Întoarcerea-n prefacere

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

 

Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de visuri şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…

…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis.

Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre…

prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine.

Fă-mă, Doamne, palmă…

…fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd fugare  morganatice contururi atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.

Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic…prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.

Şi dă-mă!

Anunțuri

30 de gânduri despre &8222;Întoarcerea-n prefacere&8221;

    • Sufletul tău atinge fără de prihană gând de doruri neostoite…te mistuie un foc şi un potop de sete de tine; calea o vei găsi, fie că vei călca pe spini şi mărăcini, fie pe pământ precum cleştarul translucid…îţi vor sângera tălpile sufletului poate…pelerin pribegind pe drumuri neauzite de urmă.
      Dar o să reinventezi paradisul din umbra suferinţei, şi înger al desăvârşirii veşniciei clipei vei fi.

  1. Dorinte multe… De unde vin si de ce? Ce urmari au? Ai grija te rog cu taietura sfioasa dar in acelasi timp si vicleana a pumnalului pe partea stanga; eu il folosesc adeseori si ma-ncurc, nu stiu de sa-l apuc cu dreapta sau cu stanga, sa-l tin cu taisul spre inima sau s-o mai feresc o vreme. Ma gandesc la ce e buna, de ce sta acolo, pitita, inofensiva si maltratata, plina de sare si praf, incapabila sa vorbeasca…

    Iar dupa toate astea vrei sa te duci, sa fii data. Alege o destinatie Camelia, mi-ar placea enorm sa scrii despre ea…

    🙂

    • …fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa… şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine. Aşa că se va răzvrăti…nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile. Şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa un voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.
      Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine. Lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută. Lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare. A uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.
      Şi-a spus, într-un târziu, să înceapă să nu îi mai fie teamă…
      …să începi să nu îţi mai fie teamă să priveşti înăuntrul tău; acolo unde încă nu ai învăţat cum să ajungi; şi îţi e spaimă; acolo sunt adevăratele furtuni.
      Te înspăimântă că eşti un suflet îndrăgostit care crede că dragostea nu moare; doar oamenii o ucid…dar mai întâi o terfelesc, o întinează, o pângăresc.
      Dragostea ta îţi este sacră, sufletule. Ţi-e religie; i te închini.
      Când dragostea e adevărul tău, nu îţi ierţi niciodată greşiţii.
      Dar sufletul fiinţei limpede precum cleştarul zâmbeşte cu tristeţe; a devenit păgân…nu mai crede; pentru că ştie că nu i se va întâmpla niciodată; pentru că nimeni nu iubeşte într-atât de mult încât să moară pentru iubire…nimeni nu simte îndeajuns de tot…iar când va fi să nu îi mai fie, îşi va rămâne nimic. Nu va mai putea vreodată să fie precum a fost odată…va fi acelaşi, altfel…rămânând în el nemaiprivind înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită.
      Şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi. Vei continua să mergi a început.
      Spre un încotro.

      Este o poveste scrisă demult, Wasabi.
      Dorinţa de încotro-ul meu…dorul de fiecare fibră a fiinţei mele…zbaterile inimii le aud în preajma stelelor, unde îmi adăpostesc îngerul…aştri din praful cărora am devenit cernutul celest al şoaptei chemării flăcării…inima dindărătul morii de vânt, acolo unde simţim uneori lancea străpungându-ne…alteori crud, pumnalul, înjunghiind fără de îndurare…
      Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? Când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult? te-am întrebat odată.
      Când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea? ce drum vei fi, fiindu-ţi plecare de sieşi şi nemaiprivindu-ţi urma în care nu îţi mai recunoşti pasul?
      Suntem drumuri; purtăm urme de paşi.
      Când suntem poveşti.

    • Daca are gustul durerii… Sigur ca da, orice lucru pe care nu-l atingem, nu putem sa-l vedem sau sa-l simtim, indiferent catre ce tindem si gestul nu se termina in mod fericit, toate acestea produc durere, lacrimi si sare. Sunt cristale speciale pe care nu le simte oricine, nu suntem toti la fel de receptivi…

      Astept destinatia ta, Camelia… Voi lipsi cateva zile dar revin. Mereu revin…

      • Se pare că ai tulburat pe cineva, Wasabi…ştii prea bine despre cine-i vorba. Cineva cu o mie de vorbe…nu ştiu însă şi câte chipuri. Dar toate transfigurate de ură, împroşcând cu venin. O fiinţă abjectă trăind într-o lume abracadabrantă în care caută semne şi urme, doar că nu ştie cui aparţin. Dar ea crede că le-a desluşit…
        Toate acestea ar putea purta un nume…

    • Imi pare rau sa aflu ca (inca mai) tulbur pe cineva. Stim amandoi, la fel si alte cateva persoane ce veneau pe blogul meu, ca a existat la un moment dat cineva care a cazut prada unui anumit tip de confuzie. Dar credeam ca acel capitol s-a inchis, imi pare rau sa aflu ca inca nu!

      Prefer sa vin aici si sa citesc, sa ma scufund printre povestirile tale si sa-mi inchipui ca simbolurile gasite sunt jucarii cu care imi pot sprijini mica mea lume verde… Eu las in urma tot ce nu-mi place, incerc sa inchid din start micile neintelegeri si nu pot sa-mi imaginez de ce lumea continua sa „vasleasca” intr-un teribil amonte. Am revenit, astept povesti! 🙂 Bine te-am regasit!

