Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte

…totul.

Anunțuri

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Oamenicuvinte; noduri dezlegătoare, deschipuitoare, din prinzătoarea sufletului

Motto: Viaţa în care fiecare este ceea ce caută e aventura aflării; a noastră de înşine, noi, pereche de nelinişti pe pământ şi între cer şi pământ, spundu-ţi că ce se află deasupra se află şi dedesubt, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu, viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-se prin împlinire, fiecare fiind creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui, fiecare un foc lăuntric ce arde, fiecare, omdrum pe care trăieşte aflarea de alte suflete de oameni prin care ajunge la el, oameni care, aidoma lucrurilor, sunt zugrăveli sub care se ascunde mereu ceva, trebuind deschipuite…

…fiecăruia întâmplându-i-se să îşi prindă sufletul în capcana dragostei.

 

Când un omcuvânt îşi face încercarea în lumea ta, mergând pe drumul pe care inima îl duce, primeşte-l ca pe o sferă…întâmplare de cuvinte care leagă un suflet de un altul, restul potrivindu-se pe tăcute, făurind al armoniei simţurilor, cuvinte care sunt Cuvântul, spus cu puterea unei rugăciuni, dacă e rostit cu credinţă în ele, rostiri trecându-le dintr-un gând într-altul…

…cuvintele unora prăbuşindu-se cu înţelesul mărginit în silabe negăsind nici unul care să îl ridice, lăsându-le acolo, ale nimănui, refuzate, netrăite, negândite, fiecare cu tăcerile-i rostitoare, într-atâtea nuanţe de voce şi de sens,  lumea ferecăturilor acestora fiind aceea în care te închizi fără de fragmente înstrăinate, deschizându-te în urme; cele răzbătute şi cele previzibile, unde ascultatul lor este liber şi nu reprimat, după o vreme multe dintre aceste gânduri căpătând o finalitate; a unora tulburătoare, enigmatică a altora…

…oameni de nesfârşinde semne zvâcnind în litere şi ţinându-se strâns de rostire, precum înecaţii senzorial şi afectiv în marea sufletelor, răvăşitori de valuri; suntem gânduri în cuvinte, sublinieri de semne, dintre acei magi ai lui, ai limbajului, unii…

…oamenisubstantive şi oameniverbe care nu sunt semne uscate…

…tuturor, cuvântul dragoste ne dă o tresărire a venelor…toţi avem speranţe; iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem şi începem să o facem cu toată fiinţa noastră şi cărora ne rugăm cu ochii închişi iar alţii poate se dau nerostirii, îşi închid cuvintele, fără de zgomot, lin, şi le tac ca să nu mai audă nimic şi să nu mai fie răscoliţi, iar semnele lor vor sfârşi prin a fi, într-un cândva, obliterate…

…unii poate se rostesc cu pauze şi cu străduinţe, cu o mare silinţă în a o face, încercând să iasă din ei, din lumea lor, ca într-un timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi prea mult pribegind…alţii poate sunt nişte singuratici în sine şi nu le-ai putea desluşi spusul, pentru că nu s-ar da rostirii, şi poate că ar trebui lăsaţi în desluşirea lor, cât o poate duce până la capăt, neavând nevoie de cuvintele altora alături, împiedicaţi de ele dincoace or’ dincolo…

…cuvintele unora sunt înşelătoare, atât de înşelătoare în travestiul lor discursiv…

cuvintele altora au darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire înşelătoare, spusuri ale celui care le mânuieşte întru prefăcătorie; cuvinte măsluite de care sufletele lăsate pe pământ în spus de alb, cele care aud pedinăuntruri, revărsându-se fără de tulburări peste semne, trebuie să înveţe să se ferească, pentru că acestea nu vor înceta să vină înspre ei…

…uitând cu aceeaşi uşurinţă cu care au făgăduit…

…urzeală învăluitoare în timpul amăgirii, cel al chemării insistente fără a le putea bănui ameninţarea desfăşurătoare în voie, împresurătoare, răsturnată înfăţişare, strecurare în sufletele voastre nebănuitoare, alunecând prin voi până la os, împletitură otrăvitoare; treziţi-vă de ele, de cuvintele cu ochi sticloşi privind înspre voi, încercând să vă dizolve în ele, să vă facă să vreţi să le fiţi acolo, în lumea lor…

…lumea unor suflete de apă otrăvită pe care dacă le vei sorbi te vor avea, avându-le; refuzaţi-le mizeria spiritului, a comunicării…refuzaţi-le impuritatea, acolo cuvintele au putrezit şi oricât veţi aştepta să apară ceva din ei pe drumul pe care îl veţi crede a fi dusul, acolo nu veţi vedea pe cineva; veţi întâlni pe nimeni…iar acel drum nu vă va duce nicăieri, este dintr-acela ce merge înapoi, niciodată înspre înainte; este cuprinsul privirii din umbră nespusă a ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile, de ar fi existat vreunele cândva; sub numele lor se ascunde uscăciunea lumii lor oarbe…

…nu îi lăsaţi să vă citească ei mai mult decât vi se va întâmpla vouă, nu îi primiţi în voi; existenţa voastră în a lor viaţă va deveni un simulacru, şi de nu un joc, ca un joc atunci şi îl veţi învăţa pe cel al plânsului mai cu seamă, atunci când veţi simţi realitatea ca şi cum vi s-ar lichefia; nu vă încurcaţi cuvintele cu fiinţele înghiţitoare, vor sfârşi prin a vă devora, de le-aţi rămâne…

…sfărâmaţi-le venirea înspre voi, aduceţi-vi-i aproape pe acei din semnul sângelui vostru…

… pentru că cei din sângele vostru vă vor fi urmă călăuzitoare, vor fi acei pe care îi veţi simţi crescând în voi întru dăruirea într-acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului cu finitul infinitului…

…acei ce vă vor fi urmesuflete  pe care le veţi privi, aidoma lor, pe dinăuntru, pătrunzându-le şi deluşindu-le, ducându-le din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum sunt şi iubindu-le pe mai departe, negândind vreun sfârşit, acela de a nu le mai fi  pământ oamenilor-rădăcini, de a pleca, nemaifiindu-le rămâietori, pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…şi chiar dacă va fi să se întâmple cândva, atunci când sentimentele vor pleca înspre trecere, încercănatele însingurări de ele vor rămâne încatenate în amintiri, şi mereu îi vom purta cu noi ce acei în care ne-am lăsat gândurile, ni se va întâmpla să ne rostim acelor amintiri de ei de odată, dacă nu vom rezista seducţiei memoriei, această atât de primejdioasă cutie a pandorei câteodată…

