompune…

el, cel căruia i s-ar putea  întâmpla câteodată să se retragă în sieşi, în casa fiinţei lui şi acolo să îşi poarte nişte gânduri precum un emigrant în interior, precum un cuvânt de sine înăbuşit pentru vreo consonanţă sau pentru vreo comuniune tăgăduită, şi atunci să îşi ia un răgaz de el care se poate întâmpla să fie trecător sau iluzoriu…

…să îşi adăpostească sufletul şi îşi atingă toate, rând pe rând, în înlăuntrul timpului tău, cel în care sunt limpezi toate imaginile…

…ai spune că dinăuntrul lui e dinlumină, lumină astrală, că ar şti oricând cum să nu îşi fie destrămare, ai spune că este unic şi cu un destin diferit, că parcă nu ar fi de pe lumea asta…

…că iubirea lui ţi-ar fi înălţătoare, că ar fi zidarul templului sacru al sufletului, cel unde locuieşte spiritul şi unde tu i-ai fi cea pe care ar clădi-o acolo din cărămizi de dragoste puse una peste alta, alcătuite asemănător, acolo unde invizibil, nevăzut, aţi fi uniţi în, acolo unde i-ai fi şi ţi-ar fi forţa…

…ai spune despre el că înăuntrul lui gândurile de da şi nu nu ştii dacă şi-ar avea rostul, pentru că nu ar avea chipul unei imanenţe, tristeţile lui nu ar fi fără de ieşire, că mintea lui nu ar fi stăpânită de limite, că ar fi acel lucid care trăieşte în comunicarea misterelor, cunoscând toate adevărurile ce se ascund sub acest nume, că poate şi-ar spune despre acei raţionali că sunt goi de acest mister, că dacă ar trăi vreo nelinişte  ar putea să o înlăture într-un mod magic, că ar fi un spirit căutător al câmpului vast, cel al unei lumi sensibile…

…că magic ar vedea concretul ca o întindere a viului peste tot, că a învăţat să meargă prin lucruri străbătându-le în transparenţa lor magică, însă poate că dacă ar locui înăuntrul unui mister ar fi ca şi cum i s-ar întâmpla într-un nonsens…

el, observator complex  şi complet echipat al colţurilor cât şi al marginilor existenţei despre a cărui lume a lui, lăuntricul, ai putea spune că este clădită asemenea unui ziqqurat, şi poate nu l-ai putea înţelege decât pornind de la vreo teorie cosmică, dacă ai învăţat câteceva despre diviziunile universului său ori despre tărâmurile lui de adânc sau despre munţii lui celeşti, el stând acolo ca într-un imperiu al unei transcendenţe, unul mistic, el ca o fereastră deschisă înspre absolut, una deschisă magic…

el, care poate ţi-ar putea spune că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, dar nu astfel simţindu-le, pentru că dacă ţi s-ar întâmpla ar însemna că astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului…

el, care poate ţi-ar spune poate că nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil; încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvinteleiluzii….

…tu, cea care i-ai răspunde că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm, că viaţa unor clipegânduri cele a căror expresie ar fi irepresibilă, de-ar fi rostinde, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri,  nu le-ai vrea ocoale în samsari de nespus, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel înfrânt, şi nu ar fi himeră…

…ar avea puterea închipuirii tale, a a credinţei, a voinţei şi a dorinţei, iar un spus despre ele ar fi într-o nuanţă care nu ar schimba defel esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi cu putinţă, ca şi cum ar exista, tu ştiind că gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzăm vreunul, şi ni se mai poate întâmpla să negociem cu înşine o înţelegere a unor sensuri uneori…tu, cea care le porţi semnele fără ziduri neferestruite, a acelora magice…

…de parcă ai înomeni îngerescul…

…tu, cea care ar răspunde că iluzia o gândeşti ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, o întâlnire dincolo de real şi de posibil, că se poate întâmpla câteodată ca şi lucrurile reale să poată apărea precum nişte aberaţii fantastice, dacă nu ar purta un semn simbolic, unul spiritual, care este cel previzibil dar şi sens unic al inconsistenţei lor, tu cea care ştii despreceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…

…tu cea care ştii că iluzia şi realitatea, raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului ce sunt deschise înspre privitul lumii, sufletul nostru având adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…

…în noi existând trăiri mistice, focuri ale sufletului, iar despre scrisul acelora care se spun în poveşti ai putea crede că e o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină…

…uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…tu, cea care crezi în ceea ce se aude în tine, în ochiul pedăunăuntrul tău, acela căruia i s-au atins tot feluri de priviri de ale lui, şi fiecăreia dintre ele i-au dat un nume în amintirile tale, un sens acolo, în fiecare rădăcină a lui în fiinţa ta de lumină pe care a încorporat-o în făptura lui, cea pe care o văzuse atunci când începuse să te întrezărească, atunci când începusei să capeţi semnificaţie chiar dacă poate imaginară, dar ştia că nu te caută nici neclar şi nici nesigur, şi ca pe cevarecunoscut, iar lumii tale îi răspundea cu lumea visată, răspunzându-i…