      • „Acele cuvinte sunt ale tale, din comentariile Realitatea online, la articolele F.J sau
        pe Cutia Pandorei- Alexandra Svet”…

        Este o parte din ceea ce mi-a scris…nu mai ştiu câte mail-uri mi-a trimis până acum, dar cred că sunt în jur de vreo treizeci…ponegreşte şi e plină de venin…şi aberează…din acest comentariu – îmi displace rostirea; eu îl numesc gând…dar nu vreau să terfelesc acest cuvânt asociindu-l unei anume persoane – mi-am dat seama că această fiinţă e teribil de confuză…virulentă şi agresivă…Habar nu are cine sunt sau ce fac, dar se comportă ca şi cum ar fi ştiind-o.
        Când am citit ce mi-a scris am fost stupefiată…eu şi Realitatea online???…nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte şi ce vrea să spună…nu ştiu ce urmăreşte, dar pândeşte din umbră… căutând urme ale tale.
        Wasabi, acesta este un jurnal al sufletului meu…nu am nici o tangenţă cu închipuirile ei halucinante…încerc să înţeleg această fiinţă, dar este peste puterea mea. Ştiu că are o obsesie pentru tine; îmi este clar cristal…o are acum şi pentru mine…tot ce îmi pot dori pentru ea este să îi treacă; i-am spus-o.
        Îmi pare rău pentru ceea ce se întâmplă…şi ştiu că vor urma alte mail-uri pline de venin…dar hey…guess what…nu are decât să o facă…ultimele trei mi-au intrat ca spam-uri, by the way.

        Bine ai revenit, Wasabi!

      • Ştiu, Wasabi…cea care sper să regrete toate aceste josnicii este acea fiinţă…îmi doresc să o poată face…De nu…de-ar fi să nu se întâmple…nu pot simţi pentru ea decât o milă nesfârşită.

  2. „Dacă ai avut vreodată insomnii, ştii că oricum te-ai aşeza în pat n-adormi. Aşa mi-e mie sufletul acum. Oricum l-aş aşeza nu-şi află nici linişte, nici echilibru.”
    Nu stiu ce m-a dus la” De amor, de-amar,de inima albastra.” Probabil, tema ta…

    • Suflete pierdute în ceaţă; deşerturi tânguitoare. Uneori te simţi atât de departe de tine…orbecăind şi pribegind fără de capăt, hoinar rătăcind printre lacrimi şi fărâme de vis.

      Cu cioburi de visuri în tălpi.

  3. „Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre”, „Si da-ma”…vrei ceva de la viata Camelia, dar stii ca este un destin pentru fiecare si fiecare lucru ni se descopera la timpul lui.
    „Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre” este cea mai frumoasa rugaciune si declaratie in acelasi timp, pe care am citit-o pe undeva vreodata.

    • Adrian, nu ştiu cât cred în destin; ştiu doar că devenirea fiinţei e un drum plin de meandre, sinuos, şi e în spirală de trepte…la capătul drumului te reîntâlneşti cu tine.
      Şi mai ştiu că suntem dragoste; simţim nevoia de a ne dărui. Ne dăm. Ne dăm palmei altui suflet să ne fie; suflet pe care îl auzi şi care ai vrea să aibă putinţa de a fi albastru – cerul pământului tău…şi să nu îţi fie vremelnic.
      Şi simţi că îi poţi fi altui suflet mântuire…şi în lumină albă îl înalţi spre acel încotro al imensităţii cerului din fiinţa lui şi a ta, unde îi vei fi nemărginire…şi împreună veţi învăţa nesfârşitul…sufletul lui îşi va găsi în tine trup…lăcaş…sălaşul sacru al fiinţei tale. Tu, aidoma, îl vei locui.

      • Am simtit chestia asta,nu vreau sa ma laud, cum cineva este eu si eu sunt acea persoana. Ma cheama mereu, are aceleasi ganduri si cuvinte ca in prima zi. Cand deschide ochii universul devine eu,si invers…
        Oricum sunt de parere ca exprimarea ta este una extraordinara.

      • „Cand deschide ochii universul devine eu,si invers”…cuvinte copleşitoare, au forţa universului…a universului VOSTRU.
        Suntem ceea ce simţim, Adrian.

    • Tu, descântec de lumină în drum de răsărit; fiecare ivire naşte fioruri..fără ele lumea noastră nu ar exista…fără de ele nimic ne-am fi.
      Trup, suflet şi spirit…purtăm în noi scânteie divină…puterea este în adâncul tău…înţelepciunea îmi spun că este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile…ştiinţa de a nu da prea tare în zid cu capul…nu suntem; devenim…toată viaţă acumulăm cunoştinţe…la Cunoaştere poate nu vom ajunge nici la capătul drumului care suntem.
      Tu, în căutarea de tine…suflet alb.
      Cu tot dragul, Silence corner

  4. Din plâsul unui val,
    mi s-au desprins culorile,
    pe care le-am zugrăvit
    încât au devenit nuanţe şterse,
    compoziţii diforme,
    neconturate.
    Din freamătul unui gând,
    a răsărit refrenul,
    ce avea atâta suflare în el,
    încât şi-a pierdut ritmul,
    devenind şoaptă,
    pierdută în eter.

    • Învaţă să asculţi valurile; gândeşte-te că nu le ştii pe toate, în neiscate culori…născoceşte-le…şi de se va dovedi că au fost doar un joc de oglinzi şi iluzii, reinventează marea.
      Şoaptele nu pier, ascultă tăcerea celuilalt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s