…voi, oameni atingere de ceilalţi din ochii sufletului vostru, singură vedere, văz desăvârşit şi pur, rămânând în ei ceea ce sunteţi, sufletedragoste, fiinţe de gânduri minunate, primite cu uimire în trupurile voastre de visuri truditoare, cândva pustii, cândvaul de dinaintea venirii lor, când nu eraţi decât pelerini în lumină de gânduri fără urmele lor de paşi, nemaipustiu fiindu-vă din clipa în care ei, ceilalţiidinvoi, v-au chemat la ei singurătatea în mirajul apei vii şi clare precum cleştarul, sorbindu-vă stinşi şi arşi de dorinţa altor suflete fără de prihană, purtându-vă înăuntrul lor ca pe un drum al neîncăpăşitelor urme, cele de acum ale împreună cu dragostea călcând…

dragostea eşti tu, sufletule, tu, cel sau cea în care se încearcă o lume, ademenindu-te ispititor, una stăpânitoare, în clipele reale ori iluzorii ale suveranităţii ei; uneori ni se revelează ascunzându-se, potenţându-şi astfel prezenţa; dragostea, unora splendidă nălucă…pentru alţii o poveste de mult adormită, o poveste cu a fost odată ca şi când niciodată nu s-ar fi întâmplat…

…dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei, din înăuntrul lui…

… acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, în lumea dragostei, vis edenic; un el şi o ea călătorind ademenitor unul prin visul celuilalt, ascunzător al misterelor cerului pedinăuntrului în graiul stelelor, făclii ale voastre…voi suflete ce aveţi vocaţia iubirii…

…cei care ştiţi că dragostea este o întâmplare, putându-vi-se întâmpla sau nu…

… un act magic…

…care, ca oricare act magic, ia timp; clipe trecând pe arcada lui, poate uneori prea multe;prea mult câteodată… de aici ispita uneori de a nu mai crede în mirajul ei, iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră, una poate funambulescă…

… o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare; acolo cred că există un fel de demonie creatoare de ea, una romantică prin excelenţă, căreia fiecare i se va supune, atunci când i se va întâmpla să îi vină dinspre partea cu ea, cu dragostea…

…acel suflet căreia i se va spune cu ochii închişi într-o nouă limbă, cel care te va trece prin tine înspre însuşi în tăcute cuvinte cu înţelesuri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, acel suflet care te va duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul unuia de celălalt se va pierde unul într-altul, într-o rostire pură, trăindu-şi paradisul scriptural…

…acel suflet care îţi va topi toate acele clipe în care ai fost doar gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile, gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună, aflate, oricum, într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape otrăvite…

…multe clipe deşarte ale unor gânduri cu chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere…o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde…toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru alte gânduri când poate nu mai credeai în întâmplarea magică în care două fiinţe, într-o realitate absolută, se vor topi una într-alta într-o unică şi translucidă compoziţie în dragoste…

…dragoste căreia fiecare i se va rosti în limbajul inimii, dragostea semiotizează enunţarea, dragostea pe care o receptezi prin coduri sinestezice, dragostea care îţi e pătrundere până în rădăcinile fiinţei, dându-ţi darul dezvăluirii nespusului, fiind căutătoare în tine de rostiri potrivite pe care le credeai cu neputinţă de a-ţi fi aflate…

…dragostea care e Cuvântul, neuitând vreodată că pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul, iar de unele tăinuite nonspusuri vi se va întâmpla poate să vă amintiţi obsesiv, dar zăgăzuite vor rămâne în voi, dintr-un motiv anume ori dintr-un anume motiv, unul dintre ele fiind cel real, unele cuvinte ale gândurilor cautând poate o cale de scrutare a înţelesurilor, rămânând pentru o vreme încuiate, pentru a nu fi obligate sufletele purtătoare ale lor să şi le travestească sau să le pună măşti retorice, semiotice, depinzând de succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, astfel tăcându-le doar; semnificativ…nu le lăsaţi acestor cuvinte prea mult singurătatea; nu fiţi prea singuri de ele…

….suflete călătoare înspre rostire de taină, pe care au simţit-o cândva, cumva, ferecată în enigmaticul unei poveşti ca o utopie; o combinaţie de fantastic şi alegoric, acolo unde închidem câteodată o lume ca o enclavă, o paranteză, un spus în şoaptă plină de magie când începi să îl trăieşti pe celălalt suflet care a pătruns în tine ca pe o parabolă demistificatoare şi demitizantă, care îţi va stăpâni realitatea dragostei, în vârtejul existenţei lui în cea a ta, aceea a rostirii, a lui de tine, a ta de el; descântec în jar albastru…

…vouă, suflete ce aveţi vocaţia iubirii, pe care o trăiţi ca pe o iluminare harică, voi cei care ştiţi că trăirile semiotizează şi că în dragoste cuvintele au alte înţelesuri;  semnificaţii consimţite…

…voi, cei care în frumuseţe vă rostiţi în voi, din voi în alţii revărsându-vă, voi cei care nu uitaţi că toate cuvintele au duh, stârnind sonorietăţi secrete, şi că sentimentalismul are o gramatică solitară, vouă fie-vă toate verbele rostitoare, făuritoare, întemeind, vouă fie-vă niciodată rămas ascuns ceva, voi cei care îl iubiţi pe celălalt cu taina sufletului vostru, asemănându-l cu voi înşivă, şi nici o desluşire de-a lui să nu vă rămână tainică, pătrunzându-l prin transparenţa semnelor şi de el nicicând să nu cunoaşteţi suspinul…

…fie-vă lumea voastră, cea în care vă faceţi încercarea într-a lui, a celui ce va fost mai întâi drum pe dinăuntru, al străbaterilor labirintice ale fiinţei, învăţându-l şi învăţându-vă pe de rost şi apoi spunându-vă pe dinafară, înspre în afară, unul altuia, o lume a codurilor, în afara cărora nimic să nu mai poată exista, ţesătură a sufletelor, sacre altare ale fiinţei…

… fie-vă rostirea precum o religie, una neţărmurită, a unei geneze perpetue, neadorminde cuvinte…

