Sub un cer de derută, evadarea compensatorie prin ficţiune

Motto: Narcotic, virtualul, a patra dimensiune, cea a aparenţei.

Un cineva sau o a ajuns pe blogul meu în urma căutării catastrofalelor vorbe cum că realitatea e dura şi de aceea avem nevoie de un refugiu in lumea virtuala, aşa îi sunau vorbele ca o revelaţie despre această lume şi zău de nu sunt între gravitate şi comic şi da, lumea asta e de un realism aspru când tu, oricare ai fi, eşti de un aspru realism, iar lumea virtuală îţi dă nădejdi, că deh, a ajuns o hiperrealitate de-a dreptul narcotică pentru unii unde căutătorul ăsta crede că va fi ferit de vitregiile realităţii în care n-a ajuns până acum să fie un războinic oţelit,

aşa că se refugiază într-o lume care abundă de posesiuni amăgitoare pentru că în cea reală, o lume frustră, aşteaptă ceva ce ştie că nu va veni vreodată şi în loc să se lovească de ea,mai bine, naiv visător, se ascunde într-o lume pixelată cu faună bogată unde crede că va ajunge adaptatul fericit, locuitor al ei, în cea reală un insolubil, un rătăcit, un trăitor de eşec, de singurătate, un înstrăinat ispitit de iluzia unei variante de trăire unde să fie constant euforic, euforie mereu ratată în viaţa cea de toate zilele unde unii sunt perdanţi din start şi după toate cărările dau mereu de acelaşi drum, ca în eroii lui Kafka,

aşa că unora nu le rămâne decât să îşi caute, aruncaţi cu risipă, în lumea virtuală, năluciri, tot atât de necesare ca şi lucrurile aievea, iar în lumea asta care poate fi una complementară poţi avea oricâte năluciri îţi doreşti, când ceea ce cauţi cu adevărat în cea trăită nu îţi coboară în cale, doar că e o lume din care, odată intrat, te vei desprinde greu, lumea asta nu îţi va părea una a vedeniilor, vei lua ceea ce vezi drept bun şi adevărat, mască, aparenţă, simulare, vedeniile astea vor birui asupra realismului crud, vei păşi în ea tot mai hotărât, tot mai întărâtat, nimic nu va mai fi sfios în tine,

vei deveni un avatar, ochii tăi vor avea ce culoare vrei, ochii altora la fel vor avea, şi până să prinzi de veste vei fi altul, ţi se va părea că pentru tine începe de aici adevărata ta viaţă, vezi de câte ori am tot repetat verbul a părea, şi asta pentru că lumea virtuală e una părelnică dar compensatoare, refugiul tău departe de realismul crud şi brutal, numai că în ea vei fi doar ca într-o piesă de teatru iar piesele de teatru nu reuşesc decât pe

scenă.

Publicitate

Cândva, undeva, dar mult mai departe decât acolo

Motto: Spune din vreme lucruri, cat mai e timp, ca vine o clipa cand nu vei mai avea ce spune si, dealtminteri, nici cui, aminteşte-ţi să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi prea târziu, aşa se întâmplă adesea, prea târziu şi ireversibil.

 

Unor lucruri le spui după propria ta hotărâre da şi altora nu, nu încă, astea’s cele în care nu vei ajunge niciodată la timp dar eşti hotărât să nu le trădezi, să nu dai în ele înapoi, nu-ţi închipui că le vei vedea pentru ultima oară când ai imaginea lor vie, te vezi prin ele înăuntru, trece timpul şi timpul îi e încheiat acelui lucru pe care nu l-ai făcut la vremea lui, te simţi câteodată ca înhăţat şi înghesuit într-unul pe care te repezi să-l faci înainte ca vremea lui să treacă, că dacă nu îl faci la timp nu mai există întoarcere, crezi,

dacă nu îţi iese măcar poţi spune că ai făcut tot ce ai putut, întotdeauna făcând tot ce se poate şi mai mult decât atât deşi când e să îţi întrebi trecutul şi să îţi răspundă ar fi pur şi simplu tăcut, nu ai primi dinspre el niciun răspuns, nu te îndoi de el, certitudinea lui e imensă, apoi vine o altă întâmplare şi tu ai senzaţia unui lucru deja trăit, aşa că îl poţi termina repede deşi ai avea tot timpul lui înaintea ta, de altele te desparţi ca şi cum te-ai despărţi de tine însuţi, apoi din ce în ce mai repede fără să le atingi nici măcar în treacăt,

le vei face mai târziu îţi spui, lumea timpului închipuirii fiind una fascinantă, nimic de zis, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea, mai târziu nu vor mai avea reliefuri pentru că timpul netezeşte dar acum nu-ţi pasă, le coteşti la stânga pe coridoarele vieţii, le coteşti la dreapta, eşti numai picioare, fugi de acel lucru sau de tine însuţi, nu ştii, e încă un alt nu şi înăuntrul tău nimeni care din ele să plece sau sămai aştepte, ridici din umeri după care pieri după colţ,

iar cel care rămâne în acel lucru nefăcut îţi seamănă într-un mod uimitor, te vei întoarce după o vreme şi îi vei cere atât de puţin dar nu va mai fi nimeni care să te audă, ai fost aproape de începutul lui dar te-ai întors de prea departe şi împuţinat deşi acum înţelegi din nou şi mai limpede ca altădată, tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-ai îndepărta vin mereu în acelaşi loc, însă ce n’ai făcut la timp e greu să faci mai

târziu.

Închide ochii şi vei vedea oraşul, orice trăieşte în tine atâta timp cât îţi aminteşti

Motto: În copilărie orice lucru există doar pentru că tu te gândeşti la el, în clipa în care nu te mai gândeşti, dispare.

 

Sunt amintiri pe care nu vreau să le las să doarmă somnul uitării, şi nu a rămas vreuna încă neatinsă, unele sunt cam boţite, altele încreţite de-a dreptul, pentru că sunt de demult, vin de undeva de foarte departe, în ele am crescut toate vieţile mele de cândva, şi cum o sentimentală o să rămân o viaţă întreagă, una pregătindu-se mereu să ţâşnească, atunci când se încolăceşte nostalgia pe mine închid ochii şi văd oraşul vechi, sunt păstrătoarea amintirii lui, când mă întorc în el îi deschid larg uşile, pe toate străzile umblu în voie, le traversez strâmb or’ de-a curmezişul, el schimbat între timp, o parte din el dispărut,

trupul lui lăsându-se lipsit de putere în jos fără a se împotrivi în anii în care au sângerat magnoliile, s-au rănit în cădere, şi te rătăceai printre ruinele atâtor case prăbuşite cu geamăt lung, şi tot nu isprăveau de dărâmat, pe atunci eu neînţelegând felul în care era sortit pieirii şi nici de ce unora nimic nu li se părea mai firesc, închid ochii şi amintirile încep să se aglomereze, să se ciocnească între ele, apoi încep să dispară asemenea stafiilor în zorii dimineţii, în locul lor rămâne un pustiu liniştit şi neasemuita mea părere de rău că părţi din copilăria şi adolescenţa mea au murit atunci fără întoarcere, dar am fost martora înminunată a unor locuri din care nu am uitat nimic,

locuri de care mă rezem cu duioşie, niciunul cu neputinţă de amintit, niciunul străin, nimic pierdut în mine dacă deschid ochii, doar pe unele le simt cum îşi feresc ochii de lumină, singurul loc din oraşul vechi dintre cele pe care le simţeam ca o aşteptare, în care nu ştiu de ce în clipa în care ajungeam în dreptul lui frica mă atingea ritmic cu spaima misterului părându-mi aproape înspăimântător dar lăsându-mă să-l trec asemeni unui hău îmblânzit şi care mereu mă atrăgea cu o neînţeleasă mirare, era un gang întunecos cu case atârnate pe pereţi ce păreau nelocuite de nimeni, de-un întuneric ca zaţul de cafea în care parcă se strecurau pe lângă mine umbre furişe,

loc potrivit pentru ele să se joace în voie, să se ascundă, gang care avea de-o parte şi de alta de-a lungul lui nişte magazine mărunte cu uşi scârţâind prelung, veşnic reci, în care, după ce stăteam câteva clipe cu mâna pe clanţă gândind dacă să intru sau nu, găseam scotocind cu o curiozitate înfierbântată nimicuri absolut încântătoare, locul ăsta şi azi când îl calc dându-mi fiori la fel ca în urmă cu o viaţă, şi fiecare clipă e o lungă fericire pentru că nu o fac singură, alături de mine şi de alţi paşi furişaţi e cea de odată, cea care stă acolo nemişcată, în oraşul de sub pleoape în care iarna ningea, nu ploua, în gang mereu părând a fi acelaşi anotimp indiferent de anotimpul de

afară.

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci.

 

Câteodată e despre toate închipuirile tale asemeni celor mai convingătoare realităţi, şi nu despre iluzii scunde, adesea, între nostalgii şi iluzii , e despre întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, să iei fiecare iluzie în parte şi să o scuturi zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la altcineva,

regretele cu măsură întreagă au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, nu ştiu ce-ar fi fost înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, apoi prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, mergi mai departe repetând aproape mereu aceleaşi mişcări, echilibrele sunt, oricum, tremurătoare, unele continuităţi inutile, cateodată nu ştii unde ai să ajungi, îţi este îndeajuns că ai plecat, te împiedici când alergi după năzăriri, de’o mare claritate, himerele,

câteodată te întorci de prea departe şi împuţinat, dar înţelegând din nou şi mai limpede ca altădată că tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-am îndepărta vin mereu în acelaşi loc, îţi spui căi iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin avem senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat, când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

şi a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, dar cineva din tine nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine încerca indrituirea explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere,

pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă,iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile tale menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva, aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o

zămislea.

 

Sub cerul de iluzii al anotimpurilor fără nume

Motto: Fast în zdrenţe, joc de paiete, fermecător şi inocent, constituiri din aparenţe, totul convingător.

 

Dacă te-ar întreba cineva cu care te-ai întâlni după multă vreme, muncindu-ţi cu privirea încordată memoria să îl aduni din amintiri pentru că uitarea are o memorie fără cusur, să îl potriveşti într-un nume, recunoscându-vă cu mirare dintr-o altă viaţă parcă, a altor tărâmuri demult umblate, ce ai făcut în ultimii ani, cine mai eşti, nu i-ai răspunde că ai învăţat toate dezgusturile, că ai învăţat indiferenţa faţă de ceilalţi cu ochi şterşi, nu ai avea acea privire pe care o aşezi când te uiţi înspre edenul pentru totdeauna pierdut sau înspre lumea ta ireală, cea fără contururi lămurite,

i-ai spune ceva la nimereală în fraze scurte, cuvinte fără greutate, fraze de care ai atârna un zâmbet, te-ai întreba la ce bun să îl împotmoleşti în gândurile tale întortocheate şi de neînţeles, la ce bun să îi spui că după ce ai dat colţul tinereţii, viaţa limpede, viaţa liberă, ai rămas în unele lucruri acelaşi adolescent până la moarte cald, dulce, veşnic, aşa, ca într-o iubire, iar în altele cu mintea de la douăzeci de ani când totul în tine era o demenţă, nicotină, cofeină, alcool, sex, agonii şi căderi şi dorinţe cosmice,

ani stupizi şi năuci când tot ce voiai era să fii liber, să fii tu însuţi aşa cum ai şi rămas de-atunci în orice întâmplare a vieţii, chiar şi în acelea cărora nu le-ai înţeles sensul, nădăjduind că în ele era un rost pe care l-ai fi desluşit ceva mai târziu, la ce bun să îi spui cuiva lucruri sperând să înţeleagă când nici tu nu te-ai putut înţelege în ele în ceasurile tale de rupere când te mai gândeai şi la tine, pentru că şi faţă de tine îţi părea uneori că începi să înveţi indiferenţa, nimeni n-ar înţelege pentru că nu e nimic de înţeles ţi-ai spus când ai început să mai îmblânzeşti memoria,

căutând acele vedenii stupide ca o rafală de gânduri străine care te întorceau în cel care ai fost ca în nişte nostalgii care nu îţi aparţineau deşi când te gândeşti la tine, cel de atunci, îţi simţi ochii umezi şi nu eşti un sentimental, toată viaţa ta de până acum te-ai încăpăţânat în sentimente să grăbeşti pasul, la ce bun să i te arăţi cuiva cum eşti tu într-adevăr, câteodată nici tu măcar nu te mai recunoşti, adevărul e că ştii cine eşti, ai rămas mereu cu tine însuţi, ţi-ai ajuns sieţi, simplul fapt de a fi tu a rămas necurmat de-a lungul anilor, doar câteodată ţi-e teamă că ai rămas atât de

singur.

Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, nimic sinuos, nimic întortocheat, doar stăruitor, deloc precumpănitori sintactici, atât, să pălăvrăgim la o ţigară, nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi, împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine,

hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,colecţie de drame, speranţe şi iluzii, nu eşti decât un bărbat, material sufletesc senzaţiile şi instinctul, confundă-te cu clipa până la obsesie, până la identificare, poate că o alta nu va mai fi, adevărurile, spuse până la capăt, rămân,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se contaminează,

sunt lumea imaginarului tău, sunt fascinantă, însă odată ce-mi fixez geometria, realitatea vine să interzică fantezia, poate că da sau poate că nu, aprinde-ţi odată ţigara aia, suntem faţă în faţă, şi tu taci, dar chiar şi-aşa, fără să scoţi un singur cuvânt, te găsesc interesant, hai, apleacă-te asupra misterului meu ca şi cum tot ce ai vrea ar fi să îl sfâşii, priveşte-mă ca pe o fatalitate, fatalitatea aia care e dragostea, hai că glumeam, e doar o ţigară şi o flecăreală, fir’ar, am lipsa de intenţie de a-ţi fi, zeloasă, o adevărată dramă, rezultat

prevăzut.

 

Atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus

Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.

 

Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,

zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit,  când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic,  cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare,  o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,

te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,

vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială,  veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea  e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai

tare.

Când, cu fiecare nou an, obsesia dorinţelor necunoscute ia chipul speranţei

Motto: Eşti mască, eşti aparenţă, eşti compromis între intenţii şi dorinţe contradictorii, perspectiva decide totul, eşti proiecţie adesea într-un fantastic, resemnifici realităţi, frecventezi duplicităţi, eşti adevăr şi minciună când faci negoţ cu sufletele altora.

 

Mâinepoimâine anul se sfârşeşte, pentru unii a început ca unul euforic, s-a sfârşit ca unul disforic, e greu  când veghezi depărtarea şi asta totuşi, sau poate tocmai de aceea, naşte în tine iar dorinţe, dorinţele alea care n-au mai apucat să devină intense şi definitive, dorinţele alea care, atunci când încep să facă piruete dinaintea noastră,  ne fac să uităm de sfârşitul disforic, cel care intră  în legile ficţiunii, poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă, e sfârşitul unui an şi începutul altuia, scoţi din amintire tot ceea ce ai ascuns atunci când ţi-ai spus că va veni o zi când vei avea nevoie să o faci,

alte dorinţe vei împerechea uitându-te la ele cu aviditate, vei trage de ele înfierbântat, fără oprire, nu te vei opri nici când vei simţi că se fac din ce în ce tot mai subţiri, ţinându-le în mâini încleştate cu disperare, pe lângă unele vei trece însă fără să întorci capul, altele vor trece pe lângă tine fără să îţi arunce nici măcar o singură privire fiind cele pe care de prea multe ori le-ai alungat, negândindu-se nici măcar pentru o clipă că le-ai putea opri la tine,  alte obsesii secrete o să aduni, hăituindu-se una pe alta,  alte aşteptări cu pupilele dilatate vor urma, unele nedefinite,

aglomerându-se şi ciocnindu-se între ele, buimace parcă şi dezorientate, cu greu descurcându-le unele dintr-altele ca să mai poţi împrăştia din ele,  de-atâtea altele iar te vei îndepărta definitiv, cele în care nu vei putea aştepta prea mult sau cele în care vei simţi că te rătăceşti, nemaiştiind cum să ieşi dintre ele, de-a lungul altora va trebui să mergi până vei avea să dai de ceva fără a fi grăbit, cu dibuiri şi rătăciri, să sfârşeşti, şi fără să te întrebi cum s-ar putea sfârşi, nu vei mai aduna, inutil, dorinţe fără rost în care ai înainta spre niciunde,

n-or să vină zăpezile să aştearnă linişte aşa că nu îmi rămâne decât să le doresc tuturor în timpul ăsta să fie liniştiţi ca nişte biblioteci, să nu îşi mai  adâncească sumbru convingerile fataliste, să lăse închipuirea deoparte, că nu face altceva decât să altereze existenţa, să fie descătuşeri ludice sporite că şi-aşa adesea ne simţim ca un cimitir lăuntric, să se certe când îi mânie vreo supărare dar să se împace repede, să nu se apuce să tăie noduri gordiene decât dacă au abilităţi de chirurg, să lăse naibilui trecutul, că înapoi nu se mai pot întoarce, să nu-l mai vânture, să uite tot ceea e de uitat,  unii au cu toate lucrurile în care au încetat să creadă o împăcare

târzie.

Uitând mereu esenţialul, a nu mai ştiu câta scrisoare, Moş Crăciun

Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.

 

Drag Moş Crăciun, mi-e peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi demult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi-n anii ăia am rămas împreună în fiecare  decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,

că aveam nevoie, legat de existenţa ta, de o certitudine materială, pentru că ştii cum e treaba când nu avem mărturii sigure despre un lucru, asta duce la luptele alea interioare ale noastre după certitudini, vezi ce devreme am început eu cu dorinţele după reliefuri concrete, nu ştiam că asta dintre noi doi e o întâlnire nepermisă, tata zicea că nu am să te văd dar am să te simt totuşi, cred că asta seamănă mai degrabă a dragoste, m-am gândit peste ani la vorbele astea, eram rezemată de un dulap şi am început să râd,

că aşa am aşteptat asta să se întâmple şi uneori mi se părea că nu are să mai vină niciodată, dar dragostea a venit şi a plecat de câteva ori, nu a rămas, pentru că eu, acum, la anii ăştia ai mei, cred că dragostea e dintre acele lucruri pe care nu le poţi face să stea dacă sunt făcute să plece, dragostea, fantezia noastră favorită, este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum, însăşi veşnicia,

la anii mei tineri când se ducea dragostea eram cuprinsă de o disperată tristeţe, acum ce rămâne în mine la sfârşit e o ilustrare convingătoare  a consimţirii pentru acea posesiune himerică şi iluzorie, deh, încă mai am naivităţi dintr-astea, doar că acum nu-mi mai îngădui pentru dragoste niciun plan, şi oricum nu mai vreau să am convingeri din autosugestie, experimentăm în iubiri ideea de dublu, doar că nu despre astea voiam să îţi scriu, Moş Crăciun, eu sunt aia care poate spune multe despre nimic cu sensibilitatea exaltată, aia care nu ţi-a spus niciodată în viaţa ei o poezie, eu tot ce voiam să te întreb era dacă mai ai pantofii ăia care semănau uimitor cu ai

tatei.

Înăuntrul tău răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptai clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo

Motto: Uneori în oameni totul pare un drum pierdut, oameni nesfârşiţi în viaţă sfârşită.

 

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute,

iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit,

nu mai au puncte cardinale oriunde s-ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi,

plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor

scenic.

Romantismul e pentru chinuiţi, ar spune-o un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit

Motto:  Un bărbat ştie atât de bine cum să facă aşa încât să nu te risipeşti în închipuiri.