…iar tu le urmai gândurilor şi îl simţeai mai aproape ca oricând şi îl primeai cu seninul, aşteptare în plină certitudine în altlocul unde voi începeţi, beatitudine mistică…iar el ştia…

…tu care ai veni  pe căi de argint de lună, pe cărări de flori de număuita  şi umbre de castani, în cuvinte legătoare ale însinguratelor instanţe ale tăcerii, acelea pe care le simţeai ca purtând în ele semnele unei magii în limbajul  tău sufletesc, cuvinte cărora le asculta în tăcere urma pedinăuntrului, cea în care l-ar întâlni  pe el, mărturisindu-i-se ca într-o rugă, cu trupul sufletului tremurând, ca într-un gând de taină…

…unul în care se spune pe ea sieşi, acordându-şi un privilegiu ei, acela al descoperirii unui mister în care înainte de a porni spre a-l desluşi, în tăcerea de vrajă ale rostirilor nespuse cuiva vreodată şi adunate-n ea doar pentru el, mister al întunericului umbrelor ei, acelea care ar învălui lumina în taina focului, gând în tăcere vorbitoare, veghetoare deasupra şi dedesubt, în care s-ar simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi se rosteşte atingându-şi fiecare literă a lui, cel pe care ai începe să îl zideşti înăuntru-ţi ca pe un spus pe care ai începe să îl articuleze şi în care tot ea ar fi stăpânit semnele şi tot ea şi stăpânitoare al înţelesurilor, şi cărora nu ar vrea să le dea ocoale în samsari de nespus, iar semnificaţiile să fie cele consimţite…

…din clipa în care ar simţit zborul mişcărilor sufleteşti, când şi-ar spune că un sentimentalism prelungit nu debilitează fiinţa vulnerabilă, iar vulnerabilitatea ei era frumuseţea, când ar simţi cum o acoperă farmecul magic al lui, în câmpul cu stelele, cel al flăcărilor cu gust de coajă de copac şi albastru dintr-altă lume necunoscută dar bănuită…

…lăsându-se îmbătată de el sub învelişul pielii visului…

…călătorind într-o lume care ar apropia-o nemijlocit de ea în care să i se pară că ar avea îndrăzneala de a dori altceva diferit de ceilalţi muritori…

… din acea clipă, chiar şi iluzie de-ai fi, i-ar fi  acel în care ar crede tot ceea ce ar avea de visat, minune întinsă între timpul vostru, în lumea de voi, cea care v-ar produce un timp al ei, timpul lumii voastre, lume magică şi adevărată, forţa sa vrăjitorească răsfrângându-se asupra voastră, credinţa în puterea ta protejând-o, sporindu-vă astfel puterea numelor, cele pe care vi le-aţi da unul altuia, şi a cuvintelor voastre…

…deschipuite.

 



Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.



Februarie; ora douăzeci şi cinci

Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.

Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.

 

Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…

…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…

…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…

…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…

…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…

…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…

…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…

…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…

…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…

…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…

…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…

…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…

…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…

… iluzie între ce trebuie spus şi spus ce trebuie…

…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

…creaturi care nu sunt decât farse…

…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…

…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că  totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…

…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…

…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…

…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…

…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…

…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…

…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…

…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…

…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…

…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…

…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…

…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…

…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie  pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…

…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…

…oră fără timp…

clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…

…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă,  precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…

…ci precum un sfârşit…

…continuu.

Înspreul gândurilor, rătăcire furişă cu privire flămândă; rezemată de un îndepărtat

Motto: Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se întrupează un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării  formei, iar, într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela deschipuit dincolo de semn.

 

Înspreul gândurilor, lumina umbrei lui, încoace în pas nemai, cele neîncă, deschideri de clipe cosmice până unde se vor întinde, gânduri, câteva, poate nu toate, având un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare, iar cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, rămânând doar rugă zadarnică undeva, loc neatins; acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate…

…cândva curgeau în tine, şi prin tine s-ar fi vorbit altcuiva, spunându-i-te, strămutându-te în limbajul lui fără a suferi vreo traumă or’ vreo comoţie lingvistică; te-ar fi trăit, fiindu-i, celuilalt suflet căruia odată îi erai şi te rugai în gând a-i fi, acelaşi gând în care te măcinai; în acel gând, totul devenea atât de intens, încât totul ar fi devenit cu putinţă, ar fi devenit esenţă;le voiai cu întreaga ta fiinţă, doar că nu le mai puteai merge, rămânând de ele flămând cu privirea…

