Toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns

Motto: Când toate răspunsurile dispar, apare adevărul lăuntric.

 

Încerca să-şi potolească suviţele gândurilor rebele, mişcându-se înăuntrul ei ca în captivitate, îşi tot muta scările cuvintelor pe care nu îndrăznea să le urce pentru că un cuvânt însemna un sfârşit, că după el va urma tăcerea, îşi tot izbea ferestrele lor de ziduri cu nădejdea că le va face ţăndări, dar gândurile-ferestre rămâneau întregi, nu le pierdea, aşa ca pe oricare pierdere ireparabilă, îşi punea mâna la urechi ca să nu le mai audă, căci pentru o vreme rămăseseră într-o tăcere desăvârşită şi acum începuseră să se desfacă, să îi vorbească, să o îndemne să privească înafară înspre un lucru pe care dacă ar fi căutat cu mâna fie şi în negrul nopţii l-ar fi găsit,

şi atunci încerca să închidă ochii dar ochii ei rămâneau deschişi şi începea să se simtă vinovată că nu voia să privească, nu trebuia decât să deschidă una dintre ferestre,  îşi spunea mereu în gând dar nu îndrăznea, iar asta o simţea ca şi cum avea să se întâmple la infinit, aşa că strânse pumnii în care îşi ţinea nişte cuvinte nepereche legate cu noduri mari şi  se opri în faţa uneia dintre ele şi ascultă, şi îşi  spuse că ea şi cu acea ferestră nu se vor mai vedea niciodată, acea fereastră fiind platoşa ei de sticlă împotriva propriilor tăceri şi refugii,

acolo unde încerca să îşi înşele rămăşiţele culorilor unor zile cu o amplificată sensibilitate, trăindu-le doar pe acelea vibrante care fără înşelare îi vorbeau, văzându-le pe celelalte amăgindu-se de după perdelele unei realităţi din care absentau, sărind peste ceea ce ar fi ajuns  să dispună samavolnic de resorturile fiinţei lor, aşa că se hotărâse să le picteze pe acea fereastră doar că nu găsea nuanţa potrivită pentru furtunile ei, nici pe cea a vreunei iubiri incandescente şi nici nu prea nimerea contururile nopţilor liniştite, mâna îi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde,

pentru toate lumile pe care nu şi le începuse gândindu-se să folosească albul, pentru cele închipuite nicio culoare nu i-ar fi părut mai potrivită decât albastrul pentru că acesta avea un drum al nemărginirii pe care orice ar fi fost atins cu adevărat s-ar fi preschimbat în imaginar, călăuzită pe el de amintirile fără amintiri, părându-i-se că ar mai fi fost cândva pe-acolo, spunându-şi că din tot, cel mai lesne este să ţi le travesteşti, să-ţi travesteşti amintirile, dar nu într-atât încât să ajungi să te îndoieşti de adevărul şi realitatea lor vrând să trăieşti uitarea cea izbăvitoare, numai pentru că doar uitarea are o memorie fără

cusur.

Publicitate

Uitarea dintre asfinţitul ce este şi răsăriturile ce nu sunt

 Motto: Niciodată nu rămân aceleaşi cuvinte, şi tot aşa, până la sfârşit, ceea ce trebuie să se sfârşească, se sfârşeşte.

Femeia de la apus vorbea foarte rar când cineva o întreba despre ceva, oprind-o la malurile gândurilor ei, şi atunci răspundea mai mult şoptit, cuvintele ei ceilalţi luându-i-le ca nehotărâte sau ale unor sensuri tainice cu înţeles doar pentru ea pe care le ţinea încleştate şi înghesuite, trecând mai departe în rochia ei de mărgele din sticlă care îi acoperea goliciunea, mişcându-se din ce în ce mai descompus la crepuscul, când se lăsa seara simţind de-a dreptul că se evaporă, atunci când oasele ei deveneau transparente şi în jurul ei simţea cum se înfăşura vidul ca iedera,

şi-atât de îndepărtată părea celor care abia o mai vedeau încât aceştia se întrebau dacă era cu adevărat o răsfrângere a viului, dacă era cu adevărat reală, metamorfozându-se incredibil la acele ore ale zilei când totul se pregătea să asfinţească iar cei care se întâmpla să fie în preajma ei trăiau o inexplicabilă moleşeală ca şi cum le-ar fi adormit toate simţurile şi atunci simţeau în tăcere cum, asemeni femeii de la apus, se evaporează şi se usucă, se sting şi se macină în umbre, şi înţeleseră de ce, cândva, aleseseră nişte lucruri să uite cu voluptate, aşa cum alesese să facă şi femeia cea cândva cu ochii fierbinţi, asta întâmplându-se cu mult timp în urmă,

în acea vreme fiind văzută mai mereu hrănindu-se cu lumină, îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi pe care privirile oamenilor îi atingeau, dar pe care ea nu se gândea să îi ascundă, zdreliturile ei fiind de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, clipe lăsând în urmă întâmplări, clipe pe care le rupea una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, venind înspre cine ştie ce doar de ea,

şi fusese vremea când oamenii începuseră din ce în ce mai rar să o audă, o vedeau doar trecând, trecând şi lăsând în urmă nimeni şi nimic, o femeie de apus cu ochi mari şi rochie aspră din cânepă şi lână netoarsă, aşa începuse să se îmbrace, rochia atârnându-i greu pe trupu’i gol şi firav, la fel de greu ca zilele şi ca nopţile trăie în cruce, atunci începând să se preschimbe pe nesfârşite în femeia asfinţindă cu tălpile paşilor sufletului tocite pe care niciun cuvânt din cele în care crezuse cândva nu o mai ajungea din

urmă.

 

Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.

Ultimele trepte ale gândului din tâmplă

Motto: Dragostea e o întâmplare în care e doi necunoscuţi  se întâmplă neîntâmplător unul altuia.

Îmbrăcată într-o rochie cu pliuri tainice unde păstra amintiri din felurite unghiuri, femeia clipelor scurte şi irepetabile, cu picioarele desculţe, dansa cu liniştea de o culoare mişcătoare, cineva, de la depărtare, încordat, aşeza peste ea o privire grea, ceva între ei nu se mai potrivea, sau lipsea, sau acum era de prisos, nu era nimeni de vină cu nimic, doar fiecare îl strânsese pe celălalt în pumn şi îl aruncase în lavă cândva, între două toamne, foc rămas neisprăvit, sau poate memoria fiecăruia era într-un impas, gândurile lui, de la un capăt la altul, gândurile ei, de la un capăt la altul, erau mişcări nesincronice ale timpului individual, gândurile lor coborau nişte trepte, erau, din nou, destrămări către noapte, mersul către noapte nesfârşindu-se pentru amândoi în acelaşi timp, cuvintele ce le-ar mai fi rămas ordonându-se ca un joc textual eliptic, şi în unul şi altul continuând fără celălalt,

undeva, într-un loc, el va continua să aştepte o himerică întâlnire, undeva, într-un vis, o va creea şi recreea fără încetare, până la delir, iluzii ce vor fi imediat frânte, o retrăia până la halucinaţie, din toate gândurile astea ieşind olog, după asta toate gândurile bătând în tâmplă se vor sparge de pereţii capului, ca valurile, el nu va sta prea mult în acel loc, un loc  ferit despre care dacă vreunul dintre ei ar povesti, nu ar face-o în platitudini, deşi oriunde altundeva ea e aceeaşi emoţional serafică, atunci când nu e în fierbere,

şi locul ăstuia femeia din mreje de mătase i-a spus  într-un fel pe nume, aşa l-a ferecat cu înţelesul în câteva cuvinte, e locul în care rămâne singură cu ea ca să ştie ce vrea, acolo nu se zbate evanescent, acolo îşi trăieşte lucruri în durate eterne, acolo hoinăreşte prin suflete pe care le înţelege cu voluptate candidă fără ca ele să i se împotrivească, acolo încurcă zilele între ele şi zâmbeşte la amintirea lor, acolo niciodată nu are umerii puţin aplecaţi şi nimic din jur nu o înspăimântă, acolo nu are cenuşi, nu are nopţi reci, acolo nimeni nu îi poate răpi frânturi din viaţă, nu se poate desprinde de ea,

e un loc al ei ca un solilocviu şi singura fiinţă care ştie de existenţa lui e cel căruia i s-a arătat aşa cum e de niciun gând împiedicată, înspre el îndreptându-şi cândva fiinţa ei întreagă, fără să mai încerce să se ferescă înăuntrul ei de tot ce era fragil, fără să se mai strângă în ea însăşi, iar acolo, în locul acela, cu lucidităţi sceptice, el poate că o va aştepta sprijinit de-o piatră  pe ultima treaptă a gândului, pe ea, sângele lui, deşi poate că asta nu va fi niciodată ultima lui

aşteptare.

