Motto: După ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit cea pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea împingând-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să existe.
Pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le voia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit,
şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea, şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti,
nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, se simţeau câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul lor, de-acolo începând lucrurile din ei pentru totdeauna cărora le spuneau pe numele lor vechi,
de-acolo le fereau unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi adunau dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile lor îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le priveau cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştiau că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima
Motto: Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri.
Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii,
le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil
sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj,
unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil
Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.
Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,
a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,
câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,
iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la
Motto: Părelnicul, irealitatea realului, una lipsită de îndoială, în care nu există ezitare.
Există două feluri de dragoste, dragoste vechi şi dragoste noi, există, în dragoste, două feluri de oameni, cei care iubesc şi cei care regretă ce n-au iubit la timp, ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea dragostei, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari o arlechină care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te laşi jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştii ce faci, deşi ţi se pare că ştii,
şi simţi cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat, şi continui să joci pentru a te afla, fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal, pentru că totul stă în joc şi în replici când te laşi purtată,
întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea, iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil, neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi, mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti,
încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă, doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor, iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum
Motto: Tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate, laşitatea, anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil.
Există furtuni ale sufletului sorocite să ne bântuie, lasă deoparte morile de vânt dacă nu ai nimic himeric în tine, morile de vânt nu-s pentru oricine dacă măcar odată în viaţă nu ai sângerat până la moarte înfipt în vertebrele vreuneia, altfel morile de vânt nu vor fi decât un exerciţiu comic, admite că multe lucruri au fost anume pentru a te înşela, aşa cum ar fi cunoaşterea, adevărul, dragostea, e timpul împăcării, împacă-ţi contrariile, caută mereu dar rămâi constant în apropierea de sine şi nu în depărtarea, îndrăgosteşte-te şi nu uita că dragostea e flux şi reflux, dragostea, uragan al pasiunii,
dragostea, trăire contrariată, dragostea, material exclusiv feminin, femeile vor poveşti, după o poveste un bărbat se întoarce zdrobit, fără să fi înţeles dintr-o femeie nimic sigur aşa cum nici din ei înşişi bărbaţii nu înţeleg mai nimic fără o femeie, pentru că o femeie nu se înţelege firesc, o femeie se înţelege cu tortură, aşa li se pare, după ce totul trece rămâne ce e de rămas, rămân în urmă cuvintele unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării tale,
inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepţi vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care tu şi numai tu ai fi fost vinovat de a-l fi compromis, dar ce bine că nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fuseseşi, rămâne ce e de rămas iar tu păşeşti înainte, în povestea asta nu îi porţi de grijă cortinei, ai ales scena finală, că n-a fost să te laşi în voia dragostei ca în voia unei nebănuite puteri,
dragostea e o producătoare de tristeţe, dragostea asta ar fi avut o realitate prea complicată, nu te doare şi pentru prima oară te miri, dragostea nu te-a prins niciodată în pantofi cu tocul înalt pentru că tu în dragoste nu prea ştii să umbli cu pantofi dintr-ăştia fiindcă rişti să te împiedici atunci când cobori trepte neîndrăznite, şi nu le-ai coborât, te-ai fi frânt deşi ştii că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s-ar frânge sub nebunia lui, totul e crud încă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci,
Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.
Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,
zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit, când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic, cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare, o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,
te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,
vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială, veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai
Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.
Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie
şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,
dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,
în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu
Motto: Câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut.
Cu el am trăit la o temperatură febricitantă nopţi de tropotitoare galopuri ale sângelui care se sfârşeau în dimineţi, în numele a tot ceea ce înseamnă, am fost dorinţă nestăvilită, ne-am trăit cu sete şi cu foame, una mai neîndurătoare ca alta, ne-am fost unul altuia fără ezitări, grabnici şi lacomi, nu ne-am jurat nimic niciodată, nu ne-am jurat dragoste de-a pururi, i-am trăit veşnicia atât cât i-a fost dat să fie, ne-am sorbit sufletele istoviţi şi înspământaţi de atâta dureroasă fericire,
ne-am trăit dragostea cu libertatea până când dragostea nu a mai putut răzbate până la noi, o sfârşiseră depărtările, cu el am învăţat tăcerea şi cititul în braille atunci când mă atingea ca pe reliefuri de literă scriindu-mă apoi în trup, când făcea dragoste cu mine parcă venea de undeva, dintr-o singurătate în care uitase de unde să se ia, mă iubea cu disperarea de a fi fost fiecare noapte ultima, mă iubea peste fire, l-am iubit cu toate disperările care urlau în mine şi în numele orbirii pur şi simplu,
Amsterdam, iulie 2010, şi amintirea unei plaje pustii, marea era înfuriată ca într-o răzvrătire, stăteam în faţa ei, muţi, ţipetele pescăruşilor mă sfâşiau, sunt căderi care par un zbor, îmi dădusem drumul din înalt, aveam să uit dar au trecut ani şi eu nu uitasem nimic, stăteam pe nisip într-o tăcere desăvârşită şi braţele lui mă ţineau încleştat, îmi striveau rotunjimile sânilor, îl simţeam cum îl sufocau gândurile,
gândurile mele erau negre cu braţele ridicate de spaimă, în el fusese linişte ca de mormânt şi dintr-o dată se pomenise cu mine în viaţa lui după atâţia ani, se abandonase dragostei, unei efemere prezenţe, îi era teamă de sfârşitul ei la fel cum îmi era şi mie, între noi erau drumuri care până atunci nu fuseseră zadarnice, dar care ştiam că într-o zi vor deveni unul ultim, gol şi singur, înţelegeam şi nu ne opuneam, stăteam în ultima zi de dragoste ca şi cum aş fi stat în
Motto: Există anotimpuri pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le ai între inimă şi piele.
Vara am fost mereu mai înaltă şi ca desprinsă de pământ, senzaţiile mă fac să cresc, ierni m-au prins ca închisă în cercul magic al unui destin pe care l-am primit ca pe un miracol, cândva, în pantofii unei toamne m-au strâns nişte gânduri care nu se pot rosti, dar numai pentru o noapte, rar au fost anotimpuri în care să îmi fi agăţat tocul pantofilor în iluzii, statura mea a variat mereu în funcţie de încălţările anotimpurilor pe care le-am purtat în picioare, într-unele dintre anotimpurile cu care am fost încălţată am experimentat un fel de mers cu luciditate şi cu exuberanţă, analizându-le adică şi lăsându-mă îmbătată de ele, pantofii mei din acele vremuri având o formă de infinitiv lung,
câlcâiele picioarelor mele terminându-se în particula re, aşa ca în ademenire, scormonire, întrupare, uimire, durare, adesea îmi pare că sunt cele în care am durat cel mai mult, în vârf îndesând cuvinte bizare sau lipsite de conţinut care oricum nu prea contau, la sfârşitul lor, fie şi descumpănită, cu fiecare alt început aveam iar picioarele pure ale primăverii, în alte anotimpuri, cele peste care am aruncat vălul de umbră, am mers pe vârfuri, furişeşte, stăpânită de obsesia tăcerii, cu paşi neauziţi la călcare, cu grijă să nu mă împiedic în trena rochiei pe care o purtam deşi puteam să scutesc acel anotimp de trenă şi de anexe,
era oricum o costumaţie inutilă în care mă strecuram printre cuvinte trecătoare, unora refuzându-le prioritatea nu însă şi existenţa, reprimându-le când deveneau arzânde, vii, şi intenţii frânte risipite înainte de a fi adunate, păşind aşadar cu un aer somnanbulic şi cu o lipsă de precizie,aş fi putut fi în ele asemeni unui actor, doar că unul care nu avea de unde să primească indicaţii de regie ca să acţioneze în conformitate cu ele, prin acele anotimpuri mergând mai mereu desculţă de mine de teamă să nu încalţ nişte pantofi nesăbuiţi,
au fost şi anotimpuri fără clipe care m-au prins aşa, călcând desculţă de-a dreptul pe cuvinte ale căror înţelesuri stăteau nemişcate căutând să vadă dacă rămân mai departe cum sunt, îngheţată, sau mă voi aprinde, acele anotimpuri au rămas în urma mea ca nişte absenţe ale celor care n-au venit, oricât m-aş întoarce în ele nu aş regăsi înapoia mea nimic, oricâte opinci de fier aş rupe, oricât sânge mi-ar curge în voie din tălpi sfâşiate, se pare că drumul asfinţitului nu îmi prieşte, drumul apusului e urmat de regulă de o moarte, e de la sine înţeles, cuvintele apusului câteodată mor la picioarele noastre, şi nu doar pentru o foarte singură
Motto: În numele dragostei, nimic nu te mai răneşte atunci când numele ei, numele lui, e expirat.
Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n-ai fi trăit-o niciodată, dacă nu ai şti-o, înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi-au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc,nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau,
unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă dorinţele, alea decolorate şi zdrenţuite, care tot mai trag nădejde că va veni o zi în care ele şi cu tine se vor regăsi în faţa unei povestiri la prezent, alea din vremea când cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în carnea sufletului tău, iar acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri,
amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, au rămas din ele doar nişte gânduri cu sunete care lovesc crâncen timpanul, sunt cu ţipete lungi care se înfig precum un ac în mintea ta, şi-au pierdut demult privirile ademenitoare din vremea când se împerecheau cu dorurile mistuitoare, răvăşirile şi le-au pierdut printre ruinele clipelor cărora nu le-a fost dat să fie deşi îţi cereau să faci, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva,
dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr-un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât
Motto: Dacă ţinta ta e dragostea, ţi se va arăta fie deghizată, fie fantomatică.
Vând nişte chestii, sunt aşa şi pe dincolo, dacă întrebi, am unele cu nişte ambiţioase intenţii şi finalizări pozitiviste, s-au dovedit a fi altceva, ce vrei, ratarea se învaţă greu, dar măcar contează elanul radiar, am şi nişte unghiuri din care am privit atât de feeric pestriţa galerie a unor dorinţe ale căror ochi sticlesc de ironie şi de umor, sunt de-alea care ştiu să fie vesele din disperare, mai am şi nişte spaime lipsite de suport care au îmbătrânit, adică au mult înapoi, cam tot atât cât vor avea şi de acum înainte, dacă ştii să faci să pară că ar fi mai puţin, ale tale sunt, ţi le dau pe degeaba, oricum au rămas în mine, nu te uita aiurea şi tâmp, ştiu că nimeni nu ar vrea spaimele altuia când le are pe ale lui în aşteptare,
am şi nişte umbre, ţi le dau de ochii lumii, pentru că de ele nu m-aş putea despărţi în ruptul capului, au memorie afectivă, o umbră de fiecare dată e ceva rar şi fără ele nu ai mai putea veghea depărtări şi nu ai mai trăi sentimente sfâşietoare cu nişte vinovăţii greu de precizat, dragostea e despre constanţe şi variabilităţi,am şi nişte cuvinte prin care nu mai pot să umblu în voie pentru că m-aş prinde în plasa propriilor mele închipuiri,
cuvintele astea au o ortografie arbitrară sau naiba ştie, poate indiferentă, dar în mod sigur capricioasă, material exclusiv feminin, sentimentalismul, există cuvinte în care credem cu o naivitate îngerească fără să ştim că împreunându-le le îngreunăm, aşa că le împuţinăm până devenim puţinătate, nu te uita la grămada aia de minciuni, sunt îngrămădite fără niciun scop sau cu un scop atât de mărunt, am zis că îşi vor găsi cândva o întrebuinţare, atunci când am crezut că m-aş putea pierde de tot de amintirea cuiva, nu te uiţi la ele cât de sărace şi de resemnate sunt,
mă uit la tine şi văd că îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă, le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, pe altele ai vrea să le mai simţi întinse alături de tine, doar că nu mai ai loc de cele care stau în picioare şi aşteaptă,
îmi pare că te-ar tenta să cumperi scândurile alea vechi, fă-o dacă ai puseuri melodramatice, sunt ale unei scene făcute cu supersiţia sincerităţii, şi în ciuda surplusului de recuzită, îţi vei da seama că din ea mereu va lipsi ceva, părţile ei nu se leagă nici măcar atunci când distribuţia e una formidabilă, spectacolul va fi unul fără
Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.
Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,
cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,
dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,
să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,
ieşirile din alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine coboară duhul îndoielii şi atunci ia cu frig, te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad
Motto: Amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică.
Dacă femeie nu e, nimic nu e, dacă dragoste nu ai, nimic nu eşti, să-ţi spui că o trăieşti cu intensitate şi nu ştii ce e asta, să ţi se pară că te sfărâmi ca să te întregeşti cu ea în absolut, fie şi iluzoriu, să ştii că legat de ea, există început şi sfârşit şi între ele uimirea continuă, că e marea ta ispită şi îţi învălmăşeşte minţile, că nu e trup, ci formă spaţiu, oricare ar fi ea, şi tu o trăieşti cu foame şi sete de acel spaţiu, că din acea clipă ai uitat toate locurile crepusculare din care ai venit, tu muşcat de singurătate ca şi ea, să descoperi drumul spre inima ei, gândind că trebuie să fie ceva foarte complicat, drum lung, ajungere incertă,
o femeie nu e doar un drum frumos ce nu duce nicăieri, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul, femeia e un drum sub semne de întrebare provocatoare şi ademenitoare, dintr-o femeie nu te poţi întoarce niciodată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îţi va părea uneori că e ca un drum care duce înapoi, că te amână într-atât încât să te pună în dubiu dar dragostea netezeşte totul, după o vreme capătul drumului e atât de în urmă de parcă nu l-ai cunoscut niciodată, când rememorezi, îţi pare că o ştii de la începutul lumii, e o lume de vrajă aşa cum doar visul poate urzi când totul începe ca într-un vis, ca într-un gând sub un contur încă nelămurit dar care te cheamă hotărâtor,
din clipa în care o desfaci din lucrul ăla care se numeşte dragoste îţi pierzi şi îşi pierde hotarele, totul este fuziune, trăieşti împreunându-te cu ea starea sferică, dragostea este o lume într-un vis până’n departe, ai privirea aia de condamnat la o taină, misterul ei aparţinându-i fiecărei zile, o simţi în oase, în sânge, în carne, dragostea e un drum ca niciun altul pe lume, de fiecare dată când e vorba despre femeie e vorba despre poveste, când e vorba despre poveste e despre ambiguitate şi fictiv, când e despre o femeie, adesea de tip labirintic, e despre un bărbat şi despre prinşi în dragoste, despre nopţi dizolvate în dimineţi,
când e despre dragoste, recapitulând în grabă sfârşit şi început, e despre imposibilitatea de a face despre ea anticipări sigure, e despre puterea de vis şi de himeră şi e despre moartea ei, despre destinul ei de cenuşă, fiecăruia fiindu-i dat să ajungă la marginea ei, acolo unde întinzând mâna nu mai întâlneşte decât golul, după care trăieşte sentimentul că este un om sfârşit cu tristeţea că a fost în el atâta putere de a iubi, doar că acum totul e pierdut şi ruinat, când totul e sfârşit totuşi ceri morţii ei să intervină măcar pentru o speranţă, asta durează o vreme după care uiţi cu uitarea cea mare şi începi iar să te refugiezi în visuri ridicole,
şi iar începi să faci din dragoste o preocupare fără conştiinţa caracterului ei iluzoriu, a timpului care toceşte pasiunea, şi iar începi, pozitiv şi regenerat, odată cu o altă fiinţă pe care o priveşte cu ochi lacomi şi hămesiţi de iubire, zile de visare cu ochii deschişi, oamenii par a fi fixaţi între nişte hotare inexorabil când se aşază în bătaia puştii, căci dragostea nu este o îndeletnicire complet fără riscuri, dragostea preferă tensiunile maxime şi neprevăzutul, dragostea trăieşte mereu necesitatea construirii unui conflict, unul strâns, asta ca să îşi ţină cei doi protagonişti atenţi la
Motto: Dincolo de acea uşă, din clipa în care începe să se întâmple, toată vraja lumii se adună şi se întrupează şi se face femeie, după acea uşă e o femeie care te ţine de toate încheieturile gândurilor tale.