…fiind acelea pe care într-un cândva al maitârziului le vei întoarce la tine, cărora le-ai îndepărtat înţelesurile, închizându-li-te într-o limbă tăcută căreia i-ai încuiat cuvintele, simţind însă că dedesubt unele sunt încă nedesfăcut de umbră dezvăluitoare, ale căror spusuri cu glas de tăcere nu vor dispărea, îţi vor fi drum înapoi înspre tine, arătânde, dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, altfel, răsărit ce poate nu îţi va fi defel lesnicios…dar ceva în tine îţi şopteşte că nu sunt dintr-acelea pecetluite; mai pot rosti în acelaşi grai, altcumva…

…într-un negând, slove nedescifrate ale altorclipe tainice, în literă de început, ca şi cum până atunci nu ţi s-ar fi cuvântat iar de ar fi să o facă s-ar întâmpla cu acel fel de spus al tăcerii care este absconsitatea, ascunzând părând a spune mai adânc despre cândvaul lor, un loc nuştiicumnuştiiunde, pe drumul de semne şi tăcere…

… cele întârziate; gânduri care au fost puse împreună, odată ocolitoare, sub hipnoza cărora tremuri, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tine uzurpându-se; îţi spusesei că le vei înşela, doar ca să te înşeli, amânându-le, îţi spusesei că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi cuvânţi că acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce există pentru tine, chiar dacă este al unui acum neîncăprintine, neîncăprintr-un alt, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, este al vostru; al tău şi altcuiva…

…acum, voi, intre-neîntrevoi, fiinzi nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru…

…ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor, ai altfeltrăirilor..în…şi nu între

…gânduri întârziate întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor, a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; un nespus, un neivit atins doar contur; gând curmat dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri, gânduri din gând nenăscut pe de-a-ntregul în tine trăind, despre limpezirea unora ştiind că trebuie să li se întâmple cu preţul unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile…

…un strâns de clipe desluşite dar nehotărâte, mergând prin ele ca printr-un albastru târziu, legânduri als ob, într-un spaţiu pe care contrastele simţi că încep să pună stăpânire, în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul ridică din umeri în înţelesul ochiului în orbita căruia se zbate înţelesul uitatului îndeaproape – anamorfoză – adânc tulburat într-o ademenire, rătăcire furişă, ţinându-se după el…

…ori câteodată cu acel al renunţării, întâmplându-li-se celor fără de putinţă de a mai fi împreunate, înţelesuri ca nişte rădăcini spintecătoare tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de celălalt devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua…

…nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva, fără se le fi înţeles azi cu trăirea, simţind cum atunci când le va fi îşi vor cheltui misterele într-un misterios fel, iscându-le întâmplării…

…un cândva cu un final prelung suspendat, simţind cum înăuntrul tău cel fără de ferestre te strigi sieţi, cerându-i-te însă unui prea târziu, în înăuntrul tău, cel al unei lumi gândite, nu trăite, în care orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie, e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi al pedinăuntrului cu o privire ubicuă, ştiind că poate ţi se vor întâmpla iluzii, cele ale revelaţiei, ale unora pe care până atunci atât de departe le ţineai de tine încât aproapele nici nu ar mai fi fost cu putinţă a exista, aşa îţi părea a fi…

…însă îl simţeai ca fiindu-ţi, atunci când îl pipăiai cu degetele sufletului, urmă aşteptândă de pas al unui sens încă nedesluşit căruia ştiai că îi va trebui un fel potrivit al aşteptării, un cum destăinuind, mărturisitor al ceului, iscându-l, de el muşcător în clipa închegării în tăcutele locuri de până atunci, locuri trezitoare, ţinute ascunse în sieţi destulă vreme, simţindu-le câteodată preatârziul, vrând să le simtă ca fiindu-i rostitoare fără de eroare, nefiindu-le atâtdetârziu încât să nu îi mai poată spune despre desluşire…

…nemaiputând-o căuta în unde, tulburat chip al cumului, voindu-l precum premiză euforică, dar nemaiştiind înspreul, având doar gândul încotroului, în cuvinte însă ocolitoare, încă netrăind verbul întemeietor, neavând încă putinţa înfăptuirii, în apele căruia cuvintele să se scalde, cuvinte-visuri pe care le trăieşti în tine deambulând între realitate şi vis dintre care poate multe, lipsite de pregnanţă, vor rămâne întristător  la un stadiu de eboşă…

…cuvinte curgând desfăcătoare şi întorcându-se iar alteori tăcând neadormite gânduri înăbuşitoare visând în stare de veghe renaşterea a tot ceea ce a simţit părăsit, necrezând iluziilor care înstrăinează…