 

Rochiile anotimpurilor trecute

Motto: Un detaliu poate exprima completul.

O rochie de’o culoare palid-visătoare mă aşteaptă întinsă pe pat, mărturia mea că exist, de fiecare dată când o îmbrăcam, prea puţină sălbăticiune încordată, mă dominau nişte simţuri şi mă aştepta o călătorie, mă întorceam într-o tăcere desăvârşită, o cunosc în detaliile ei cele cele mai intime, n’aş vrea să mă creadă naivă, ştiu de de e acolo, dar eu nu mai sunt femeia aia despre care spuneam odată, aia îmbrăcată în rochii scurte care îmi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi, zdrelituri de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încercam să le sfărâm în timp ce îmi purtam clipele lor în călcâie, smulgându-mă dintre norduri,

clipe pe care le rupeam una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, sunt rochii însă în care nu poţi ajunge atât de departe, rochiile mele dorm cu capul în jos, atârnate pe umeraşe, acelea ale căror clipe fuseseră ale unor inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştept vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, tot ce ştiam nu se mai aseamănă cu nimic aşadar unele rochii sunt în zadar, e prea târziu să mă mai mişc în ele, niciodată nu le întorc pe dos, sunt mereu pe faţă, feţele tăcerii, când, odată sfârşit războiul cu tine însăţi, nu mai ştii care a fost învinsa şi care învingătoarea, cea care învinge în zadar,

alea care zac pe fundul şifonierelor sunt cele în care de mult nu mai tremur de încordare, în vremea când mă chinuiau aşteptările, nu le-aş putea uita niciodată, am o memorie ciudată, privind în amintire alte câteva rochii trăiesc acel sentiment atât de viu al pierderii, îmi amintesc fiecare detaliu al lor deşi nici nu mai ştiu de când nu am mai îmbrăcat vreuna, îmi aduc aminte de acelea în care, îmbrăcată fiind, mi-am spus rămân, dar nu poţi face să stea ce e făcut să plece, există însă întoarceri definitive, am câteva rochii în care, îmbrăcată fiind, am întâlnit din întâmplare ceva, şi am trăit o cumplită nostalgie după, cea mai mare voluptate a mea ar fi acum să le sfâşii, am trăit înveşmântată în ele predarea definitivă, dar asta am ştiut-o numai eu, de rochiile astea m-am dezbrăcat pe întuneric,

întunericul naşte frenezii şi terori, întunericul meu fusese nepătruns şi îmi trecuse de el,toate rochiile mi le-am îmbrăcat după legile fiinţei mele, în toate rochiile mele am fost şi am rămas aşa cum vreau

să fiu.

Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.

 

 

 

 

 

 

 

Când, în clipe de întâmplări neîmblânzite, pălite ori întârziate, ţi se face frig pe muchia lamei echivocului, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, şi mai cu seamă putinţa de a opta o dată, doar o dată şi definitiv

Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt,  că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.

Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar,  ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…

…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…

…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…

…să nu o uiţi pe acea  din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…

…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…

…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…

…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…

…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…

…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia  toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…

…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să  le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…

…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de  o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…

…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…

…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…

…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…

…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…

…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…

…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…

…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…

…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…

…doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…

…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…

…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…

…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…

…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…

…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…

…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…

…un ceva al unui teritoriu presupus…

…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…

…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…

…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…

…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…

…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…

…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…

…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…

…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau  să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă…

…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…

…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…

…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi  doar o dată, doar o dată şi…

…definitiv.

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

…iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare…

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Oamenicuvinte; noduri dezlegătoare, deschipuitoare, din prinzătoarea sufletului

Motto: Viaţa în care fiecare este ceea ce caută e aventura aflării; a noastră de înşine, noi, pereche de nelinişti pe pământ şi între cer şi pământ, spundu-ţi că ce se află deasupra se află şi dedesubt, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu, viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-se prin împlinire, fiecare fiind creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui, fiecare un foc lăuntric ce arde, fiecare, omdrum pe care trăieşte aflarea de alte suflete de oameni prin care ajunge la el, oameni care, aidoma lucrurilor, sunt zugrăveli sub care se ascunde mereu ceva, trebuind deschipuite…

…fiecăruia întâmplându-i-se să îşi prindă sufletul în capcana dragostei.

 

Când un omcuvânt îşi face încercarea în lumea ta, mergând pe drumul pe care inima îl duce, primeşte-l ca pe o sferă…întâmplare de cuvinte care leagă un suflet de un altul, restul potrivindu-se pe tăcute, făurind al armoniei simţurilor, cuvinte care sunt Cuvântul, spus cu puterea unei rugăciuni, dacă e rostit cu credinţă în ele, rostiri trecându-le dintr-un gând într-altul…

…cuvintele unora prăbuşindu-se cu înţelesul mărginit în silabe negăsind nici unul care să îl ridice, lăsându-le acolo, ale nimănui, refuzate, netrăite, negândite, fiecare cu tăcerile-i rostitoare, într-atâtea nuanţe de voce şi de sens,  lumea ferecăturilor acestora fiind aceea în care te închizi fără de fragmente înstrăinate, deschizându-te în urme; cele răzbătute şi cele previzibile, unde ascultatul lor este liber şi nu reprimat, după o vreme multe dintre aceste gânduri căpătând o finalitate; a unora tulburătoare, enigmatică a altora…

…oameni de nesfârşinde semne zvâcnind în litere şi ţinându-se strâns de rostire, precum înecaţii senzorial şi afectiv în marea sufletelor, răvăşitori de valuri; suntem gânduri în cuvinte, sublinieri de semne, dintre acei magi ai lui, ai limbajului, unii…

…oamenisubstantive şi oameniverbe care nu sunt semne uscate…

…tuturor, cuvântul dragoste ne dă o tresărire a venelor…toţi avem speranţe; iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem şi începem să o facem cu toată fiinţa noastră şi cărora ne rugăm cu ochii închişi iar alţii poate se dau nerostirii, îşi închid cuvintele, fără de zgomot, lin, şi le tac ca să nu mai audă nimic şi să nu mai fie răscoliţi, iar semnele lor vor sfârşi prin a fi, într-un cândva, obliterate…

…unii poate se rostesc cu pauze şi cu străduinţe, cu o mare silinţă în a o face, încercând să iasă din ei, din lumea lor, ca într-un timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi prea mult pribegind…alţii poate sunt nişte singuratici în sine şi nu le-ai putea desluşi spusul, pentru că nu s-ar da rostirii, şi poate că ar trebui lăsaţi în desluşirea lor, cât o poate duce până la capăt, neavând nevoie de cuvintele altora alături, împiedicaţi de ele dincoace or’ dincolo…

…cuvintele unora sunt înşelătoare, atât de înşelătoare în travestiul lor discursiv…

…cuvintele altora au darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire înşelătoare, spusuri ale celui care le mânuieşte întru prefăcătorie; cuvinte măsluite de care sufletele lăsate pe pământ în spus de alb, cele care aud pedinăuntruri, revărsându-se fără de tulburări peste semne, trebuie să înveţe să se ferească, pentru că acestea nu vor înceta să vină înspre ei…

…uitând cu aceeaşi uşurinţă cu care au făgăduit…

…urzeală învăluitoare în timpul amăgirii, cel al chemării insistente fără a le putea bănui ameninţarea desfăşurătoare în voie, împresurătoare, răsturnată înfăţişare, strecurare în sufletele voastre nebănuitoare, alunecând prin voi până la os, împletitură otrăvitoare; treziţi-vă de ele, de cuvintele cu ochi sticloşi privind înspre voi, încercând să vă dizolve în ele, să vă facă să vreţi să le fiţi acolo, în lumea lor…

…lumea unor suflete de apă otrăvită pe care dacă le vei sorbi te vor avea, avându-le; refuzaţi-le mizeria spiritului, a comunicării…refuzaţi-le impuritatea, acolo cuvintele au putrezit şi oricât veţi aştepta să apară ceva din ei pe drumul pe care îl veţi crede a fi dusul, acolo nu veţi vedea pe cineva; veţi întâlni pe nimeni…iar acel drum nu vă va duce nicăieri, este dintr-acela ce merge înapoi, niciodată înspre înainte; este cuprinsul privirii din umbră nespusă a ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile, de ar fi existat vreunele cândva; sub numele lor se ascunde uscăciunea lumii lor oarbe…

…nu îi lăsaţi să vă citească ei mai mult decât vi se va întâmpla vouă, nu îi primiţi în voi; existenţa voastră în a lor viaţă va deveni un simulacru, şi de nu un joc, ca un joc atunci şi îl veţi învăţa pe cel al plânsului mai cu seamă, atunci când veţi simţi realitatea ca şi cum vi s-ar lichefia; nu vă încurcaţi cuvintele cu fiinţele înghiţitoare, vor sfârşi prin a vă devora, de le-aţi rămâne…

…sfărâmaţi-le venirea înspre voi, aduceţi-vi-i aproape pe acei din semnul sângelui vostru…

… pentru că cei din sângele vostru vă vor fi urmă călăuzitoare, vor fi acei pe care îi veţi simţi crescând în voi întru dăruirea într-acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului cu finitul infinitului…

…acei ce vă vor fi urmesuflete  pe care le veţi privi, aidoma lor, pe dinăuntru, pătrunzându-le şi deluşindu-le, ducându-le din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum sunt şi iubindu-le pe mai departe, negândind vreun sfârşit, acela de a nu le mai fi  pământ oamenilor-rădăcini, de a pleca, nemaifiindu-le rămâietori, pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…şi chiar dacă va fi să se întâmple cândva, atunci când sentimentele vor pleca înspre trecere, încercănatele însingurări de ele vor rămâne încatenate în amintiri, şi mereu îi vom purta cu noi ce acei în care ne-am lăsat gândurile, ni se va întâmpla să ne rostim acelor amintiri de ei de odată, dacă nu vom rezista seducţiei memoriei, această atât de primejdioasă cutie a pandorei câteodată…

…voi, oameni atingere de ceilalţi din ochii sufletului vostru, singură vedere, văz desăvârşit şi pur, rămânând în ei ceea ce sunteţi, sufletedragoste, fiinţe de gânduri minunate, primite cu uimire în trupurile voastre de visuri truditoare, cândva pustii, cândvaul de dinaintea venirii lor, când nu eraţi decât pelerini în lumină de gânduri fără urmele lor de paşi, nemaipustiu fiindu-vă din clipa în care ei, ceilalţiidinvoi, v-au chemat la ei singurătatea în mirajul apei vii şi clare precum cleştarul, sorbindu-vă stinşi şi arşi de dorinţa altor suflete fără de prihană, purtându-vă înăuntrul lor ca pe un drum al neîncăpăşitelor urme, cele de acum ale împreună cu dragostea călcând…

…dragostea eşti tu, sufletule, tu, cel sau cea în care se încearcă o lume, ademenindu-te ispititor, una stăpânitoare, în clipele reale ori iluzorii ale suveranităţii ei; uneori ni se revelează ascunzându-se, potenţându-şi astfel prezenţa; dragostea, unora splendidă nălucă…pentru alţii o poveste de mult adormită, o poveste cu a fost odată ca şi când niciodată nu s-ar fi întâmplat…

…dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei, din înăuntrul lui…

… acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, în lumea dragostei, vis edenic; un el şi o ea călătorind ademenitor unul prin visul celuilalt, ascunzător al misterelor cerului pedinăuntrului în graiul stelelor, făclii ale voastre…voi suflete ce aveţi vocaţia iubirii…

…cei care ştiţi că dragostea este o întâmplare, putându-vi-se întâmpla sau nu…

… un act magic…

…care, ca oricare act magic, ia timp; clipe trecând pe arcada lui, poate uneori prea multe;prea mult câteodată… de aici ispita uneori de a nu mai crede în mirajul ei, iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră, una poate funambulescă…

… o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare; acolo cred că există un fel de demonie creatoare de ea, una romantică prin excelenţă, căreia fiecare i se va supune, atunci când i se va întâmpla să îi vină dinspre partea cu ea, cu dragostea…

…acel suflet căreia i se va spune cu ochii închişi într-o nouă limbă, cel care te va trece prin tine înspre însuşi în tăcute cuvinte cu înţelesuri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, acel suflet care te va duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul unuia de celălalt se va pierde unul într-altul, într-o rostire pură, trăindu-şi paradisul scriptural…

…acel suflet care îţi va topi toate acele clipe în care ai fost doar gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile, gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună, aflate, oricum, într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape otrăvite…

…multe clipe deşarte ale unor gânduri cu chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere…o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde…toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru alte gânduri când poate nu mai credeai în întâmplarea magică în care două fiinţe, într-o realitate absolută, se vor topi una într-alta într-o unică şi translucidă compoziţie în dragoste…

…dragoste căreia fiecare i se va rosti în limbajul inimii, dragostea semiotizează enunţarea, dragostea pe care o receptezi prin coduri sinestezice, dragostea care îţi e pătrundere până în rădăcinile fiinţei, dându-ţi darul dezvăluirii nespusului, fiind căutătoare în tine de rostiri potrivite pe care le credeai cu neputinţă de a-ţi fi aflate…

…dragostea care e Cuvântul, neuitând vreodată că pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul, iar de unele tăinuite nonspusuri vi se va întâmpla poate să vă amintiţi obsesiv, dar zăgăzuite vor rămâne în voi, dintr-un motiv anume ori dintr-un anume motiv, unul dintre ele fiind cel real, unele cuvinte ale gândurilor cautând poate o cale de scrutare a înţelesurilor, rămânând pentru o vreme încuiate, pentru a nu fi obligate sufletele purtătoare ale lor să şi le travestească sau să le pună măşti retorice, semiotice, depinzând de succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, astfel tăcându-le doar; semnificativ…nu le lăsaţi acestor cuvinte prea mult singurătatea; nu fiţi prea singuri de ele…

….suflete călătoare înspre rostire de taină, pe care au simţit-o cândva, cumva, ferecată în enigmaticul unei poveşti ca o utopie; o combinaţie de fantastic şi alegoric, acolo unde închidem câteodată o lume ca o enclavă, o paranteză, un spus în şoaptă plină de magie când începi să îl trăieşti pe celălalt suflet care a pătruns în tine ca pe o parabolă demistificatoare şi demitizantă, care îţi va stăpâni realitatea dragostei, în vârtejul existenţei lui în cea a ta, aceea a rostirii, a lui de tine, a ta de el; descântec în jar albastru…

…vouă, suflete ce aveţi vocaţia iubirii, pe care o trăiţi ca pe o iluminare harică, voi cei care ştiţi că trăirile semiotizează şi că în dragoste cuvintele au alte înţelesuri;  semnificaţii consimţite…

…voi, cei care în frumuseţe vă rostiţi în voi, din voi în alţii revărsându-vă, voi cei care nu uitaţi că toate cuvintele au duh, stârnind sonorietăţi secrete, şi că sentimentalismul are o gramatică solitară, vouă fie-vă toate verbele rostitoare, făuritoare, întemeind, vouă fie-vă niciodată rămas ascuns ceva, voi cei care îl iubiţi pe celălalt cu taina sufletului vostru, asemănându-l cu voi înşivă, şi nici o desluşire de-a lui să nu vă rămână tainică, pătrunzându-l prin transparenţa semnelor şi de el nicicând să nu cunoaşteţi suspinul…

…fie-vă lumea voastră, cea în care vă faceţi încercarea într-a lui, a celui ce va fost mai întâi drum pe dinăuntru, al străbaterilor labirintice ale fiinţei, învăţându-l şi învăţându-vă pe de rost şi apoi spunându-vă pe dinafară, înspre în afară, unul altuia, o lume a codurilor, în afara cărora nimic să nu mai poată exista, ţesătură a sufletelor, sacre altare ale fiinţei…

… fie-vă rostirea precum o religie, una neţărmurită, a unei geneze perpetue, neadorminde cuvinte…

…iar de vă va fi apropiere călcătură de suflet necuvântând, din care v-ar putea părea că ele, cuvintele, au pierit cu desăvârşire, curmate la netimp sau au uitat să vorbească, sau poate că ceea ce au avut de spus au tăcut de mult, tăiaţi-le tăcerea pentru care lumea lor s-a sfârşit, cu paşi de ei negândiţi, neuitând că fiinţele, toate fiinţele, sunt zugrăveli, asemeni lor şi lucrurile, şi întotdeauna dedesubtul lor ascunde ceva; aprindeţi-le astfel cuvintele şi citiţi-i, deschipuindu-le cuvintele; dezleveliţi-vi-le, de aveţi această putinţă, cea a albastrului; adevărul de ele se află înăuntru, de vi se va părea că aţi ştiut vedea, pentru că aţi desluşit cum să îi priviţi…

…amintindu-vă că înţelesul ochiului nu’i mai presus decât cel al minţii, şi nici al minţii nu’i mai presus de înţelesuri şi neuitând vreodată că nu toţi ochii care ştiu să vadă sunt pe dinafară…

…adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit; se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, nu poate în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea…

…ocoliţi-i însă pe acei care, cu închipuire, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor…

…nu vă încredeţi în cei care cer…sunt printre acei ce nu înfăptuiesc…

…şi nu uitaţi vreodată, sufletelor-rostire, că în absenţa iubirii, înţelesul ei, precum o consecuţie a înţelegerii, rămâne doar o himeră, una dintr-aceea retorică…nu vă chinuiţi astfel unii pe alţii, în vreo dragoste mistificatoarepentru că veţi muri în ea, în propria voastră limbă, neauzind-o, una pecetluită ce nu vă va vorbi nici unuia, nici celuilalt…

…iar de crezut să aveţi credinţa în povestea încănescrisă din ochii voştri; alchimie a cuvintelor de lumină,  în atingere de literă sacră de vreme a dragostei, ornată cu volută, literă precum un eon, în ea toate alcătuirile tuturor necunoscutelor neîntâmplate, ale tuturor neştiutelor, poveste magică în rostirea dragostei, logos păzitor…

…dragostea, prinzătoarea sufletelor în atingerea altor sufleteoameni de care să se înnoade, pentru că el, sufletul, pe drumul pe care inima îl duce precum îl vroieşte, ştie…

…şi pentru că vrea să ştie, va şti cum să…

…afle.

Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.

Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi…

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte…

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor…

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt…

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

…nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă…

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.

Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire

Motto: Avem anotimpuri, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, avem anotimpurile galopurilor tropotitoare ale sângelui şi le avem câteodată şi pe acelea ale muţeniei şi ale surdinei, ale  nadirului, ale nopţilor dizolvatoare  şi ale crepusculelor, ale nimicirilor şi ale sufletelor care nu mai vorbesc răbdând tăceri fără recurs la răni în lumea goală de visuri, dar mai presus de toate avem celelalteanotimpuri…

… cele de care ne prindem privirile cu sete şi cu foame, şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, anotimpuri în care nu sfârşim, anotimpuri care nu îşi vor retrage niciodată cuvintele şi semnificaţiile, anotimpuri cu picioare pure  în dragoste rostitoare din care paşii nu trec şi privirile nu cad.

Eşti tu, cea care  în păr, ţesătură de feerie, are aninate fermecătoriile împletiturilor  din ceasuri în care sufletul îşi poartă de mână mirările necuprinsului ce merg sub paşii care ajung în orbite de timp niciodată părăsit, fiinţa cea cândva a florii despuiate, cea care îşi desena înăuntru, pe claviaturi goale de clipele pe care le avusese şi pe care şi le surpase, vibraţii de pustiu, răsunând în rupturile din ea când în arhipelagurile sensibilităţii ei germinase cădere de petală întristată în singurătate, când simţea că i se prăbuşeşte copacul cosmosului ei atunci când îşi istovise anotimpul înfloririi pentru că nu ajunsese să fie, deşi se făcuse tremur…

…tremur pe care îl părăsisei când lui îi simţisei trecerea şi la infinit uitasei că tu, tu şi nimeni altcineva trebuia să fi cea care îi hotărai existenţa, pentru că facerea se întâmplase în taina unei realităţi de netăgăduit pe care o ademenisei neferindu-te, aşteptându-i clipele pe are le aşezusei în răcliţa de ambră unde îţi păstrai umbrele şi strălucirile direcţiilor cardinale ale tuturor siluetelor de gânduri, chiar şi ale acelora pe care le uitasei cu vremea, ale unor târziuri cum refuzai să le vezi, pe unele înlocuindu-le câteodată, câteodată nu…

…iar atunci când se întâmpla locul lor îl luau alambicurile ficţiunii, unde îţi păstrai bravuri în care nu te simţeai părăsită de speranţă, aceea a aşteptării în plină certitudine, pentru că nicio clipă nu încetaseşi să crezi în nemărginit…

…dar îţi spuneai că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii…

…că îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative, iar tu repetai în ele cadenţe auzind pe caldarâmul din tine ca un ecou straniu proprii paşi ca nişte haşuri de umbre din negru violent care însă nu te mai ajungeau pentru că alungai amintirea pe care voiai să o uiţi şi care venea după tine, cea a neputinţelor şi a câmpului de mine în care te transformaseşi…

…astfel călcând prin tine, adunând întuneric în cutele sufletului tău…

…în faldurile lui stinse care purtau atingerile celui care îţi domesticise toate acele umbre zdrobitoare pe care le strânsesei în jurul tău cu chipul stihiilor, şi tot cosmosul tău începuse atunci să asculte de legile unei astronomii anume când în tine anotimpul dragostei îşi începuse geografia simţurilor sub temperaturi aprinse febricitant…

…şi nimic din ce se întâmpla nu prevestea ecourile ce urmau să se spargă în tine, niciunde altundeva în tine primăvara nu avea sunete crispate, doar tu singură te aruncasei ca într-o hipnoză ce parcă urmărea autonimicirea, calcinând în tine evantaiul de lave ce erai, sentimentele înecându-le în negru deşi le auzeai în lăuntrul tău cum îţi cereau ocrotire…

…însă tu te purtai de parcă nu le auzeai, de parcă totul în tine asurzise, de parcă uitat de tine într-un vârtej de senzaţii care te încremeneau în tăceri la margini pierdute şi nu puteai să te smulgi de acolo de unde ceva vestea faditic ceea ce avea să urmeze…

…un văzut înainte de a fi atins…

…acel care atunci când te-ar fi izbit, când s-ar fi întâmplat, din tot anotimpul dragostei tale nu ar mai fi rămas decât resturi, şi mâinii tale ucigaşe nimic nu i s-ar fi împotrivit, şi tu ai fi simţit cum mori pe braţele ei, sfârşind într-o poveste nepieritoare ce îţi părea acum trăită într-un timp himeric, unul al celui mai frumos anotimp, dublându-ţi în el forţa de halucinaţie după cum atrăgeai şi respingeai în tine gânduri care nicidecum însă nu îţi contestau existenţei realităţi, însă tu te purtai de parcă da…

…de parcă deschideai în tine drame…

…pe scena din tine doar spaime cărora le puneai atât de multe măşti…

…măşti care dezvăluiau tot ce trebuia izgonit…

…cutremurându-te de atâtea nelinişti care nu îşi aveau rostul şi care nu făceau altceva decât să îţi prăbuşească lumile în geamăt, rămânându-ţi cândva nostalgia seninătăţii, asta spunându-ţi cu lacrimi de zăpadă, că nicio himeră nu ţi se închegase, cele cărora, mistificator, le ţinusei uşa deschisă…

…doar că totul fusese atât de aievea şi numai tu dezlănţuisei în tine asaltul tenebrelor când toate acele nelinişti începuseră să te mineze de parcă un demon te ţinea în puterea lui, tot mutându-te pe două talere şi căruia nu încercai să îi scapi, să îţi arunci toate acele gânduri în spinii cărora care îţi sfâşiai rochia…

… rochia ta grea de catifea din iederă verdefericită cu fascinatorii broderii aprinse din fire împletite de brânduşe şi încrustaţii de nopţi în culoarea ambrei pe care îţi crescusei clipele pure care acum deveniseră tot mai palide, şi s-ar fi stins în neauzit, în tristele tale castele care îţi coborâseră din asfinţituri, până nu ar mai fi rămas nimic, nimic din ele oricât le-ai mai fi dat cândva, într-un târziu, zadarnic ocol, pentru că timpul lor dragostea nu l-ar mai fi ţinut cu mâini suverane în care viitorul ar fi înmugurit şi totul în jurul tău părea pierdut şi părea a te pierde…

…începuseşi deja să trăieşti crepusculul cu acele lui cele rotitoare şi neputinţa de a-l stăpâni când singură te alungasei din  rostirea a ceea ce fusese magic, fiinţă secundă cu secundă îndrăgostită…

…fiinţă care încerca să îşi înăbuşirea dezlănţuirilor, ceea ce însă nu făcea, încărcându-se cu electricitate apăsând şi tulburând-o, convertindu-se în trăznete cărora nu ştia să le vină în întâmpinare cu formule exorcizante în aşa fel încât ceea ce era în ea potrivnicie să abdice, învinsă, fără vreo rostire şi să o lase să se străbată oricare i-ar fi fost verdictul de vulnerabilitate în care îşi ardea întâlnirile dintre fruntarii cu ochi de gheaţă, de ea neîndurători, locuri ce îi păreau a avea fisura ireparabilului…

…locuri în care cândva şi apropierea, şi depărtarea, ştiuseră ce au de făcut când erau anotimp fără intemperii, unul neîncheiat, anotimp în care nimic din jurul ei nu se clătina…

…anotimp în care în cea mai mare taină paşii tăi dănţuitori mergeau în întâmpinarea ei, a celei din care care venea, cea care niciodată nu va dispărea din ea cu ceea ce arde în comuniunea vieţii timpului magnoliilor de ambră şi a semnului de foc din ochii ei de flacără în care cercuri închide când tandreţea lui, a celui de ea rostitor îşi aduce mărturia şi semnul lui în toate frigurile pe care ea şi le-a încheiat cu supunere atingând limanul unde îşi căuta potolirea lor…

…departe de gândurile obosite şi târzii în care purta pietre sângerânde în priviri când îi şchiopătase orb mersul drumului de fluturi ce nu ştiau să ningă alb ci doar cu chip de tăcere aripi zdrenţuite în căzută primăvară înstrăinând taina minunii, minune despre care îşi spunea că poate nu i se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare…

…durând-o până la singurătate pentru că o primise ca pe un meteor…

…că o stinsese pe când îşi năştea în neaşteptare timpul păstrat la ureche de iarnă, care auzise pe când ea nu ştia încă clipele ce aveau să fie rupte din calendarul albăstrimii iernii ca să fie scrise cu iubire…

…clipele pe care avea să le strângă în braţe firave adunându-le să fie ceea ce erau şi nu doar păreau a fi, doar un miraj, doar un visat, doar un tremur străjuitor ce se pregătea să îi ia în custodie lumea cu pământul răsfirat din inima ei întreagă pe treptele căreia era zvâcnire uitată demult, trepte răsturnate prin spărturile cărora se strecurase mângâierea a ceea ce venise până la ea, a ceea ce ea îi spusese în gând că o să rămână şi că nu îi va sfărâma venirea din neaşteptare când nimic nu credea că se va mai întâmpla…

…în nimic nu credea că se va mai întrupa  până când fiinţa minunată e unei făpturi de înspre ea se îndreptase dintr-un capăt de anotimp pe coastă albă de iarnă privind la vremea în care urma să curgă în ascultările aripilor fluturilor de nea, aşezuta ei zăpadă în adormite visuri din singurătatea ochilor…

…acolo unde i se deschisese privirea cu tot ce avea de visat, spunându-şi că el ar putea fi cel care îi va căuta trupul sufletului să i-l crească din dorinţe dezgolindu-i asfinţiturile din păr, din piele, din neliniştirile tâmplei în suave clipe de degete desenând cu sidef conture topite sub atingeri virginale în respiraţii peste sfieli, clătinându-le, coborând în adâncurile fiinţei ei, sedimentându-se în geologia ei senzorială, acolo unde mult din ea dormea uitări…

…şi totul i se părea de parcă ar fi fost ieri când îşi asasinase prematur transfigurările, învineţindu-şi mai întâi clipele, asfixiindu-le, înstrăindându-le, simţindu-le cum mor în spasme, de-atunci murind şi ea fără încetare până când în deznădăjduire şi cu privirea prinsă de spaimă înţelesese că totul ar fi rămas fără vindecare în acel sfârşit continuu dacă nu îşi putea aduce înapoi sufletul care nu mai putea să vorbească şi asfel răbda, dar nici să rabde nu mai putea pentru că dacă nu ar mai fi avut timp infernul ei ar fi ajuns la destinaţie şi acolo ar fi şi rămas…

…şi ea plângând în abise, în abisuri de mână cu pustiul şi lumea anotimpului pe care îl cernise ei şi-ar fi povestit dizolvarea…

…şi tot ce ar mai fi putut aştepta era doar somnul apelor purtându-şi întunericurile şi al neuitării acum al timpului de-atunci pe care îl lăsase  capriciilor furtunilor închipuite pe care le dura în loc să le nimicească începând să îşi numere amurgurile, spintecând în carnea lor, în ea pustie…

…iar asta o ştia cu sufletul naufragiat, şi nu aştepta să o afle până ar fi fost prea târziu…

…atât de târziu încât să nu mai poată exista aproape…

…târziu care i-ar fi anulat orice speranţă încât să nu mai poată reface frumuseţea care îi fusese cea a poveştii care atât de misterios îşi cheltuise tainele şi fără pereche le păstra pe acelea pe care încă nu ştiuse cum să i le fure din înţelesuri aflate doar după ce şi le-ar fi călătorit îndelung şi stăruitor pe care le-ar fi putut pierde singură din vedere dacă nu şi-ar fi asediat imensitatea şi eternitatea în care credea pe când îşi compunea solilocurile, în timpul în care celuilalt nu i se mai putea spune pentru că devenise o genune…

…în acele clipe fără de anotimp peste nopţile cărora se lăsase crustă violacee pe când credea că el începuse dinspre ea să îşi ferească privirile şi toate visările ei de cândva acum îi păreau realităţi de mult apuse, părăsiri parcă doar de fantezie zămislite, stăpâniri ale efemerului…

…senzaţia de târziu ce începuse să locuiască în ea asemeni unei fatalităţi pe care o oprea la ferestrele sufletului ei, înfigând în ea gratii cu puterea că nu e totul pierdut, şi asta nu o vorbea himerelor, ci năzuinţelor care în ea nu secătuiseră, fantomelor chinuitoare în care inventase stingeri şi de care se eliberase, pe lângă care îşi trecea amintirile care purtau flori argintate şi chemări împerecheate cărora li se ruga în gând să nu sfârşească nici ei, cea rămasă singură, a pierderii perechii, nici celui căruia îi dădea durată, spunându-i-se în gând…

…separând timpul absenţelor cercului tandreţii de cel în care părea că el o îndepărtase, privind înainte rotitoare,  şi nu uitând înspre vedenii măcinând umbre…

…un înainte încă invizibil dar nu himeric în care toate se vor întoarce apropiat din drumurile lor în veşnicia deschiderii celui dintâi de unde plecaseră şi nu vor fi ajungeri improbabile…

… gând creat şi recreat fără încetare din nevoia de un el neîntâmplat…

…pentru că fără de elneîntâmplatul,  în lumea ei ar fi atât de frig pentru delicata tijă a fiinţei ei oricare ar fi fost anotimpul…

…şi deşi nimeni nu o cunoştea mai bine de cum se cunoştea ea însăşi, conştientă de fragilitatea ei, el ar fi patria ei tandră cu toate infirmităţile despletitelor  cândva spaime,  acum pribege, cele pe care nu  ştia atât de bine să şi le ascundă…

…iar dincolo de orice repere şi geografie, ca într-un misterios cod descoperit prin întâmplare, deşi nimic pe pământul ăsta nu e întâmplător, el o va citi rămasă ca dintr-un timp al unei vremi pierdute, şi nici măcar nu îi vor fi trebuitoare multe cuvinte în ocrotite încăperi de-a lungul tăcerilor firului timid şi dureros al cusăturii sufletului ei care nu mai visa, şi în fiecare zi, în fiecare clipă, ea  şi-ar  spune că îşi va trăi în el celelalteanotimpuri, acelea care ni se întâmplă pentru că le-a fost…

…hărăzit.

Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut…

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbit,  în neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între…

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui…

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

…oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Neţinute despletite visătorii; a venit apa şi le-a luat

Motto: Acea realitate o vei simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică, dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică, doar că unele gânduri nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer; este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne, ai fi captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător …

…ci doar desfătător de himere, muşcând din tine, tu cel care ai strâns gândurile gândurile atâtor tăceri tânjind de dorinţa spusului în solilocviile pedinăuntrului mărturisindu-ţi-le.