…iar de vă va fi apropiere călcătură de suflet necuvântând, din care v-ar putea părea că ele, cuvintele, au pierit cu desăvârşire, curmate la netimp sau au uitat să vorbească, sau poate că ceea ce au avut de spus au tăcut de mult, tăiaţi-le tăcerea pentru care lumea lor s-a sfârşit, cu paşi de ei negândiţi, neuitând că fiinţele, toate fiinţele, sunt zugrăveli, asemeni lor şi lucrurile, şi întotdeauna dedesubtul lor ascunde ceva; aprindeţi-le astfel cuvintele şi citiţi-i, deschipuindu-le cuvintele; dezleveliţi-vi-le, de aveţi această putinţă, cea a albastrului; adevărul de ele se află înăuntru, de vi se va părea că aţi ştiut vedea, pentru că aţi desluşit cum să îi priviţi…

…amintindu-vă că înţelesul ochiului nu’i mai presus decât cel al minţii, şi nici al minţii nu’i mai presus de înţelesuri şi neuitând vreodată că nu toţi ochii care ştiu să vadă sunt pe dinafară…

…adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit; se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, nu poate în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea…

…ocoliţi-i însă pe acei care, cu închipuire, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor…

…nu vă încredeţi în cei care cer…sunt printre acei ce nu înfăptuiesc…

…şi nu uitaţi vreodată, sufletelor-rostire, că în absenţa iubirii, înţelesul ei, precum o consecuţie a înţelegerii, rămâne doar o himeră, una dintr-aceea retorică…nu vă chinuiţi astfel unii pe alţii, în vreo dragoste mistificatoarepentru că veţi muri în ea, în propria voastră limbă, neauzind-o, una pecetluită ce nu vă va vorbi nici unuia, nici celuilalt…

…iar de crezut să aveţi credinţa în povestea încănescrisă din ochii voştri; alchimie a cuvintelor de lumină,  în atingere de literă sacră de vreme a dragostei, ornată cu volută, literă precum un eon, în ea toate alcătuirile tuturor necunoscutelor neîntâmplate, ale tuturor neştiutelor, poveste magică în rostirea dragostei, logos păzitor…

…dragostea, prinzătoarea sufletelor în atingerea altor sufleteoameni de care să se înnoade, pentru că el, sufletul, pe drumul pe care inima îl duce precum îl vroieşte, ştie…

…şi pentru că vrea să ştie, va şti cum să…

…afle.


Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 


 

 

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în ceva, ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i, credea că există ce vrei, aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă,

tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu, tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă, ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând,

ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei,

căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli, doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci, de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină, cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum.

şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume,

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele,

ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora,

căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării, şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo; loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende,

ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări,

îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă,

ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut,

iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini, al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă, închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică,

de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin,

iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează,

ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească.

Tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse,

toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult,

ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare,

ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum, poţi fi când vrei oriunde şi oricum,

şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii,

tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra,

era doar o vrajă vizuală,

iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică,

iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu

Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…

…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.

 

Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…

..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…

cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…

…glas anahoret…

…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…

…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…

…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…

…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…

…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…

…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…

…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…

…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…

… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…

…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu

…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…

…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…

…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….

…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…

…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii  să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…

…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…

…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…

…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul

…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…

…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…

…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…

…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…

…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…

… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…

…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…

…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…

…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…

…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…

…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…

…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…

…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…

…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…

…în tine amânarea unor cuvinte…

…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…

…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…

…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…

…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…

…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…

…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…

…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…

… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…

…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri   sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…

…şi, cu toate că  era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…

…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…

…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…

…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…

…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…

…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…

…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…

…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…

îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…

…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…

…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…

…mută.

Neţinute despletite visătorii; a venit apa şi le-a luat

Motto: Acea realitate o vei simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică, dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică, doar că unele gânduri nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer; este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne, ai fi captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător …

…ci doar desfătător de himere, muşcând din tine, tu cel care ai strâns gândurile gândurile atâtor tăceri tânjind de dorinţa spusului în solilocviile pedinăuntrului mărturisindu-ţi-le.


Rostirea a ceva ce părea făcută să prindă cu nume ceea ce le fusese dătător, făcând cu putinţă orice apariţie; ceva le ţinea…

…şi nu avea doar chipul unei efemere legături, era ceva ce se născuse după ce îşi ascultase tăcerile, ceva pe care îl crezuse izvorând din răsunetul tăcerilor aceluia din sălaşul tainic al ei, acea tăcere care avea cele mai multe necuvinte fără de sunete de pe al cărei fundal se dezlipise spusul…

… în înnodări care se petrecuseră prea iute, dar nici nu i-ar fi putut prevedea ritmul; simţea că nu va fi nici egal aşa cum nici previzibil nu ar fi putut fi…

…aşa precum printre perdeluirile cuprinzătoare, începuse să se strecoare părerea că, închipuirea că se întâmplă, cuvintele armând, fortificând un edificiu care avea chipul unei construcţii himerice, ameninţat cu năruirea, unul căruia nu ar fi vrut să îi falsifice mesajul, liniştitor învăluindu-l într-o peliculă de luminozitate şi reverie, într-o transparenţă pe care o crease, neretrăgându-i încifrările în care se deghizase, încercând să definească…

…în repetări de însăilări, descheotorate cioburi de vis pe care le simţea câteodată într-un zadarnic căutând încercând să se închege, culori şi sunete nemaiauzite ca într-un vertigiu hipnotic degajând magie despre care îşi spunea că nu ar fi simţit-o slăbind cu timpul nicidecum, farmec lunecător în ea, trăind înăuntrul ei…

…întrerupându-i trecerile tăcerii, acelea în care nu urca şi nu cobora niciodată la fel, ale arhitecturii pulsurilor versatile ale umbrelor ei, când prea accelerate, când prea scăzute iar apoi din nou alergând prin ea…

…aducându-i aminte să nu mai primească minunile ca pe meteori şi că miracolul are legea lui…

…şi nicidecum nu şi-ar fi putut închipui că se va întâmpla să fie închisă în valurile umbrei unei păduri de gheaţă, depărtată ca o siluetă dărâmată, prinsă şi dusă în braţe de lemn mut şi aruncată din gândul imaginaţiei în care îi fuseseseră legate puternic toate visările, gând în care ea nu avusese acea privire halucinantă şi imaginară…

…pentru că astfel ar fi simţit că se uită prin nişte ferestre zidite, încercând să pătrundă necunoscutul, însă întrebându-se câteodată dacă el, stăpânul cuvintelor, nu le trăia doar în vorbire…

…ceea ce ştia ea, era că acelea care s-ar fi ştiut înşelate, ei i-ar fi venit cel mai greu sau nicicând…

…o aruncase pe apă, ca şi cum şi-ar fi pierdut melancoliile din suflet, închizându-şi-o, lăsând-o să se ducă şi nemaiaşteptând-o, nemaichemând-o, nemaipunându-şi întrebările ce îi dădeau mişcare pentru cândvaul unei zile, a unei nopţi oarecare, întrebări pentru neclătinare, pentru a asculta pe mai departe, mărturisindu-şi-o…

…gândurile lui încolăcite pe oase de cuvinte  ce păreau viguroase, spusuri în verbe care ştiau unde se duc şi ce poartă şi care păreau incasabile, dislocate din fierbinte, purtând încă urma vie…

…iar tu îţi şopteai că viaţa unor gânduri rostinde,  ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, dorinţă care ar şti să facă diferenţa între realitate şi vis, acel vis de culoare romantică, unul îndrăznit cu sfială şi poate cu un zâmbet trist, semn al unui fugar, al unui iluzoriu, al unui hărăzit cumva al despletirii, al curmării, al unui friabil, al unei neîncrederi în prestigiul aparenţelor iluzorii…

…la umbra sentimentelor cu pretenţii de durată, la umbra trecutului prin cuvinte definitive purtând măşti amăgitoare şi stingându-i stelele făgăduite, acelea ce nu se văd…

…întrebându-te dacă un cuvânt trăit în imaginar nu ar însemna cumva o inchipuire apropiată şi o realitate îndepărtată, dacă în depărtatapropiat nu ţi s-ar putea întâmpla să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar simţind misterul ca fiind cel al (i)realităţii apropiate, dorindu-ţi  ca nu cumva privirile să ţi se prelingă peste văz pentru că uneori le simţi  cum plutesc în voia ta…

…voia ochiului care se potriveşte, despicând culoarea ultimă în ascuns tainic, văl în spatele căruia trebuia căutată o desluşire…

…ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt, doar că mutând lucrurile şi întâmplările în vorbe, nu doar vorbite ci şi părând a fi trăite astfel, totul începea să capete valenţe incomensurabile, formelor în care se întrupaseră acordându-le o încredere poate oarbă, ai simţi cum devii forţa, exprimarea…

…totul în tine putând

…printr-o presimţire…

…printr-un altfelauzit, printr-un nevăzut, printr-un tremur de părere…

…prin oricare altă puţinătate, să adune înăuntrul lor din tine atât inefabil şi mister şi seducţie cât poate nu ar fi făcut-o altădată alte clipe de realitate…

…întâmplări magice, vrăjitoreşti care te-ar fi făcut să vrei lumea de peste margini, lumea onirică, fiinţele fascinante, acelea care te-ar face să visezi, care m-ar face să uiţi de pravile, dintr-acelea imuabile, fiinţe care astfel te-ar face să vreai să le atingi acel clar-obscur, acel al împletiturii lor în tine ale acelor umbre care sporeau, cu lumina…

…spunându-ţi că atunci când încerci să desluşeşti sau să explici mistere, se cere prudenţă, pentru că poate fi un joc viclean…

…pentru că e o întâmplare care nu se supune logicii, pentru că nu orice este limpede, aparent limpede este şi adânc, după cum nici unui obscur părelnic nu îi trebuie tăgăduit profunzimea şi nici sensul…

…nu îţi puteai spune că ar fi doar un început ce ar fi avut în el deja sfârşitul, pentru că înainte de ase fi întâmplat fusese ceva care îl anticipase, ca şi cum ţi-ar fi fost hărăzit să nu dispară, pentru o vreme…

…ceva pe care îl simţisei devenindu-ţi un timp de tandru, şi parcă îl simţeai ca şi cum ar fi vrut să îţi releveze întregul lui ţinut de taine pe care şi şi ţi le ascundea, fiindu-le propriul creator de mister, căruia nu ţi-ai fi putut închipui că i-ai cunoaşte legile…pe care nu ţi l-ai fi putut închipui ca pe un aducător de clipe în care îţi va fi frig, în care va sufla vântul şi lumânarea din suflet ţi se va stinge…

…primejduind verbul a fi care abia atinsese căptuşelile acoloului, loc de taină unduios şi armonic în sufletulundă, unde stăteai lângă frageda lui urmă din îndărătul făcliei răsfrânte, cu paşi melancolici în privitul din oglinda în care mai descopereai câte un ungher al singurătaţii tale de mai înainte, acel din înăuntru, mult mai înăuntru…

…dar peste care azvârleai o pânză, spunându-ţi că o vei risipi cu un singur cuvânt, restul venind de la sine…

…şi că vei trăi într-un timp al lui care va fi într-altău şi nu în durate paralele…

…în clipe pe care le-ai fi sfârşit, simţindu-le nesigure, născând neputinţa trăirii, a imposibilităţii, şi încetând să le mai crezi dar neputând să le ignori, tentaţie vagă aproape pierdută, smulgându-te semnelor în derivă ale vorbelor goale ca nişte prezenţe fantomatice, certitudini fantasmagorice, pentru că astfel ţi s-ar fi putut întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…iar atunci când ţi se întâmplase, tresărisei, tresărisei atât de tare de parcă ai fi fost limitat doar la spasme, astfel te zvârcoleai, vibrai în gânduri, ca şi cum nu ar fi avut altă stare de identitate decât frisonul şi puteai să te scuturi dar nu ai făcut-o; ceva se strecura în tine, ceva care îţi încâlcea senzaţiile, ceva care dezgropa în tine parcă amintiri ancestrale, ceva ce deopotrivă te irita şi te atrăgea, te ducea în straturile tale sufleteşti, cele de unde te retrăsesei de multă vreme şi acolo te zăvorau, fascinaţii alipindu-ţi bucăţi din care te iscai deşi avusesei ezitări şi precauţii…

…însă sinceritatea lor, cea de care nu te-ai fi putut îndoi, avea o putere aproape explozivă, trezind reveriile sedimentate în tine…

…cele pe care ţi le purtai pe o arcă neştiută nimănui…

…acolo unde îţi duceai chipurile multor făpturi ale gândurilor tale, ale câtorva visuri, în câteva rânduri zadarnice şi caduce…

…acolo, pe puntea nevăzutei arce îi îngăduisei să apară acelei minuni, deşi simţeai că nu va fi pentru multă vreme, acea minune pe care ţi-o doreai într-un pur firesc şi împerecheată cu o genuină sinceritate iar ei i te arătai în tine, în lumea acum atinsă în care nu exista disonanţă, şi nici prisos, şi nici fard, şi nici minciună…