…vrând să te poarte într-acolo unde te vor duce acele drumuri pe cât inima le va dori în nume de spus…

…cunoscând primind, în lumea de peste margini a necunoscutelor zări, pe tine, fiinţa cea cu aşternerile înspre cevaulcândvaului…

…unul cu prea multe hotare…unele ale durerii care te închisese între carapacele ei odată…

…simţind cum îl pătrunzi, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că deşi îl cauţi, poate va fi el cel care te va găsi, şi atunci îl va trăi nemijlocit, într-o spontaneitateîn acea lume unde căuta dezlegări acelor gânduri, care te trăiau, lor dându-li-te fără a te împotrivi, pentru unele având descântecul, pentru acelea nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, pentru altele rugăciunea; pentru acelea ale negânditelor zări, dorindu-şi, de ar fi putut să li se întâmple să lege instanţe solitare…doar că acestea sunt împreunate doar de rostiri…

…cu unele gânduri îţi spui că vei inventa o altfel de relaţie, mai cu seamă cu cele neîncrezătoare, ce te privesc întrebător, cu reticenţă, pe acestea ţi le vei apropia, apropriindu-li-te…

…altor gânduri le porţi acea nostalgie a inertului, a imuabilului, a sfârşitului înainte de a fi început; un început având deja în el sfârşitul; erau cele înstrăinate, de care te lepădasei când în ele nu mai erau spus, simţindu-le murind înainte de a fi purtate, zăcând în tine, ucise şi nici o mână a împotrivirii neaflându-se prin preajmă; ale tale încă sângerând în litere ghimpate, lacrimi rubinii; ceva, cumva le curmase, orice le-ar fi putut figura metamorfoza…

…expresie rămasă necuvântată, expresie irepresibilă, a cărei stăpânire ar fi început şi ar fi sfârşit în expresivitate…

…ar fi murit oricum, pentru că de le-ar fi fost dincolo de trăire, rostindu-li-te, în comunicabil, le-ar fi deschis un tărâm al alinenării; ţi le-ai fi înstrăinat, nu le-ai mai fi simţit ca fiind ale tale, precum odată vrându-le crestate într-un altul, doar că după ce le-ai fi dat spusul de tine, pătrundere până în rădăcinile fiinţei, cu puterea dezvăluirii nespusului, în altunevaul din însuţi curmai o formă a lor, care părea potrivită…doar părea…

…ispită thetică…însă înşelătoare, aflată nici măcar la marginea de sieţi, acolo unde poate ţi s-ar fi prăbuşit cuvintele, ci dincolo de tine; o existenţă a lor, a acelor gânduri ce nu s-ar fi putut perpetua…

..părând a fi desfăşurătoare, dezlegătoare…atât de himeric amăgind înainte de a dezamăgi…

…nu le mai credeai lor, dez-locuindu-le; gânduri eşuate în cumplite himere cărora nu  mai voiai a le fi sălaş, simţindu-le neputinţa vorbelor şi deşi nu îţi smulsesei auzul de ele, nici spusul, simţeai cum cu o limbă a pieirii începea să le tacă; ţi le amuţeai…erau dintr-acelea curmate la netimp, neisprăvite, purtătoare de acum de cuvinte moarte; suflet mut de ele…

…de acum doar sensibilităţi evocatoare de spectre, într-un undeva din înăuntru-ţi, spaţiu al metamorfozelor muribunde, chipuri de iucubi…

…gânduri înspre care privisei cu luciditate; pe câtă luciditate, pe tot atâta dramă; consecuţie…gânduri pe care le simţeai în tine deopotrivă de împlinit şi de abandonat, umblând după ele prin pustietăţile tânguitoare din tine, tânjind înţelesurilor, flămânzind lor, având nimic atunci când te răzbeşte foamea de ele, pentru că le străjuisei cu împrejurimile stăpânite de himere..

…acelea în tine încă mai sunt, destul din ele ţi-a fost rămas, trecând, în afara zidurilor nevăzute, şi nu înăuntrul tău, iar cuvintele de ele îţi sunt o armătură atât de fragilă şi atât de vulnerabilă; tălmăcirea lor îţi este cu un fel de blândeţe tristă, aidoma unei lumini proiectată în sine, şi  în timp ce te uiţi înspre încotroul lor, îţi simţi privirea rezemată de un…

…îndepărtat.


Încă o scrisoare târzie despre ceva, Moş Crăciun; subiectivă hotărâre

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Drag Moş Crăciun,

Da, ştiu…fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face…de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile; nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci…spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…de fapt, nici nu cred că ai avea încotro; o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie…şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut…cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora…altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplare-cândva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea…iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită…

…dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului… în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun…la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă..

….copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i?…i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun…dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc…o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii….aşa că, fă o minune…atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva.