Monthly Archives: Octombrie 2014

Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…simţind cum, din dragoste căzând, ea e tot alături dar mai încolo, cu un gând îndepărtare, tu dincoace de ea spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face odată ce toate literele de ea pe care cândva le rostisei cu sufletul la gură, simţind cum le-ai pune în o mie şi una de poveşti şi de cuvinte ca să le alungi sfârşitul, acum deveniseră prezenţe fantomatice privindu-te de pe un ţărm îndepărtat, acela de unde începe trecutul…

…de-acum cu glasul în genunchi, îmbrăcată în rochia de vânt, rugându-te ca orice întoarcere pe care o simţeai grea din amintiri, chemând, tresărindu-te, să nu te prelungească spre tine însăţi, amintiri ca nişte scripturi, cuvinte peste cuvinte ale unor contraste şi extreme stinse ţinând de un înţeles romantic, la finele anotimpului acestuia simţind cum nu mai atârni de semnificaţia lui, trup prelung hotărât să se lase cândva în voia unei clipe de lungă fericire rămasă însă neatinsă, tinereţea ei aşteptând, prefăcându-se nepăsătoare, iar cu fiecare an care trecea, durerile literelor neadunate în cuvinte devenea scurtime, gândul celor neîntâmplate fiind mult mai acaparator ca să mai încapă în ea regrete şi plutiri de nostalgii în jurul ei, iar în încăperile fiecărui anotimp atins, unele cu cearcăne, altele cu palori, cele mai multe însă ameţitoare şi superbe cu braţe netremurânde chiar dacă pe ele purtase făpturi de clipe neliştite cu spaima de-a fi cele dintâi care nu aveau înţeles…

…simţindu-se în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute, începu să strângă semne, cu fiecare descoperire a vreunuia, descheotorându-l, mai deschizând încă o fereastră înspre lumea sufletului aceluia în care îşi făcea, cuvânt, încercarea…

…şi-aşa se face că atât de multe adunase în jurul ei semne ale permanenţelor, ale continuităţii, ale repetabilităţii, pe care le aşeza uneori în joacă, gândindu-se fantezistă şi halucinantă, patetică şi echivocă, apropiată şi îndepărtată, înlăturând de pe gânduri zăpezile grele, răsăriturile nenăscute, porţile orbului în jurul cărora nevederea a ceea ce aşteptase cu o nerăbdare bolnăvicioasă creştea ca în ruine, cum ar fi dacă lumea asta ca o poveste a unor cuvinte despre care îţi spuneai că e îndeajuns să le deschizi pentru a înţelege totul ar merge până la capăt, cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.