Deşi rănită, dragostea rămâne până se termină lupta

Motto: Există poveşti din care nu înţelegi nimic, dar cărora nu li te poţi împotrivi.

Dorinţele tale umblă cu picioarele goale printre ierburi înalte, umbli în ele vinovată, niciuna la hotarul incertitudinii, nu pleci din ele deşi mai ai timp, dorinţele tale sunt drepte, tăcerile tale sunt rotunde, dar poate că te-ai săturat şi nu mai vrei, poate nu mai vrei să eliberezi irealul, că uneori e omnipotent, poate nu mai vrei să trăieşti lucruri inexistente în risipiri buimace, alea care sunt doar în mintea ta, poate nu mai vrei să îndrăzneşti să înţelegi ceea ce pare de neînţeles pentru că ţi se pare prea mult, şi ştii că nu e niciodată prea mult decât atunci când nu mai poţi rezista,

poate că nu mai vrei catastrofe şi demolări, poate că ai vrea o nouă respiraţie, dar simţi cum te poticneşti în cuvintele alea ale altcuiva care au scos capul provocator, le-ai spune ceva dar cuvintele tale se sting pe buze, îţi aduci aminte de umbrele lor clătinătoare şi atunci te împiedici şi te ridici în cuvinte ale împotrivirii, tu şi celălalt în mişcare nesincronică, poate nu mai vrei să înveţi să manipulezi absenţe odată cu intrarea în mişcarea unui cerc, ăla al erosului, tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate,

laşitatea e anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil, absenţa este un cerc închis iar tu te simţi în ceva neînceput ca la sfârşitul temporalităţii poveştii tale, pentru că povestea asta neîncepută, în acelaşi timp dorinţă şi destrămare, vraja ta, teroarea ta, alunecarea ta în abis, toate astea trei nefăcând decât una, va fi din mai mult din aşteptări cu perfidele muşcături ale disperării, aşteptările alea unde deja ai creat-o şi în care îţi va părea că nu mai eşti, că n’ai mai fi tu, aşteptări pe care le vei tot inventaria, neîmplinirile ei vor naşte vedenii, vei începe să nu te mai închipui înafara celuilalt, deschiderile tale vor fi înspre iluzii frânte,

priveşti împietrită ca şi cum, în tăcere, ai asculta ceva, dorinţele tale, etichetate, niciuna în derivă, pătrund în timp, timpul ăla pe care l-ai trăit mereu în durate sufleteşti, între bătăi de inimă, dar întâmplarea niciuneia nu e a vreunui viitor nici măcar provizoriu, amintirea fiecăreia dintre ele fiindu-ţi necesarul, dorinţele tale vor o realitate care trebuie trăită, doar realitatea deosebindu-le de himeră, nu ai nicio îndoială în ele, pentru că asta te-ar abate de la infinit, cele mai vechi amintiri ale tale au o voce îmbătrânită, te aprinzi visând, în lumea dorinţelor tale doar inima este, la capătul lor aşteptându-te, fără de cuvânt numind-o, o poveste, iar unde te-ar putea duce povestea, nu ştii,

fireşte că te întrebi cum ar fi dacă, iar întrebarea asta e o ademenire şi niciun răspuns nu îţi va scăpa pentru că răspunsurile tale sunt dintr’alea care se hrănesc din orice, e o poveste pe care n’o poţi nici trăi, nici

muri.

Publicitate

Ultimele trepte ale gândului din tâmplă

Motto: Dragostea e o întâmplare în care e doi necunoscuţi  se întâmplă neîntâmplător unul altuia.

Îmbrăcată într-o rochie cu pliuri tainice unde păstra amintiri din felurite unghiuri, femeia clipelor scurte şi irepetabile, cu picioarele desculţe, dansa cu liniştea de o culoare mişcătoare, cineva, de la depărtare, încordat, aşeza peste ea o privire grea, ceva între ei nu se mai potrivea, sau lipsea, sau acum era de prisos, nu era nimeni de vină cu nimic, doar fiecare îl strânsese pe celălalt în pumn şi îl aruncase în lavă cândva, între două toamne, foc rămas neisprăvit, sau poate memoria fiecăruia era într-un impas, gândurile lui, de la un capăt la altul, gândurile ei, de la un capăt la altul, erau mişcări nesincronice ale timpului individual, gândurile lor coborau nişte trepte, erau, din nou, destrămări către noapte, mersul către noapte nesfârşindu-se pentru amândoi în acelaşi timp, cuvintele ce le-ar mai fi rămas ordonându-se ca un joc textual eliptic, şi în unul şi altul continuând fără celălalt,

undeva, într-un loc, el va continua să aştepte o himerică întâlnire, undeva, într-un vis, o va creea şi recreea fără încetare, până la delir, iluzii ce vor fi imediat frânte, o retrăia până la halucinaţie, din toate gândurile astea ieşind olog, după asta toate gândurile bătând în tâmplă se vor sparge de pereţii capului, ca valurile, el nu va sta prea mult în acel loc, un loc  ferit despre care dacă vreunul dintre ei ar povesti, nu ar face-o în platitudini, deşi oriunde altundeva ea e aceeaşi emoţional serafică, atunci când nu e în fierbere,

şi locul ăstuia femeia din mreje de mătase i-a spus  într-un fel pe nume, aşa l-a ferecat cu înţelesul în câteva cuvinte, e locul în care rămâne singură cu ea ca să ştie ce vrea, acolo nu se zbate evanescent, acolo îşi trăieşte lucruri în durate eterne, acolo hoinăreşte prin suflete pe care le înţelege cu voluptate candidă fără ca ele să i se împotrivească, acolo încurcă zilele între ele şi zâmbeşte la amintirea lor, acolo niciodată nu are umerii puţin aplecaţi şi nimic din jur nu o înspăimântă, acolo nu are cenuşi, nu are nopţi reci, acolo nimeni nu îi poate răpi frânturi din viaţă, nu se poate desprinde de ea,

e un loc al ei ca un solilocviu şi singura fiinţă care ştie de existenţa lui e cel căruia i s-a arătat aşa cum e de niciun gând împiedicată, înspre el îndreptându-şi cândva fiinţa ei întreagă, fără să mai încerce să se ferescă înăuntrul ei de tot ce era fragil, fără să se mai strângă în ea însăşi, iar acolo, în locul acela, cu lucidităţi sceptice, el poate că o va aştepta sprijinit de-o piatră  pe ultima treaptă a gândului, pe ea, sângele lui, deşi poate că asta nu va fi niciodată ultima lui

aşteptare.