…doar castitatea înţelesurilor

…cuvinte frumoase pe care vraja le-a potrivit, cuvinte care nu au mai avut vreo altă nevoie de a face altceva, ca într-o aventură de vreun fel, decât să fie rostite, ca nişte formule magice, cuvinte care parcă se metamorfozau, dezrobitoare ale locurilor din sufletul tău, de care s-au aninat, cu lumea lor făcându-se focul în tine, spunându-te limpede şi frumos…

...de parcă ar fi purtat un herb, de parcă s-ar fi prelins în tine licoare vrăjită, subtilă, conectând nuanţe şi resorturi, puncte de foc…

…trupul sufletului tău despăturindu-se de nemişcare, de muţenie, şi devenind un rezonator al emotivităţii, fără de vreo spaimă că ai putea sfârşi într-o rană frumoasă, floridă deschidere de sânge…

…pe locul unde vorbelor le-ar fi rămas doar oasele pietrificate ale tăcerilor grele care stăteau să crească în trupul de umbră lângă care se culca sau de lângă care poate nici nu plecase din ea de peste tot, lumină vie cu părul desfăcut în care se întrupaseră nişte cuvinte ce o purtaseră într-o imagine ce iscase îmbrăţişarea sunetelor într-un spaţiu al metamorfozelor, a unei lumi părelnice care ar fi început ca şi cum ar sfârşi, sfârşind ca şi cum ar începe…

…în care parcă te-ai fi aflat într-un labirint lăuntric din care nu ai fi putut ieşi nicidecum fără acel fir de lumină al realului…

…realitate pe care nu o vrei  balizată pe vreun  ficţional, pentru că ar fi  realitatea pe care ai afla-o mereu într-o cu totul altă parte, al unui încotro ce ţi-e necunoscut, ar fi ca şi cum o umbră opacă ţi-ar acoperi un tărâm care s-ar îndepărta tot mai mult de el însuşi, unde poate ţi se va întâmpla să mai simţi silueta unei  amintiri de acum tot mai stinsă, cea care înflorise cândva într-un timp de sub zăpadă pe care o păstra închisă în sieşi…

…pentru că dincolo de i-ar mai fi spus cuvinte, dincolo de trăire nu i-ar mai fi dat decât căderile târzii în trupul apei întunericului, aceea în care îi pierduse corpul rostitor…

…totul devenind între tine şi el umbră fără cuvinte chemătoare…

….simţind cum fiinţa pe care ai pierdut-o, te pierduse…

…simţind cum tu eşti  realul în timp ce irealul te înconjurase, simţind cum pe măsură ce îi spuneai pe nume, repetându-l cuvânt începusei să îi îndepărtezi orice urmă a sensului până la a-ţi deveni cu totul şi cu totul absenţă…

…ştiind acum că spusurile lui nu fuseseră decât aparent ceva sau expresia a ceva, avuseseră poate o semnificaţie imaginară de parcă i-ar fi răspuns lumii ei cu o lume a lui visată…

…scăpându-i realul şi mereu existând o cauză pentru ca realitatea să fie îndepărtată…

…dar nu mai voia să se gândească la asta, libertatea imaginaţiei nu o seducea, pentru că ar fi făcut din ea o întrebare fără sfârşit…

…şi multor gânduri nu le mai spunea de-acum da, când nu îi fusese limpede veghetor, ferind-o de mistificator atunci când se îndreptase prin ea înspre el, în transparent, neascunzând cuvintelor…

…acelora care ar fi ales să tacă, acelora care rătăceau iar undeva la marginea lor nu găseau nimic altceva decât pe ele însele şi atât de înstrăinate, cu înţelesuri falacioase, năluci ispititoare, ştiind că în toate contrariile, de ar fi fost, există un loc de întâlnire, unul esenţial dar iluzoriu…

…ştiind mai cu seamă că totul este trecător, nevrând să povestească lucruri inexistente ori închipuite ale căror nume nu ar fi fost realul

…spunându-şi că îşi va asculta tăcerile, acelea care au cele mai multe necuvinte

…mai cu seamă acelea cărora nu le încercase toate chipurile, fiindcă acolo le putea vorbi mereu unor întâmplări fără să le spună nimic…

…acolo unde urma să înveţe să uite nişte vorbe  care nu fuseseră cuvinte nude şi adevărate şi în ele se înecase ca într-o apă perfidă, una care îi murise dar nicidecum frumos tot ce abia începuse să înflorească în ea…

…dar ciudat, nu avea ochii scăldaţi în lacrimi, nu îşi plângea suferinţa, nu ştia dacă cineva din ea poate cândva îi va continua plânsul, pentru că în lăuntrul ei simţea că stă pe malul unei ape pe care o simţea convulsionată, zvârcolită, din care ştia că va înceta orice sunet răsfirat, cândva…

…pentru că acel care era de făptura ei visător, partea de ea din el, ascultase  în semnele divinatorii, trimiţând să piară în proiecţii onirice dorinţele pe drumuri şi nemaiîntorcându-le…

…lăsându-le să le ia apa, să plutească precum melancolia, precum un păr despletit între nopţile de-acum în culori autiste, acelea care cândva  au fost…

…chemătoare…


Cuvinte de depărtări chemătoare, legătoare de dragoste; ca sufletul în rugă

Motto: Doi oameni se întâlnesc cu adevărat în tăcere, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru ca într-o rugă, în templul sufletului.

 

 

Ce ai putea spune despre închipuitulomdinvis, dintr-un neîncăvenit, în  mentalul ei, lui  deschizându-i-se cu adevărat, rostirea lui, cândva îndepărtată, făcând posibilă orice apariţie, ca loc poartă de magie, arătând, dând, făcând fiinţarea cu putinţă, făcând-o să apară…

…vis care nu va mai exista, care se va sfârşi atunci când nu i te vei mai spune, când nu vei mai pluti pe apa lui, aparţinându-i, petală visătoare, vis care poate nu va cunoaşte o existenţă osificată…

…ce ai putea spune despre fiinţa vrăjită a celui pe care l-ai simţi precum te-ar  lua într-o posesie magică tu, cea de el fermecată, el, cel care ar scrie ca un destin în tine cu litere nevăzute, într-un loc al miracolului, adăstând îndelung gândurilor visătoare ca un fluid ceresc…