În spatele ochilor închişi îţi ţii gândurile, păsări captive, de-atâta aripi parcă ar avea ochelari de cal, beau când şi când din visurile tale sorbituri scurte, visuri care când şi când îşi descheie nasturi şi atunci li se văd coapsele, goliciunea, visurile au coapse de femeie, însă contururile li se întunecă, când te laşi parazitat de sentimentalisme, te ia cu romanţios, şi în loc să îţi proiectezi retragerea cuvintelor în fumul ţigării, manipulezi absenţe, te apuci să scrii despre tristeţi şi despre depărtări, ca protest al disperării, există singurătăţi suportabile şi singurătăţi ucigătoare, există tristeţi lucide fără leac, jocul este de mult o experienţă încheiată,
ochii dragostei văd oriunde, dar dragostea e un văl de aparenţe, e doar lucrurile care par că se văd, ai trăit cândva şi improvizaţii de ocazie, gratuit, întâmplător, dar nici urmă de iluzie, vorbeşti despre ea ca un martir de neînţeles care a trecut prin experienţe pustiitoare, ceva ca un miraj cândva îţi învăluia privirea, iar tu ştiai că în miraje întunericul copleşeşte lumina acolo unde nu e claritate, rămânând ţintuit la jumătatea drumului dintre tine şi altcineva, dintre altcineva şi tine, repetiţia se reia, ciclurile continuă, continuă şi rănile, cea dintâi e cea mai grea, celelalte vor veni singure, înainte de a deveni răni fiind pline de toate făgăduielile, acum e o mare tăcere între ele,
ai nevoie să le spui poveşti care să le adoarmă, dar niciun privilegiul al vreunui verb nu mai operează însă convingător, unele lucruri au fost, în mod inexplicabil, imperfect memorate, unele cuvinte se împiedică de umbrele lor la fel de clătinătoare ca şi ele, le taci, pentru că eşti aşa de departe de ele, sunt fără început şi fără sfârşit, sunt încă bune de iubit dar ceva, în mod inexplicabil, le face părăsite, îţi spui că va veni o zi când o vei întâlni pe acea femeie pe care ai adulmecat-o în toate celelalte de până la ea, toate celelalte, nimic altceva decât nişte copii imperfecte ale unui model desăvârşit irealizabil,
uşile tale acum sunt scrâşnete şi şoapte răguşite, a fost vreodată dragoste, te-ar întreba, îţi aminteşti de toate orele laşităţilor tale când a fost vorba de ea, cea care dădea mâncare fluturilor, cea care se îndrăgostea din mers de tot ce îi ieşea în cale, realităţi ideale născute de fantezie, şi de unde văzul ei era în celelalte zile la întâmplare, din ziua când te-a întâlnit a fost numai vedere, privirile ei s-au prins de unele visuri de dincolo de care orice era posibil, lumea ar fi numit-o visătoare pentru că aşa sunt oamenii, le trebuie etichetă,
visurile ei rămâneau, oricâte pietre li se pregăteau, erau văzute în drapajele lor ademenitoare prin puritate, niciunul dintre ele ducându-se la vreo poartă a uitării, alai himeric, povestea asta însă e una fragmentată, asemeni unui trup sfârtecat, e inegală şi mutilată, câteodată e dureros să repeţi mereu o uşă ştiind de fiecare dată cum se va
Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.
E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,
acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare,
când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile, şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când,
pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse, cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai
Motto: Renunţase la fugă, predarea în necunoscut nu o mai paraliza precum nici sfârşitul armurii, dragostea dormea la picioarele ei, aşteptase de demult în ea, toate erau acum simple şi exacte, nu pentru mult timp, evident.