Rostirea a ceva ce părea făcută să prindă cu nume ceea ce le fusese dătător, făcând cu putinţă orice apariţie; ceva le ţinea…

…şi nu avea doar chipul unei efemere legături, era ceva ce se născuse după ce îşi ascultase tăcerile, ceva pe care îl crezuse izvorând din răsunetul tăcerilor aceluia din sălaşul tainic al ei, acea tăcere care avea cele mai multe necuvinte fără de sunete de pe al cărei fundal se dezlipise spusul…

… în înnodări care se petrecuseră prea iute, dar nici nu i-ar fi putut prevedea ritmul; simţea că nu va fi nici egal aşa cum nici previzibil nu ar fi putut fi…

…aşa precum printre perdeluirile cuprinzătoare, începuse să se strecoare părerea că, închipuirea că se întâmplă, cuvintele armând, fortificând un edificiu care avea chipul unei construcţii himerice, ameninţat cu năruirea, unul căruia nu ar fi vrut să îi falsifice mesajul, liniştitor învăluindu-l într-o peliculă de luminozitate şi reverie, într-o transparenţă pe care o crease, neretrăgându-i încifrările în care se deghizase, încercând să definească…

…în repetări de însăilări, descheotorate cioburi de vis pe care le simţea câteodată într-un zadarnic căutând încercând să se închege, culori şi sunete nemaiauzite ca într-un vertigiu hipnotic degajând magie despre care îşi spunea că nu ar fi simţit-o slăbind cu timpul nicidecum, farmec lunecător în ea, trăind înăuntrul ei…

…întrerupându-i trecerile tăcerii, acelea în care nu urca şi nu cobora niciodată la fel, ale arhitecturii pulsurilor versatile ale umbrelor ei, când prea accelerate, când prea scăzute iar apoi din nou alergând prin ea…

…aducându-i aminte să nu mai primească minunile ca pe meteori şi că miracolul are legea lui…

…şi nicidecum nu şi-ar fi putut închipui că se va întâmpla să fie închisă în valurile umbrei unei păduri de gheaţă, depărtată ca o siluetă dărâmată, prinsă şi dusă în braţe de lemn mut şi aruncată din gândul imaginaţiei în care îi fuseseseră legate puternic toate visările, gând în care ea nu avusese acea privire halucinantă şi imaginară…

…pentru că astfel ar fi simţit că se uită prin nişte ferestre zidite, încercând să pătrundă necunoscutul, însă întrebându-se câteodată dacă el, stăpânul cuvintelor, nu le trăia doar în vorbire…

…ceea ce ştia ea, era că acelea care s-ar fi ştiut înşelate, ei i-ar fi venit cel mai greu sau nicicând…

…o aruncase pe apă, ca şi cum şi-ar fi pierdut melancoliile din suflet, închizându-şi-o, lăsând-o să se ducă şi nemaiaşteptând-o, nemaichemând-o, nemaipunându-şi întrebările ce îi dădeau mişcare pentru cândvaul unei zile, a unei nopţi oarecare, întrebări pentru neclătinare, pentru a asculta pe mai departe, mărturisindu-şi-o…

…gândurile lui încolăcite pe oase de cuvinte  ce păreau viguroase, spusuri în verbe care ştiau unde se duc şi ce poartă şi care păreau incasabile, dislocate din fierbinte, purtând încă urma vie…

…iar tu îţi şopteai că viaţa unor gânduri rostinde,  ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, dorinţă care ar şti să facă diferenţa între realitate şi vis, acel vis de culoare romantică, unul îndrăznit cu sfială şi poate cu un zâmbet trist, semn al unui fugar, al unui iluzoriu, al unui hărăzit cumva al despletirii, al curmării, al unui friabil, al unei neîncrederi în prestigiul aparenţelor iluzorii…

…la umbra sentimentelor cu pretenţii de durată, la umbra trecutului prin cuvinte definitive purtând măşti amăgitoare şi stingându-i stelele făgăduite, acelea ce nu se văd…

…întrebându-te dacă un cuvânt trăit în imaginar nu ar însemna cumva o inchipuire apropiată şi o realitate îndepărtată, dacă în depărtatapropiat nu ţi s-ar putea întâmpla să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar simţind misterul ca fiind cel al (i)realităţii apropiate, dorindu-ţi  ca nu cumva privirile să ţi se prelingă peste văz pentru că uneori le simţi  cum plutesc în voia ta…

…voia ochiului care se potriveşte, despicând culoarea ultimă în ascuns tainic, văl în spatele căruia trebuia căutată o desluşire…

…ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt, doar că mutând lucrurile şi întâmplările în vorbe, nu doar vorbite ci şi părând a fi trăite astfel, totul începea să capete valenţe incomensurabile, formelor în care se întrupaseră acordându-le o încredere poate oarbă, ai simţi cum devii forţa, exprimarea…

…totul în tine putând…

…printr-o presimţire…

…printr-un altfelauzit, printr-un nevăzut, printr-un tremur de părere…

…prin oricare altă puţinătate, să adune înăuntrul lor din tine atât inefabil şi mister şi seducţie cât poate nu ar fi făcut-o altădată alte clipe de realitate…

…întâmplări magice, vrăjitoreşti care te-ar fi făcut să vrei lumea de peste margini, lumea onirică, fiinţele fascinante, acelea care te-ar face să visezi, care m-ar face să uiţi de pravile, dintr-acelea imuabile, fiinţe care astfel te-ar face să vreai să le atingi acel clar-obscur, acel al împletiturii lor în tine ale acelor umbre care sporeau, cu lumina…

…spunându-ţi că atunci când încerci să desluşeşti sau să explici mistere, se cere prudenţă, pentru că poate fi un joc viclean…

…pentru că e o întâmplare care nu se supune logicii, pentru că nu orice este limpede, aparent limpede este şi adânc, după cum nici unui obscur părelnic nu îi trebuie tăgăduit profunzimea şi nici sensul…

…nu îţi puteai spune că ar fi doar un început ce ar fi avut în el deja sfârşitul, pentru că înainte de ase fi întâmplat fusese ceva care îl anticipase, ca şi cum ţi-ar fi fost hărăzit să nu dispară, pentru o vreme…

…ceva pe care îl simţisei devenindu-ţi un timp de tandru, şi parcă îl simţeai ca şi cum ar fi vrut să îţi releveze întregul lui ţinut de taine pe care şi şi ţi le ascundea, fiindu-le propriul creator de mister, căruia nu ţi-ai fi putut închipui că i-ai cunoaşte legile…pe care nu ţi l-ai fi putut închipui ca pe un aducător de clipe în care îţi va fi frig, în care va sufla vântul şi lumânarea din suflet ţi se va stinge…

…primejduind verbul a fi care abia atinsese căptuşelile acoloului, loc de taină unduios şi armonic în sufletulundă, unde stăteai lângă frageda lui urmă din îndărătul făcliei răsfrânte, cu paşi melancolici în privitul din oglinda în care mai descopereai câte un ungher al singurătaţii tale de mai înainte, acel din înăuntru, mult mai înăuntru…

…dar peste care azvârleai o pânză, spunându-ţi că o vei risipi cu un singur cuvânt, restul venind de la sine…

…şi că vei trăi într-un timp al lui care va fi într-altău şi nu în durate paralele…

…în clipe pe care le-ai fi sfârşit, simţindu-le nesigure, născând neputinţa trăirii, a imposibilităţii, şi încetând să le mai crezi dar neputând să le ignori, tentaţie vagă aproape pierdută, smulgându-te semnelor în derivă ale vorbelor goale ca nişte prezenţe fantomatice, certitudini fantasmagorice, pentru că astfel ţi s-ar fi putut întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…iar atunci când ţi se întâmplase, tresărisei, tresărisei atât de tare de parcă ai fi fost limitat doar la spasme, astfel te zvârcoleai, vibrai în gânduri, ca şi cum nu ar fi avut altă stare de identitate decât frisonul şi puteai să te scuturi dar nu ai făcut-o; ceva se strecura în tine, ceva care îţi încâlcea senzaţiile, ceva care dezgropa în tine parcă amintiri ancestrale, ceva ce deopotrivă te irita şi te atrăgea, te ducea în straturile tale sufleteşti, cele de unde te retrăsesei de multă vreme şi acolo te zăvorau, fascinaţii alipindu-ţi bucăţi din care te iscai deşi avusesei ezitări şi precauţii…

…însă sinceritatea lor, cea de care nu te-ai fi putut îndoi, avea o putere aproape explozivă, trezind reveriile sedimentate în tine…

…cele pe care ţi le purtai pe o arcă neştiută nimănui…

…acolo unde îţi duceai chipurile multor făpturi ale gândurilor tale, ale câtorva visuri, în câteva rânduri zadarnice şi caduce…