…dar fără să o faci în cuvinte imperfecte, să încerci să îl exprimi în felul tău de femeie înzestrată cu simţul încâlcelii, în felul tăumisterios sau liber, fără a falsifica în vreun fel mărturia despre el, fără să o alterezi, fără să o împingi înspre o altă parte, fără să o deformezi, doar proiectând în spusuri lumea din lăuntru, visele tale, neliniştile ce au fost cândva şi despre care ai scris, iar tot ceea ce ai povestit s-a petrecut în tine, ascultându-ţi tăcerile…

…toate ascunsurile tale care ţi s-au revelat, tu, cea liberă în emoţii, liberă atât în îndoială când i-a fost vremea dar mai cu seamă în încrederi în a ta lume, cea care începe odată cu tine în acea clipă fermecată din care izvorăşte mai apoi totul cu voi revărsându-vă înminunat strângător unulîntr-altul, suflete volute…

…ce ai putea spune despre acel din tine care te-ar înlănţui cu inele de argint şi de aur de armonia din lăuntru, cel care te-ar lega strâns de el, în imensitatea înăuntrului vostru şi astfel ţi-ar primi în el trupul, cel căruia i-ai fi în suflet căldură interioară, licoare de foc ceresc al cerului din tine făcută să îi aprindă flăcările…

…acel neştiut, încă neaflat, căruia i-ai spune cândva în gând, pe când ai avea degetele împietrite, ca într-un descântec  al desfăcândelor cheotori, deschide-mă-ţi

…tu, semnfemeie, semn viaţă pe care l-ai auzi  venind de sus, iar tu de jos…

…iar el ar şti cine e în acele petale de epidermă îndrăgostită, mângâind noaptea cu mâini de maci, şoptind cu glas de toamnă, cu unduiri de primăvară albastre-liliachii în braţele verzi brodate cu perle iradiante de lună şi stele pulsând fierbinte sub pielea frunţii…

…cu glezne de soare şi de vânt, ascunzând în faldurile rochiei lumini de stele îmbucătăţite şi aburi de vise  în iţele tivului sidefiu, atunci când te-ar chema în gânduri pe numele tău, zâmbind ascultatului ultimului cuvânt, ispititor, părând că este prezent pretutindeni, fascinând şi stăpânind chiar şi din umbră…

el, acel ce ţi-ar fi cândva ca un gând căruia i-ai spune ceva pe care să îl poţi  defini ca fiind real, rostindu-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ai  da o formă pe care ai  trăi-o ca şi cum ai atinge în cunoaştere concretul, ştiind despre magia percepţiei, aceea în care înlocuieşti realul cu aparentul…

el, cel care atunci când crezi că te-ar tace te-ar vorbi pedinăuntrul lui, acolo unde i-ai fi spus lăuntric, cel care atunci când ar reproduce crâmpeie din sufletulvostru ar face-o cu luciditate, fiind vizual fără de culori înşelătoare, alegându-le doar pe acelea învăluitoare, atrăgătoare, înfăşurătoare, strălucinde ale fericiţilor…

el, cel ce ar fi de o înţelepciune adâncă, acel ce poate să perceapă neauzitul, să vadă nevăzutul şi să prezică neîntâmplatul, primind din altălume, ce ai putea  spune despre esenţa sufletului său, despre gândurile lui şi despre toate culorile lor, cele care ţi-ar părea a avea câteodată o putere divină, despre focurile lui interioare, despre febrele lui care poate l-ar măcina, despre faptul că ai simţi că ar putea dura la nesfârşit în timp ce în jurul lui toţi ceilalţi s-ar descompune…

el, cel căruia i s-ar putea  întâmpla câteodată să se retragă în sieşi, în casa fiinţei lui şi acolo să îşi poarte nişte gânduri precum un emigrant în interior, precum un cuvânt de sine înăbuşit pentru vreo consonanţă sau pentru vreo comuniune tăgăduită, şi atunci să îşi ia un răgaz de el care se poate întâmpla să fie trecător sau iluzoriu…

…să îşi adăpostească sufletul şi îşi atingă toate, rând pe rând, în înlăuntrul timpului tău, cel în care sunt limpezi toate imaginile…

…ai spune că dinăuntrul lui e dinlumină, lumină astrală, că ar şti oricând cum să nu îşi fie destrămare, ai spune că este unic şi cu un destin diferit, că parcă nu ar fi de pe lumea asta…

…că iubirea lui ţi-ar fi înălţătoare, că ar fi zidarul templului sacru al sufletului, cel unde locuieşte spiritul şi unde tu i-ai fi cea pe care ar clădi-o acolo din cărămizi de dragoste puse una peste alta, alcătuite asemănător, acolo unde invizibil, nevăzut, aţi fi uniţi în, acolo unde i-ai fi şi ţi-ar fi forţa…

…ai spune despre el că înăuntrul lui gândurile de da şi nu nu ştii dacă şi-ar avea rostul, pentru că nu ar avea chipul unei imanenţe, tristeţile lui nu ar fi fără de ieşire, că mintea lui nu ar fi stăpânită de limite, că ar fi acel lucid care trăieşte în comunicarea misterelor, cunoscând toate adevărurile ce se ascund sub acest nume, că poate şi-ar spune despre acei raţionali că sunt goi de acest mister, că dacă ar trăi vreo nelinişte  ar putea să o înlăture într-un mod magic, că ar fi un spirit căutător al câmpului vast, cel al unei lumi sensibile…

…că magic ar vedea concretul ca o întindere a viului peste tot, că a învăţat să meargă prin lucruri străbătându-le în transparenţa lor magică, însă poate că dacă ar locui înăuntrul unui mister ar fi ca şi cum i s-ar întâmpla într-un nonsens…

el, observator complex  şi complet echipat al colţurilor cât şi al marginilor existenţei despre a cărui lume a lui, lăuntricul, ai putea spune că este clădită asemenea unui ziqqurat, şi poate nu l-ai putea înţelege decât pornind de la vreo teorie cosmică, dacă ai învăţat câteceva despre diviziunile universului său ori despre tărâmurile lui de adânc sau despre munţii lui celeşti, el stând acolo ca într-un imperiu al unei transcendenţe, unul mistic, el ca o fereastră deschisă înspre absolut, una deschisă magic…

el, care poate ţi-ar putea spune că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, dar nu astfel simţindu-le, pentru că dacă ţi s-ar întâmpla ar însemna că astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului…

el, care poate ţi-ar spune poate că nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil; încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvinteleiluzii….