Se ia un profil de pribeag şi nişte depărtări incoruptibile, se ia o uşă, irezolvabilă ca orizont, se ia un da sau un nu, pentru a face balamalele uşilor să se deschidă sau să se închidă, se dă frâu dorinţei de a spune tot, se ia o disperare înainte de a o duce la capăt când se lasă cu ameninţarea dispariţiei, şi nu se renunţă chiar dacă nu se spune ce trebuie, ceea ce trebuie era şi este altceva, se ia o amintire, ca o haină prea mult purtată, dar nu se atinge, ca să nu o tulburi, deşi ai întinde mâna înspre ea să o aduci spre tine, dar asta ar însemna să îi apeşi prea tare una dintre margini în carnea sufletului tău,
se deschide o uşă, uşile, securităţi conştiente şi inconştiente, şi se intră, dar se rămâne pe loc,întunericul se deschide în faţa ta, se ia un departe în jurul căruia nu e nimic şi se apropie cu mişcări oprite cândva, amintirile neîntâmplate îşi opresc arătătoarele, eşti cel care cândva închidea o amintire fără să deschidă o alta, refuzurile tale nefiind niciodată însă gesturi gratuite,
se ia o amintire, de fiecare dată chemată în întregime, şi se începe joaca de-a nesfârşirea, după ce se fac uşile să tacă, se ia un cuvânt definitiv, prin care nu vrei să fii trecător şi un da care îţi va stăpâni răscrucile, când îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii, şi când unele lucruri ar înceta să mai conteze pentru tine şi nu ţi-ai mai căuta finalităţi, pentru că oricum totul se destramă,de parcă totul ar începe cu sfârşitul, ademenitor fiind doar accesul până la ele, se ia, semn de dragoste, o frică de a termina un pas şi se dizolvă în întrebarea dacă asta nu ar însemna a rata un drum,
se ia o clipă fără timp când începi să crezi în năluciri când te ia cu sete de ele, că te muşcă de ochi, ameţitor răscolitor, iei drumul cel mai scurt spre ele, aşa crezi, când te fapt totul nu e decât un zadarnic ocol, se ia un adio şi o nălucă, dar ce contează încă o nălucă în plus, când a fost despre năluci, n-ai avut niciodată ţinere de minte, cât despre fantomele versatile ale fanteziei tale, s-au săturat să îţi tot asculte invocările,
se ia un mai înainte şi un mai departe înainte de un nimic îndepărtătându-se mereu de el însuşi de parcă nu ar avea sfârşit, se ia o adversitate oarecum paşnică şi i se sfărâmă hotarele deşi totul ar putea părea apoi provizoriu, incert, ambiguu, dar mai ales evanescent, se ia multul sau puţinul şi lumea ta va începe din nou, vei sfârşi să mai cauţi drumul către rai, raiul, o exprimare metaforică pentru nişte întrebări, dintre care unele prohibitorii, se ia acel lucru numit dragoste înăuntrul căruia există două fiinţe, se ia cuplul de adverbe înăuntru-afară, antiteză,şi se înaintează înspre începutul care te va absorbi
Motto: După ce unele poveşti îşi consumă în exces erorile şi înţelesurile, într-un final nu rămân altceva decât nişte învelişuri lipsite de conţinut.
Nimic nou pe frontul de est, sud-est, largul lumii voastre a fost demult urzit, ea a îndreptat toate îndoirile, sau îndoielile, nu ştie care e adevăratul nume, şi le-a însuşit mereu pe acelea care nu mureau, ar putut fi atâtea morţi şi atât de puţine existenţe din care nu ar văzut nimic din ce ar fi fost aievea, când e despre păienjeniş de suflet, dacă ai avut cândva capul plin de visuri ca şi ea nu ştie, poate că unele visuri au murit cândva, fără de vreme, încă aveai sânge tânăr în vine, s-au dus undeva, pe cât de furioase, pe’atât de vinovate, tu atât de surd la ele, erau prea neliniştitoare,deşi tu te purtai atunci fără nicio frână, în următorii ani ţi s-a şters până şi amintirea lor, ar fi curioasă să afle cândva despre ele, ştii, curiozitatea asta se întâmplă până şi firilor celor mai apărate,
curiozitatea mea nu ar fi fost dintr-aia preocupată doar de ce vede şi atât, mie luciditatea mi-a mărit mereu privirea, înţelegem câteodată ceea ce nu am vrea niciodată să vedem sau să înţelegem şi de-asta eu sunt fiinţa care care n’are tristeţi, i-ar spune ea, scrumul lor, al celor care au fost cândva, îl ţin într-o urnă, încă nu am hotărât când şi unde să îl împrăştii, au fost oarbe şi pline de bătrâneţe, de la asta li s-a tras când au închis ochii, înainte de asta căutând deşertul,
nu ştiu ce fuseseră înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, pe drumul lor însă nicio ţintă, prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi, ceva existent, deşi discutabil,
