Înăuntrul tău răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptai clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo

Motto: Uneori în oameni totul pare un drum pierdut, oameni nesfârşiţi în viaţă sfârşită.

 

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute,

iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit,

nu mai au puncte cardinale oriunde s-ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi,

plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor

scenic.

Anunțuri

Romantismul e pentru chinuiţi, ar spune-o un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit

Motto:  Un bărbat ştie atât de bine cum să facă aşa încât să nu te risipeşti în închipuiri.

 

E o poveste în care trebuie să îi porţi de grijă cortinei, pentru că va fi despre finaluri, e de la romantism la realism şi e când dragostea vă rupe echilibrele sufleteşti, oriunde ceva încetează este întotdeauna ceva în continuare, dacă nu, îţi rămâne totuşi ironia de sine a învinsului de către ficţiunea repede trecătoare sau ceva mult mai greu de definit dar repede înfrânt când e în cantităţi ca şi inexistente şi după o logică a irealului, unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie,

altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi adamii visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi, că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, mijloacele de care se servesc în dragoste un bărbat şi o femeie fiind temperamentale şi cu totul, dar cu totul deosebite, niciodată un bărbat fiind slab  din sentimentalism romantic,

iubitele mele aparţinătoare aceluiaşi regn, ăla eveiesc, ăsta cu sentimentalisme pentru toate nimicurile, material aruncat cu risipă, bărbaţii romantici şi sentimentali sunt rari, romantismul nu face parte dintre lungimile ale unora nici măcar episodic, secvenţe efemere, le consideră episoade inutile, romantismul la ei e nimic concret, nimic coerent, aşa că dacă aşteptaţi romanţă, daţi împărtăşanie muribundei, romantismul lor are buzele uscate, seci, o mai iau însă câteodată razna unii a căror acuitate vizuală atinge maximul când se lasă cu eve de mari disponibilităţi la orizont, asta despre descărcări pasionale şi erupţii sentimentale,

le creşte capacitatea de acomodare a cristalinului la mediul feminin înconjurător ca stimul optic şi atunci adamul, pentru care romantismul e o adresă eronată, se transformă brusc într-unul pentru care asta e componentă principală, produs al sângelui încălzit şi al viscerelor, după care urmează faza de oboseală, e drept că trăieşte în romantism ca în cămaşa de forţă şi îşi reazemă pe el pârghiile de derută a evei amatoare de halucinaţii sentimentale, dar musai ca ea să fie convinsă că el şi romantismul se leagă, fac o unitate, adamul fiind cu romantismul de o putere magistrală de compoziţie în caz că râvnita evă, în defensivă, ar fi din precauţii şi ipoteze de

insecuritate.

Opt ani deja, fără jocuri de artificii, ca să ia ochii

Motto: Cuvintele noastre, sub cerul lui Ulise şi al lui Don Quijote, suntem din amintiri nici moarte, nici vii.

 

Scriem de capul nostru, unii scriu când îi apucă hazardul cuvintelor, scriem pentru că suntem timizi sau firi reţinute, stăpânite, astfel scăpând eliberator de timiditate, părând altora că o facem cu o totală lipsă de inhibiţie, chiar cu exhibare, ţinem jurnale  ca nişte registre ale întâmplărilor trăite, pentru alţii banale, pentru noi vieţile încheiate ale clipelor cu semnificanţă, scriem autobiografii semânând mai degrabă cu nişte autojustificări, scriem ca să ne aducem aminte de vremea când se întâmpla să mergem din ratare în ratare pentru că ne temeam prea tare de viaţă crezând că o putem stăpâni prin şiretenie, viaţa zădărnicindu-ne planurile,

scriem pentru a ne autoregenera când ne simţim sfârşiţi,  scriem cu toate amintirile noastre fidele sau infidele ca nişte naufragiaţi în retrospecţie pentru a nu le uita urmele, drumul înspre ele, deoarece memoria e o amantă tare infidelă uneori în care adesea nu prea ai încredere, scriem cu frica dindărătul privirii când simţim, catarctic, că trebuie să întoarcem capul şi să ne amintim să ne regăsim pe noi, cei uitaţi, scriem când nişte lucruri încep să ne înghimpe şi ne fură seninătatea serafică, scriem printre pleoapele abia întredeschise când ne înfigem adânc în oniric, scriem când ne hotărâm că a venit timpul să ne conturăm adânc precarităţile,