…tu, cea care i-ai răspunde că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm, că viaţa unor clipegânduri cele a căror expresie ar fi irepresibilă, de-ar fi rostinde, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri,  nu le-ai vrea ocoale în samsari de nespus, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel înfrânt, şi nu ar fi himeră…

…ar avea puterea închipuirii tale, a a credinţei, a voinţei şi a dorinţei, iar un spus despre ele ar fi într-o nuanţă care nu ar schimba defel esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi cu putinţă, ca şi cum ar exista, tu ştiind că gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzăm vreunul, şi ni se mai poate întâmpla să negociem cu înşine o înţelegere a unor sensuri uneori…tu, cea care le porţi semnele fără ziduri neferestruite, a acelora magice…

…de parcă ai înomeni îngerescul…

…tu, cea care ar răspunde că iluzia o gândeşti ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, o întâlnire dincolo de real şi de posibil, că se poate întâmpla câteodată ca şi lucrurile reale să poată apărea precum nişte aberaţii fantastice, dacă nu ar purta un semn simbolic, unul spiritual, care este cel previzibil dar şi sens unic al inconsistenţei lor, tu cea care ştii despreceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…

…tu cea care ştii că iluzia şi realitatea, raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului ce sunt deschise înspre privitul lumii, sufletul nostru având adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…

…în noi existând trăiri mistice, focuri ale sufletului, iar despre scrisul acelora care se spun în poveşti ai putea crede că e o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină…

…uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…tu, cea care crezi în ceea ce se aude în tine, în ochiul pedăunăuntrul tău, acela căruia i s-au atins tot feluri de priviri de ale lui, şi fiecăreia dintre ele i-au dat un nume în amintirile tale, un sens acolo, în fiecare rădăcină a lui în fiinţa ta de lumină pe care a încorporat-o în făptura lui, cea pe care o văzuse atunci când începuse să te întrezărească, atunci când începusei să capeţi semnificaţie chiar dacă poate imaginară, dar ştia că nu te caută nici neclar şi nici nesigur, şi ca pe cevarecunoscut, iar lumii tale îi răspundea cu lumea visată, răspunzându-i…

…iar tu le urmai gândurilor şi îl simţeai mai aproape ca oricând şi îl primeai cu seninul, aşteptare în plină certitudine în altlocul unde voi începeţi, beatitudine mistică…iar el ştia…

…tu care ai veni  pe căi de argint de lună, pe cărări de flori de număuita  şi umbre de castani, în cuvinte legătoare ale însinguratelor instanţe ale tăcerii, acelea pe care le simţeai ca purtând în ele semnele unei magii în limbajul  tău sufletesc, cuvinte cărora le asculta în tăcere urma pedinăuntrului, cea în care l-ar întâlni  pe el, mărturisindu-i-se ca într-o rugă, cu trupul sufletului tremurând, ca într-un gând de taină…

…unul în care se spune pe ea sieşi, acordându-şi un privilegiu ei, acela al descoperirii unui mister în care înainte de a porni spre a-l desluşi, în tăcerea de vrajă ale rostirilor nespuse cuiva vreodată şi adunate-n ea doar pentru el, mister al întunericului umbrelor ei, acelea care ar învălui lumina în taina focului, gând în tăcere vorbitoare, veghetoare deasupra şi dedesubt, în care s-ar simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi se rosteşte atingându-şi fiecare literă a lui, cel pe care ai începe să îl zideşti înăuntru-ţi ca pe un spus pe care ai începe să îl articuleze şi în care tot ea ar fi stăpânit semnele şi tot ea şi stăpânitoare al înţelesurilor, şi cărora nu ar vrea să le dea ocoale în samsari de nespus, iar semnificaţiile să fie cele consimţite…

…din clipa în care ar simţit zborul mişcărilor sufleteşti, când şi-ar spune că un sentimentalism prelungit nu debilitează fiinţa vulnerabilă, iar vulnerabilitatea ei era frumuseţea, când ar simţi cum o acoperă farmecul magic al lui, în câmpul cu stelele, cel al flăcărilor cu gust de coajă de copac şi albastru dintr-altă lume necunoscută dar bănuită…

…lăsându-se îmbătată de el sub învelişul pielii visului…

…călătorind într-o lume care ar apropia-o nemijlocit de ea în care să i se pară că ar avea îndrăzneala de a dori altceva diferit de ceilalţi muritori…

… din acea clipă, chiar şi iluzie de-ai fi, i-ar fi  acel în care ar crede tot ceea ce ar avea de visat, minune întinsă între timpul vostru, în lumea de voi, cea care v-ar produce un timp al ei, timpul lumii voastre, lume magică şi adevărată, forţa sa vrăjitorească răsfrângându-se asupra voastră, credinţa în puterea ta protejând-o, sporindu-vă astfel puterea numelor, cele pe care vi le-aţi da unul altuia, şi a cuvintelor voastre…

…deschipuite.

 



Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.


Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.



O femeiefloare în anotimpuri; înveşmântânde visuri cu gust de culoare romantică a fiinţei pure

Motto: Lumea unei femeifloare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă, dar perisabil, va avea întotdeauna unitatea corolei şi forma petalelor ei; lumea unei femeifloare nu o vei putea cunoaşte decât dacă adevărul tău e dragostea.


O femeiefloare în anotimpuri are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise, dintr-o femeiefloare, înfăşurate strâns în faldurile intime ale sensibilităţii, se ivesc neîncetat litere pentru care tainele au dispărut, o femeiefloare mai are încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zboară nişte fluturi albaştri, are nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce ar aduce cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat, nu, nu e a zilelor ei de nisip, precum le simte pe unele ca fiindu-i câteodată, nu, acea pudră magică este a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie e de la praf de zâne…da, este atât de uşor să recunoşti o femeiefloare…

…privind-o doar, gândeşti că o femeiefloare în anotimpuri are sufletul pădure, o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din flori de castan şi seminţe de rodie…

…e din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…

… o  femeiefloare se poate strecura în forme esoterice, alegorice, simbolice, are cele mai multe linii, straturi şi perspective, ochii ei sunt acei care văd nevăzutul şi care aud neascultatul şi de multe ori se întâmplă în sfială ori în amânare, despre o femeiefloare nu vei putea gândi niciodată că este abia, grăbit şi simplificator,iar tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite, încercând halucinantimaginarul precum pătrundere, deşi îţi păreau a-ţi fi neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut, tu, cel care vei visa  în culoarea ei desfăşurătoare, aceea de  fierbinte…