sunt lucruri pe care cândva ochiul meu le-a primit, i-ar spune ea, sunt sigură de asta, dar nu se mai regăsesc în memorie, asta neînsemnând că sunt pierdute, poate că le-am redus eu prea mult la absurd, era pe vremea când încă nu sfârşisem de vânat absolutul, consecvenţa faţă de el fiind modelată de incidenţe subiective, fireşte liniştea îşi măsoară paşii, îşi ordonează gândurile, când se simte prinsă în capcana unei voci şi atunci simte cum dispare, dar porneşte iar de la început fără să îi dea vocii ascultare, unele poveşti sunt învinse de propriile lor tării,
nicio suferinţă veche în amurguri, doar să ştii să le dai drumul la vreme şi să nu vrei să le mai întâlneşti niciodată în viaţă, toate depărtările şterse, toate incompatibilităţile peste care niciunul dintre cei doi nu pot trece fără să se piardă pe sine, ştiu, da, cândva tentaţia dragostei ţi-a fost copleşitoare, legile iubirii sunt nemiloase, privesc din tranşee, nimic nou pe frontul de est, sud-est, a refuza, mult mai mult decât a
În cel mai cumplit coşmar cu ochii ficşi al ei care îi sfărâmă nopţile în dinţi e îmbrăcată într-o rochie albă, rochie în care seamănă cu un cocor, rochie care abia îi dezveleşte genunchii, are o undă de fragilitate aproape inocentă, tot cerul cade în ea, îşi ascultă bătăile inimii şi tristeţile nedesluşite pentru că în vis, visul ăsta în care nu te îndoieşti niciodată, cum e atunci când, treaz fiind, închizi ochii intrând într-o stare de visare, doar că în vis fiind nu te poţi gândi că e vorba despre un vis, acela în care eşti, i se arată un el, e candoare întreagă în rochia ei şi aşteaptă visând în vis, cu toate visele plutind sub ea, dar zile fără mâine, încercând-o un sentiment de pierdere, cum e uneori când ne întoarcem în alţii,
aşteaptă aşadar fermecată ca într-un vis în care pe toate le-am putea avea, dar fără ca să bage nimeni de seamă, pentru că sunt ochi în jurul ei care o privesc cu aviditate, să îi smulgă cuvinte înainte de a i le da pe ale sale, alea care se stratificaseră în tăceri preventive de-atâta aşezat unele peste altele, habar n’are cum să descuie gândurile ascunse ale visului ăstuia, ce vrea el să îi aducă sub deghizarea asta onirică, ochiul visului închide taine, singurul lucru pe care îl ştie e că visele astea nu sunt niciodate absurde, dar de fiecare dată îşi spune că e doar un vis şi gata, mai ales când i se întâmplă, când se trezeşte, să îi fi părut atât de aievea,
el, cel în vis, pare că vine de departe, din depărtări informe, ca şi cum ar veni din despletiri de amintiri, se îndreaptă înspre ea mergând foarte încet doar că simte cum, cu fiecare pas, distanţa dintre ea şi el se face tot mai mare, el nu încetează să înainteze doar că nu mai sfârşeşte de ajuns, ea stă acolo nemişcată, în rochia ei albă, privind înspre el cu ochii strânşi ca de o lumină orbitoare, i-ar închide ca să nu îi mai pară atât de grea aşteptarea, golită de încordare, sau i-ar închide aşteptând ceea ce ar urma să se întâmple, ceea ce îi pare că ar fi să se întâmple, îi închide aproape cu spaimă, din ochii ei coborând toate nerăsăriturile, ochi în care, oricum, era prea târziu,
îl simte apropiindu-se mai încet ca până atunci şi se îndoieşte că va ajunge vreodată şi atunci se trezeşte, de fiecare dată când are visul ăsta, vis de parcă ar avea pământul rănit, în care un el îşi înfruntă un drum pe care nu reuşeşte să îl
Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.
Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,
însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…
…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit, trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,
aşezându-te într-un neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără
Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.
Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…
…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai întoarcă şi dealtminteri nici de ce…
…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…
…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…
…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…
…şi ai simţi-o ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în orizontala rombului ochilor ei…
…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…
…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…
…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…
…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…
…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…
…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…
…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…
…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…
blogul unei Camelii 