 

E o poveste în care trebuie să îi porţi de grijă cortinei, pentru că va fi despre finaluri, e de la romantism la realism şi e când dragostea vă rupe echilibrele sufleteşti, oriunde ceva încetează este întotdeauna ceva în continuare, dacă nu, îţi rămâne totuşi ironia de sine a învinsului de către ficţiunea repede trecătoare sau ceva mult mai greu de definit dar repede înfrânt când e în cantităţi ca şi inexistente şi după o logică a irealului, unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie,

altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi adamii visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi, că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, mijloacele de care se servesc în dragoste un bărbat şi o femeie fiind temperamentale şi cu totul, dar cu totul deosebite, niciodată un bărbat fiind slab  din sentimentalism romantic,

iubitele mele aparţinătoare aceluiaşi regn, ăla eveiesc, ăsta cu sentimentalisme pentru toate nimicurile, material aruncat cu risipă, bărbaţii romantici şi sentimentali sunt rari, romantismul nu face parte dintre lungimile ale unora nici măcar episodic, secvenţe efemere, le consideră episoade inutile, romantismul la ei e nimic concret, nimic coerent, aşa că dacă aşteptaţi romanţă, daţi împărtăşanie muribundei, romantismul lor are buzele uscate, seci, o mai iau însă câteodată razna unii a căror acuitate vizuală atinge maximul când se lasă cu eve de mari disponibilităţi la orizont, asta despre descărcări pasionale şi erupţii sentimentale,

le creşte capacitatea de acomodare a cristalinului la mediul feminin înconjurător ca stimul optic şi atunci adamul, pentru care romantismul e o adresă eronată, se transformă brusc într-unul pentru care asta e componentă principală, produs al sângelui încălzit şi al viscerelor, după care urmează faza de oboseală, e drept că trăieşte în romantism ca în cămaşa de forţă şi îşi reazemă pe el pârghiile de derută a evei amatoare de halucinaţii sentimentale, dar musai ca ea să fie convinsă că el şi romantismul se leagă, fac o unitate, adamul fiind cu romantismul de o putere magistrală de compoziţie în caz că râvnita evă, în defensivă, ar fi din precauţii şi ipoteze de

insecuritate.

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Săruturi lăsate să se răcească’n aer, alungarea şi chemarea dragostei

Motto: Recapitulativul, câteodată atât de obositor.

 

A fost ziua sărutului şi mi-am amintit de cel adolescentin, primul din viaţa mea, era cam pe la o mie nouă sute şi, iar eu aveam cu puţin peste şaişpe ani, începusem să citesc primul paragraf din cartea dragostei, necunoscută ca posibilă până în clipa aceea când totul se petrecuse atât de neaşteptat, şi mi’era că mă voi pierde printre litere, Daniel fiind cel care încerca să mă iniţieze într-ale fleacurilor ăstora pentru unii, eu rămânând în ele ca o gravură liniştită, poate şi pentru că îmi era ruşine de muream,

şi asta deoarece mă simţeam atât de neîndemânatică, şi peste o vreme, asta după ce trecuse vacanţa de vară, când după atâta nevedere, prima oară când mi-a despicat buzele pe care le ţineam strânse cu încleştare m-a întrebat  uimit dacă între timp am mai exersat cu altcineva, i-am răspuns râzând că nu, poate era de vină dragostea care se dilatase feroce şi care nu se mai ferea, cu nările’n freamăt, naiba ştie, ştiu doar că după toamna aia totul avea să se stingă curând, dar în amintirea asta stau şi acum cât se poate de nemişcată,

am zis nişte chestii despre ziua asta ieri, că nu ştiu cum să iei despărţirea în primire şi să o dresezi şi să îţi domesticeşti dorurile, atunci când se lasă cu depărtări fără îndemânare, dar înainte de asta trebuie neapărat nişte sărutări prin care să simţi că eşti aspirat ca prin nişte coşuri de locomotivă, că poate tot ce va rămâne din amintirea ta după o vreme nu va fi decât fum de ţigară, iar unora nu le tihneşte decât ţigara fumată de unul singur,

am zis că atunci când amorul devine un cuvânt fad, e pentru că s-a sfârşit cu pulsaţia lui, odată cu ezitările de limbă, limba dragostei adică, atunci când se lasă cu funerar şi s-a terminat cu sărururile ei şi aroma nespuselor fericiri şi alte cuvinte îţi zgârie gâtlejul, alea amare de la prima degustare,  aş fi zis despre metabolismul nostru sufletesc, atât de precaut câteodată şi de  comoţiile cu mare amplitudini ale dragostei şi despre eşecurile noastre sentimentale, ceea ce ne face uneori să întâmpinăm dragostea cu o brutalitate a simţurilor,  ce nu am spus a fost despre sărutul de atâtea ori a

despărţire.