…acolo, pe puntea nevăzutei arce îi îngăduisei să apară acelei minuni, deşi simţeai că nu va fi pentru multă vreme, acea minune pe care ţi-o doreai într-un pur firesc şi împerecheată cu o genuină sinceritate iar ei i te arătai în tine, în lumea acum atinsă în care nu exista disonanţă, şi nici prisos, şi nici fard, şi nici minciună…

…doar castitatea înţelesurilor…

…cuvinte frumoase pe care vraja le-a potrivit, cuvinte care nu au mai avut vreo altă nevoie de a face altceva, ca într-o aventură de vreun fel, decât să fie rostite, ca nişte formule magice, cuvinte care parcă se metamorfozau, dezrobitoare ale locurilor din sufletul tău, de care s-au aninat, cu lumea lor făcându-se focul în tine, spunându-te limpede şi frumos…

...de parcă ar fi purtat un herb, de parcă s-ar fi prelins în tine licoare vrăjită, subtilă, conectând nuanţe şi resorturi, puncte de foc…

…trupul sufletului tău despăturindu-se de nemişcare, de muţenie, şi devenind un rezonator al emotivităţii, fără de vreo spaimă că ai putea sfârşi într-o rană frumoasă, floridă deschidere de sânge…

…pe locul unde vorbelor le-ar fi rămas doar oasele pietrificate ale tăcerilor grele care stăteau să crească în trupul de umbră lângă care se culca sau de lângă care poate nici nu plecase din ea de peste tot, lumină vie cu părul desfăcut în care se întrupaseră nişte cuvinte ce o purtaseră într-o imagine ce iscase îmbrăţişarea sunetelor într-un spaţiu al metamorfozelor, a unei lumi părelnice care ar fi început ca şi cum ar sfârşi, sfârşind ca şi cum ar începe…

…în care parcă te-ai fi aflat într-un labirint lăuntric din care nu ai fi putut ieşi nicidecum fără acel fir de lumină al realului…

…realitate pe care nu o vrei  balizată pe vreun  ficţional, pentru că ar fi  realitatea pe care ai afla-o mereu într-o cu totul altă parte, al unui încotro ce ţi-e necunoscut, ar fi ca şi cum o umbră opacă ţi-ar acoperi un tărâm care s-ar îndepărta tot mai mult de el însuşi, unde poate ţi se va întâmpla să mai simţi silueta unei  amintiri de acum tot mai stinsă, cea care înflorise cândva într-un timp de sub zăpadă pe care o păstra închisă în sieşi…

…pentru că dincolo de i-ar mai fi spus cuvinte, dincolo de trăire nu i-ar mai fi dat decât căderile târzii în trupul apei întunericului, aceea în care îi pierduse corpul rostitor…

…totul devenind între tine şi el umbră fără cuvinte chemătoare…

….simţind cum fiinţa pe care ai pierdut-o, te pierduse…

…simţind cum tu eşti  realul în timp ce irealul te înconjurase, simţind cum pe măsură ce îi spuneai pe nume, repetându-l cuvânt începusei să îi îndepărtezi orice urmă a sensului până la a-ţi deveni cu totul şi cu totul absenţă…

…ştiind acum că spusurile lui nu fuseseră decât aparent ceva sau expresia a ceva, avuseseră poate o semnificaţie imaginară de parcă i-ar fi răspuns lumii ei cu o lume a lui visată…

…scăpându-i realul şi mereu existând o cauză pentru ca realitatea să fie îndepărtată…

…dar nu mai voia să se gândească la asta, libertatea imaginaţiei nu o seducea, pentru că ar fi făcut din ea o întrebare fără sfârşit…

…şi multor gânduri nu le mai spunea de-acum da, când nu îi fusese limpede veghetor, ferind-o de mistificator atunci când se îndreptase prin ea înspre el, în transparent, neascunzând cuvintelor…

…acelora care ar fi ales să tacă, acelora care rătăceau iar undeva la marginea lor nu găseau nimic altceva decât pe ele însele şi atât de înstrăinate, cu înţelesuri falacioase, năluci ispititoare, ştiind că în toate contrariile, de ar fi fost, există un loc de întâlnire, unul esenţial dar iluzoriu…

…ştiind mai cu seamă că totul este trecător, nevrând să povestească lucruri inexistente ori închipuite ale căror nume nu ar fi fost realul…

…spunându-şi că îşi va asculta tăcerile, acelea care au cele mai multe necuvinte…

…mai cu seamă acelea cărora nu le încercase toate chipurile, fiindcă acolo le putea vorbi mereu unor întâmplări fără să le spună nimic…

…acolo unde urma să înveţe să uite nişte vorbe  care nu fuseseră cuvinte nude şi adevărate şi în ele se înecase ca într-o apă perfidă, una care îi murise dar nicidecum frumos tot ce abia începuse să înflorească în ea…

…dar ciudat, nu avea ochii scăldaţi în lacrimi, nu îşi plângea suferinţa, nu ştia dacă cineva din ea poate cândva îi va continua plânsul, pentru că în lăuntrul ei simţea că stă pe malul unei ape pe care o simţea convulsionată, zvârcolită, din care ştia că va înceta orice sunet răsfirat, cândva…

…pentru că acel care era de făptura ei visător, partea de ea din el, ascultase  în semnele divinatorii, trimiţând să piară în proiecţii onirice dorinţele pe drumuri şi nemaiîntorcându-le…

…lăsându-le să le ia apa, să plutească precum melancolia, precum un păr despletit între nopţile de-acum în culori autiste, acelea care cândva  au fost…

…chemătoare…

Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.

Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig…

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele…

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele… ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă…

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.

Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea

Motto:Tot ce trece rămâne, nemaifiind nicăieri şi fiind pretutindeni în tine.

 

Când ochii tăi gata să vadă nu mai privesc, ca şi cum ai înstrăina sufleteşte ceva, tăcându-l în culori întunecate, iar negrul nu îl mai împobobeşti cu falsele măşti ale iluziilor multicolore, ci îi pui masca propriilor culori, dar tot monologhezi, părând că vorbeşti fără şir cu o stângăcie duioasă unor întâmplări cărora nu ai mai avea ce să le ceri şi dealtminteri nici cui, desfăcând către adâncurile unei nopţi din tine, între făclii, o fereastră prin care cutreieri neliniştită gândurilor printre picăturile de ploaie…

…când culorile clipelor nu mai au gust iar gândurilor ce te înfiorau li se încarcă papilele de arome melancolice…

…când sufletul îţi este trist şi plânge într-o vrajă în care desface visări tăcute cu apa lacrimilor de argint în cea mai mare taină, simţind cum ţi se carbonizează şi devin lacrimi arse, iar cu trecerea unui timp poate chiar gheaţă…

…când în tine se face ger şi nu mai sorbi  culori îmbătătoare însetată şi înfrigurată, ca şi cum ai veni de departe…

…când nu mai ştii cum să cauţi în unde, ci doar în mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-ţi, printre cioburile acelor vise din tine ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul, chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în tine, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul tău nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări, câteva la număr…

…când te simţi ca o fiinţă ce porneşte în calea unui ajuns, dar căreia i se pare că greşeşte mai mereu gara, că nu poate ajunge acolo deşi înspreurile i-au fost repetate, că vei sfârşi prin a nu te mai dumeri unde e oprirea; când nu mai ştii în unde, pentru tine se închide un cerc…se întâmplă că nicio fereastră nu mai dă spre înafară…

…când ceva nu îţi mai este, pentru că ţi-a devenit absenţă şi a rămas în tine doar amintirea de trupuri revărsânde ale unor clipe, incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta, ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte…

…atunci când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi…

…când i te-ai pierdut anotimpului, acela pe care îl simţeai ca fiind al tău, şi simţi că oricât vei încerca să îl mai strigi, va fi doar o chemare inutilă, şi te auzi cum îi spui în gând că era să îl aştepţi…ştii că e o lume a umbrelor şi nu uiţi să îţi spui că nimic din umbră nu se mai întoarce, pentru că este de acum un trecut gol; cel puţin nu vei mai simţi că rătăceşti…nu mai speri dar nici nu mai disperi…