scriem ca să ne golim şi să ne umplem de scris, scriem când suntem înnebuniţi de spaimă, de tristeţe şi de durere, de păcate şi de erori, risipiţi, împrăştiaţi în vânt şi în fum, scriem despre locurile înfrângerilor noastre definitive când rămânem fără nicio umbră de gând luându-ne cu tremurat pentru că în sfârşit înţelegem totul, scriem în cuvinte grele atârnând ca înţelesuri de-acolo de unde le punem, răspicat, dezlănţuiti şi fără stavile la adevăr şi la realitate, adevărurile şi realităţile noastre, fireşte, scriem cosmic şi în construcţii absolute despre ceea ce iubim, făcând volute atât de atoatecuprinzători,

scriem, fiind cei ai virtuţilor ficţionale, mistificând cu un exces de imaginar şi irealism, când vrem să fim insolitari fără de margini, când tot ceea ce nu putem fi şi avea sufocăm în închipuire,când tot ce avem sunt doar năluciri, găsindu-ne refugiul în neverosimil, realitatea fiindu-ne prea strâmtă pentru febrilităţile noastre, scriem despre lumile şi sublumile noastre, despre proiecţiile noastre himerice, suntem cărţi vii, scriem despre aproape orice poate fi spus, din când în când amăgindu-ne cu vechimi reluate dar de fiecare dată urmându-ne doar pe noi înşine apropiindu-ne astfel cu încă un pas de noi, alţii cu ochii rupând bucăţi din noi citindu-ne  fără a şti cine, ce, şi cum

suntem.

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Săruturi lăsate să se răcească’n aer, alungarea şi chemarea dragostei

Motto: Recapitulativul, câteodată atât de obositor.

 

A fost ziua sărutului şi mi-am amintit de cel adolescentin, primul din viaţa mea, era cam pe la o mie nouă sute şi, iar eu aveam cu puţin peste şaişpe ani, începusem să citesc primul paragraf din cartea dragostei, necunoscută ca posibilă până în clipa aceea când totul se petrecuse atât de neaşteptat, şi mi’era că mă voi pierde printre litere, Daniel fiind cel care încerca să mă iniţieze într-ale fleacurilor ăstora pentru unii, eu rămânând în ele ca o gravură liniştită, poate şi pentru că îmi era ruşine de muream,

şi asta deoarece mă simţeam atât de neîndemânatică, şi peste o vreme, asta după ce trecuse vacanţa de vară, când după atâta nevedere, prima oară când mi-a despicat buzele pe care le ţineam strânse cu încleştare m-a întrebat  uimit dacă între timp am mai exersat cu altcineva, i-am răspuns râzând că nu, poate era de vină dragostea care se dilatase feroce şi care nu se mai ferea, cu nările’n freamăt, naiba ştie, ştiu doar că după toamna aia totul avea să se stingă curând, dar în amintirea asta stau şi acum cât se poate de nemişcată,

am zis nişte chestii despre ziua asta ieri, că nu ştiu cum să iei despărţirea în primire şi să o dresezi şi să îţi domesticeşti dorurile, atunci când se lasă cu depărtări fără îndemânare, dar înainte de asta trebuie neapărat nişte sărutări prin care să simţi că eşti aspirat ca prin nişte coşuri de locomotivă, că poate tot ce va rămâne din amintirea ta după o vreme nu va fi decât fum de ţigară, iar unora nu le tihneşte decât ţigara fumată de unul singur,

am zis că atunci când amorul devine un cuvânt fad, e pentru că s-a sfârşit cu pulsaţia lui, odată cu ezitările de limbă, limba dragostei adică, atunci când se lasă cu funerar şi s-a terminat cu sărururile ei şi aroma nespuselor fericiri şi alte cuvinte îţi zgârie gâtlejul, alea amare de la prima degustare,  aş fi zis despre metabolismul nostru sufletesc, atât de precaut câteodată şi de  comoţiile cu mare amplitudini ale dragostei şi despre eşecurile noastre sentimentale, ceea ce ne face uneori să întâmpinăm dragostea cu o brutalitate a simţurilor,  ce nu am spus a fost despre sărutul de atâtea ori a

despărţire.

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, deloc precumpănitori sintactici, doar să pălăvrăgim la o ţigară, ceea ce nu-i puţin lucru, iubesc capetele mobilate în absenţa oricăror stridenţe snoabe, când e despre încercări de epatare mă ia duhul ludic în stăpânire şi încep să slobozesc porumbei, metoda infailibilă de a scăpa de careva ce, grandilocvent, îmi vorbeşte ca din cărţi ca şi cum ar fi costumat în raft de bibliotecă, hai să îi povestim auzului despre una, despre alta,

nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, aprinde-ţi odată ţigara aia, ştii că atunci când ne lăsăm de fumat nu ţigării îi ducem lipsa ci ne lipseşte gestul, fără ţigară când nu e despre ea mâna nu are niciun rost, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi,

împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine, hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, din franceză, de la vouloir, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se

contaminează.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.