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Câteodată e despre despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul

Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.

 

Câteodată e sâmbătă, alteori  e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare,  câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,

e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă  tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,

despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,

prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de

trăit.

Într-o zi, o uşă, o dragoste, dacă te gândeşti, chiar o să se întâmple aşa

Motto: Dincolo de acea uşă, din clipa în care începe să se întâmple, toată vraja lumii se adună şi se întrupează şi se face femeie, după acea uşă e o femeie care te ţine de toate încheieturile gândurilor tale.

 

În spatele ochilor închişi îţi ţii gândurile, păsări captive, de-atâta aripi parcă ar avea ochelari de cal, beau când şi când din visurile tale sorbituri scurte, visuri care când şi când îşi descheie nasturi şi atunci li se văd coapsele, goliciunea, visurile au coapse de femeie, însă contururile li se întunecă, când te laşi parazitat de sentimentalisme, te ia cu romanţios, şi în loc să îţi proiectezi retragerea cuvintelor în fumul ţigării, manipulezi absenţe, te apuci să scrii despre tristeţi şi despre depărtări, ca protest al disperării, există singurătăţi suportabile şi singurătăţi ucigătoare, există tristeţi lucide fără leac, jocul este de mult o experienţă încheiată,

ochii dragostei văd oriunde, dar dragostea e un văl de aparenţe, e doar lucrurile care par că se văd, ai trăit cândva şi improvizaţii de ocazie, gratuit, întâmplător, dar nici urmă de iluzie, vorbeşti despre ea ca un martir de neînţeles care a trecut prin experienţe pustiitoare, ceva ca un miraj cândva îţi învăluia privirea, iar tu ştiai că în miraje întunericul copleşeşte lumina acolo unde nu e claritate, rămânând ţintuit la jumătatea drumului dintre tine şi altcineva, dintre altcineva şi tine, repetiţia se reia, ciclurile continuă, continuă şi rănile, cea dintâi e cea mai grea, celelalte vor veni singure, înainte de a deveni răni fiind pline de toate făgăduielile, acum e o mare tăcere între ele,

ai nevoie să le spui poveşti care să le adoarmă, dar niciun privilegiul al vreunui verb nu mai operează însă convingător, unele lucruri au fost, în mod inexplicabil, imperfect memorate, unele cuvinte se împiedică de umbrele lor la fel de clătinătoare ca şi ele, le taci, pentru că eşti aşa de departe de ele, sunt fără început şi fără sfârşit, sunt încă bune de iubit dar ceva, în mod inexplicabil, le face părăsite, îţi spui că va veni o zi când o vei întâlni pe acea femeie pe care ai adulmecat-o în toate celelalte de până la ea, toate celelalte, nimic altceva decât nişte copii imperfecte ale unui model desăvârşit irealizabil,

uşile tale acum sunt scrâşnete şi şoapte răguşite, a fost vreodată dragoste, te-ar întreba, îţi aminteşti de toate orele laşităţilor tale când a fost vorba de ea, cea care dădea mâncare fluturilor, cea care se îndrăgostea din mers de tot ce îi ieşea în cale, realităţi ideale născute de fantezie, şi de unde văzul ei era în celelalte zile la întâmplare, din ziua când te-a întâlnit a fost numai vedere, privirile ei s-au prins de unele visuri de dincolo de care orice era posibil, lumea ar fi numit-o  visătoare pentru că aşa sunt oamenii, le trebuie etichetă,

visurile ei rămâneau, oricâte pietre li se pregăteau, erau văzute în drapajele lor ademenitoare prin puritate, niciunul dintre ele ducându-se la vreo poartă a uitării, alai himeric, povestea asta însă e una fragmentată, asemeni unui trup sfârtecat, e inegală şi mutilată, câteodată e dureros să repeţi mereu o uşă ştiind de fiecare dată cum se va

sfârşi.

Drumul dintre culorile juste ale lucrurilor juste şi reale

Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.

 

E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,

acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare,

când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile, şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi  va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai  folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când,

pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse, cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai

vedea.