…o femeiefloare are toate culorile, în nuanţe nesfârşit de blânde dar şi aprins de aprige, însă mai presus de toate are culoarea mântuirii, aceea cea mai adâncă, pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale în transparenţa absolutului ei de diamant, o femeiefloare are căptuşelile sufletului din petale de doruri din care câteva uscate…

…femeiafloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate…

…o femeiefloare are răzvrătiri care o înăbuşă, are patimi care o răscolesc şi care o fac să se simtă atât de vie, pentru că astfel se trăieşte, ca pe un act pasional, îndepărtată în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins care altfel i-ar fi fost; deşi dorit, cu neputinţă însă, ei, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între ea şi însăşi străbatere şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri, atunci ştiind că va alerga slobodă, cu tălpile desculţe pe tăciuni de jar albastru, azvârlind  toiagul raţiunii…

…unei femeifloare i se poate  întâmpla ca să îi apară în vis un el, făcut din aşteptări, dar nu o întâmplare preacurândă, un el încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă, în rostire de cuvinte adamice  căreia acolo, în acel vis, i se dă mistuitor neîntrebată, o limbă în care nu sunt cuvinte…

un el altundeva încă de ea, el cel ce va fi făcut din ochii ei, din palmele sufletului ei, atât din cea dreaptă cât şi din cea stângă, cel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din coral înmugurit,  din pietre albastre  şi din cochilii marine, din apă, din aer şi din foc, nu din pământuri, din vânt, din drum, din lacrimă, din mărgăritar, din pustiu,  din colţuri de stea…

… din solid, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din nopţi adânci înrădăcinându-se în ea, din întunecate sclipiri, din vuiet, nu din foşnet, din târziu, din absenţă,  din scrâşnet, din tăcut fără gânduri…

…o femeiefloare este un suflet care trăieşte ca o somnanbulă, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse, neaflate încă, paşii încotroului ei fiind mereu cei ai visătoarei; drumuri ce nu poartă alte urme…

… spunându-şi că prin a voi şi a visa e liberă să îşi provoace realul de către posibil, ieşind cumva din jocul întâmplării, spunându-şi despre vis nu ca despre o ficţiune, ci ca despre o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea aducând-o pe faţă, înlăturându-i astfel o imagine falsă şi ştie că toate neliniştile ei şi le va stinge una câte una în călătoriile ei reflexive şi nu va conteni să caute în ea cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

….în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţeleagă, ştiind că poate va petrece o vreme doar aşteptând cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să i se deschidă iar atunci când va fi ca să i se întâmple, o va prinde şi o va arunca în vârtejul întâmplării, fiind ea cea care o va isca, trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ar face-o definitiv, biruindu-şi toate împotrivirile şi sfărâmându-şi toate stavilele…

… apropiindu-ţi-se ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie, pentru că nu o vei putea cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu o vei putea înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei…

…o femeiefloare vede dragostea uneori ca pe o fantezie dusă până la halucinaţie, ca pe o ficţiune ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă; un el, pelerin în marea sufletului ei; o ea, fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, iubirea…o femeie floare îşi este adevăr, acea alcătuire din înăuntrul fiinţei sale, altarul ei sacru; îşi este realitate absolută, în frumuseţe rostindu-se în ea, din ea în alţii revărsându-se..

….o femeiefloare are atât de multe secrete pe care tu nu i le vei descoperi poate vreodată…

…pe o femeiefloare o simţi adeseori ca fiind precum o scoică…

…o femeiefloare ştie că toate acele călătorii pe dinăuntru sunt drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii, acei alţii prin care ajungi la tine, şerpuinduri pe care înveţi mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul…câteodată vei simţi că nicicând nu vei ajunge la sufletul cochilie al unei femeifloare…

…o femeiefloare ştie că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe, o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese, plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea, a ei în ceilalţi, a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…o femeiefloare în primăvară ar vrea să i se poată întâmpla să uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese, dar acelor gânduri mereu li se va împotrivi, pentru că i-ar răscoli furtunile din suflet şi va şti cum să se aibă din nou, dându-i-se sieşi, regăsind-o pe cea de odinioară, acea o oarecare a altcuiva înainte de ştiut

o femeiefloare în primăvară va fi mereu undeva, dar mult mai departe decât acolo, iar ei cel mai departe îşi va fi în imaginaţie…

…va fi mereu stăpâna visurilor ei, ştiind că dacă un vis te presimte, te urmează şi, dacă îl laşi, se va desface în sunete la nesfârşit în ritmul inimii tale, vis ce îi va şopti despre tine, despre cel care  într-un încăneîntâmplatcândva  va vorbi, o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate;  astfel o va spune despre tine…

… tu, neştiut pe care nu va încerca să îl îndepărteze din imaginaţie, pe care  l-ar putea simţi, fiindu-i nefiindu-ţi, când va începe să îşi spună despre tine, mărturie a neficţiunii ei…

…şi atunci i se va întâmpla cumva să te apropie în nopţile ei de monologuri ale lăuntrului, simţind cum într-un fel ciudat te-ar exprima în ea explorându-te ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată…

…ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri şi niciodată aceasta nu i se va părea un act gratuit, când îi vei fi…

…o femeiefloare în primăvară este cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, pentru că îi este atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt, visându-ţi-se şi simţind că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o şi parcă vrând să îi spună că se agaţă de un colţ din ea având încheieturile prea fragile într-un spaţiu stăpânit de contraste, spunându-şi sieşi o poveste cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele

…ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte nicicând spuse şi care se prelinseseră din ea, ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului, de semne, acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei, toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui…

…o femeiefloare îţi va fura din priviri cu un altfel de văz, precum un tâlhar…

…şi nu există un tâlhar mai adevărat ca dragostea

…o femeiefloare în primăvară  e făcută din visuri şi crede în ele ca în nişte întâmplări în care uneori îi pare că totul continuă şi o face de parcă ar fi de la început, întâmplări magice în lumea ei…

…aievea.




Februarie; ora douăzeci şi cinci

Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.

Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.

 

Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…

…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…

…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…

…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…

…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…

…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…

…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…

…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…

…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…

…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…

…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…

…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…

…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…

… iluzie între ce trebuie spus şi spus ce trebuie…

…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

…creaturi care nu sunt decât farse…

…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…

…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că  totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…

…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…

…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…

…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…

…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…

…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…

…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…

…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…

…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…

…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…

…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…

…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…

…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie  pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…

…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…

…oră fără timp…

clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…

…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă,  precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…

…ci precum un sfârşit…

…continuu.

Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.


Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

cândva.


Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.


Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaştu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusulşi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.