…îţi pare că ai ales tăcerea, însă tăcerea te-a ales pe tine…

…când până acum o vreme îţi lăsai scenariile deschise posibilului, de-acum însă tăcând, nu vei mai crea şi recrea fără încetare, nesfârşite închideri şi deschideri, succesiune de cercuri; absenţa este un cerc închis…iar tu nu îi vei mai fi acelei întâmplări, pentru că vei pleca de acolo, în tăcere, întrebându-te dacă nu cumva porţi în tine vreo demonie a romanticului călător, acel călător care se iniţiază unui hazard până la urmă…

…acel călător care nu mai este cel care cheamă în sunete şi nu mai este nici chematul…

…ci doar un rătăcit răsturnându-şi direcţia, care tresare dar în el nu mai răsună niciun foşnet al pădurii nopţii; a rămas ca o stare suspendată, îndelung suspendată în întuneric…

…lemnificată, fără semnificaţie şi fără răspuns, iar dacă vreunul a existat cândva, a fost în început…

…un început însă pustiu la marginea nopţii tale din care pleca nevăzut o nălucă, început pe care îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu ceva, început  unde  îl vezi ca un întuneric albastru, apariţie misterioasă, însă ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo pentru că ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…

…când acest început având în el deja sfârşitul poate ţi s-a părut ca o fereastră prin care puteai privi înăuntru, privind în afară, ca şi cum te-ai fi aflat deopotrivă şi înăuntru şi în afară, privindu-te şi privind prin tine, două tărâmuri căutânde în rătăciri trezitoare…

…când ceva ţi-a scăpat înţelegerii, ceva ai interpretat poate fals şi ţi-ai fi dorit să fi putut deturna sensurile, crezând că astfel poţi preveni iremediabilul, însă răspunsurile tale fuseseră himere, sau pur şi simplu naivităţi cărora le simţisei preatârziul, prea inutile, prea absurde încât să poată fi limpezi…cărări care până la urmă aveau să se înfunde, strivindu-ţi clipele urmelor în senzaţii halucinatorii, risipindu-le în umbre sinistre, călcând pe ele într-o visare dureroasă, încă licărind pe dinăuntru…

…ştiind că eşti doar tu cu însăţi dar părându-ţi că acolo, în lăuntru, parcă eşti la o depărtare atât de mare de tine…

…simţind ca şi cum te-ai încheia clipă de clipă din mers, continuu din mers, deşi îl curmasei, ieşisei din timpul lui atunci când, ca să nu mai auzi nimic în stare să te răscolească, închisesei lin şi pe tăcute uşa de frunziş alb şi negru dindărătul căreia pălpâisei în fericiri şerpuinde şi încolăcitoare de sunete trezind în tine cuvinte uitate…

…când vorbeşti uneori despre ceea ce gândurile tale poartă, crezând că întâmplările vor veni, vor urma de la sine însă ştii că este o utopie a ta care însă nu va salva precum îţi doreşti să crezi acel ceva de la efemeritate, de la precaritate…ştii că sunt doar vorbe, vorbe goale, vorbe în gol şi niciodată nu se vor umple cu ceva cândva doar prin propria lor forţă iar tu simţi că eşti pe măsură ce spui, dar nu te amăgi…cuvintele tale vor rămâne nedesfăcute, acelea care ştiindu-se înşelate venindu-ţi tot mai greu, pentru că le vei tăcea între acele ziduri ale prezenţelor absente…

…acolo unde nişte năluciri îţi mai dau târcoale, acaparante, pe măsura acelui gol pe care îl adânciseră cumva ca într-o memorie a lor, iar tu, tu ştii că îţi vei ascunde gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş de frunze moarte şi niciodată nu se vor mai întrupa; îţi vei spune doar despre ele, când ţi-o vei aminti, că atunci când te-au cunoscut a fost minune…

…când taci, când sfârşeşti acele gânduri care te-au purtat, când simţi că lor nu le mai exişti, nemaifiindu-le, nemaifiindu-ţi, când ştii că a fost doar o iluzie şi în iluzie se afla realitatea ta, deşi ştii că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferită fiind doar clipa în care le confundăm…

…când taci, curmând împreunările cuvintelor în tine, e ca şi cum ţi-ai ucide acea fiinţă locutoare, însă tu nu înţelesesei că ele fuseseră moarte dintotdeauna, pentru că nu le dădusei vieţii, nu ţi le trăisei, ţi le doar povestisei…

…ştiind că povestind le anulai propria moarte, povestind simţind că le dai vreme, le dai timp…

…dar tot ceea ce ele ar fi povestit era doar o rătăcire, iar atunci când te regăseai în ele nu făceai decât să îţi sporeşti această rătăcire a acelor în tine urme…

…acum amprentă a finitudinii şi poate că după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere acelor gânduri legătoare şi altfel poate le vei chema, vreodată, privindu-le ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis, acum fiind împietrită într-o acea amintire…

…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide niciodată…

…când ştii că acele cuvinte pe care le simţeai a livra aventurii înspre care pornisei rotitoare venind spre tine un stoc de semnale şi de intimităţi care odată pierdute îţi sporeau deruta, refuzându-ţi-le şi îngropându-le tăcerii nemişcării gândurilor tale în acea clipă fără anotimp precum ai simţit-o, lepădându-le acoperământul şi dându-le privirii pedinăuntrului pe numele lor adevărat…

…pretutindeni în tine, depozitându-le fără explicaţii, pe nesimţite atât de multe adunându-se, ca nişte colete cu lacrimi aruncate în colb, în muţenie, copil uitându-te la ele, faţă în faţă cu singurătatea lor, cu teama că de acum ţi-ai pierdut privilegiile la tandreţe, aşezând între ele vis gol, supus sepulcralei evanescenţe, atingând aşterneri de eclipsă însemnând împietrirea, simţind că adevărata lor existenţă este nespusul, dar dacă ar fi să le mai exprimi vreodată ţi s-ar întâmpla alterat, cuvintele lor, ale acelor gânduri părând nişte sărmane etichete atât de incerte peste nişte întâmplări în penumbră, acolo unde acum ascultau tăcerea…

…ştiind că dacă nu le-ar mai spune nimic le-ar putea repeta oricât…

…când vei trăi toate acestea în toate chipurile, închizându-i-te fiecăruia şi spunându-ţi că ai învăţat să taci în toate culorile care ţi-ar fi spus ceva, simţindu-te ca o umbră, presimţind noaptea şi întunecându-te, amintindu-ţi de tot ceea ce ai fi vrut să îneci în uitare, despărţindu-te de acel ceva pentru care nu te-ai fi putut pregăti din vreme şi nici nu ai fi avut cum, întrebându-te de adevărata cale şi de cea rătăcită, amândouă amestecându-se în inima ta…

… atunci îţi vei spune că da, trebuie să uiţi nişte cuvinte, învăţând să nu te îngrozeşti de…

…tăcerea lor.

O femeiefloare în anotimpuri; înveşmântânde visuri cu gust de culoare romantică a fiinţei pure

Motto: Lumea unei femeifloare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă, dar perisabil, va avea întotdeauna unitatea corolei şi forma petalelor ei; lumea unei femeifloare nu o vei putea cunoaşte decât dacă adevărul tău e dragostea.

O femeiefloare în anotimpuri are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise, dintr-o femeiefloare, înfăşurate strâns în faldurile intime ale sensibilităţii, se ivesc neîncetat litere pentru care tainele au dispărut, o femeiefloare mai are încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zboară nişte fluturi albaştri, are nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce ar aduce cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat, nu, nu e a zilelor ei de nisip, precum le simte pe unele ca fiindu-i câteodată, nu, acea pudră magică este a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie e de la praf de zâne…da, este atât de uşor să recunoşti o femeiefloare…

…privind-o doar, gândeşti că o femeiefloare în anotimpuri are sufletul pădure, o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din flori de castan şi seminţe de rodie…

…e din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…

… o  femeiefloare se poate strecura în forme esoterice, alegorice, simbolice, are cele mai multe linii, straturi şi perspective, ochii ei sunt acei care văd nevăzutul şi care aud neascultatul şi de multe ori se întâmplă în sfială ori în amânare, despre o femeiefloare nu vei putea gândi niciodată că este abia, grăbit şi simplificator,iar tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite, încercând halucinantimaginarul precum pătrundere, deşi îţi păreau a-ţi fi neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut, tu, cel care vei visa  în culoarea ei desfăşurătoare, aceea de  fierbinte…

…o femeiefloare are toate culorile, în nuanţe nesfârşit de blânde dar şi aprins de aprige, însă mai presus de toate are culoarea mântuirii, aceea cea mai adâncă, pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale în transparenţa absolutului ei de diamant, o femeiefloare are căptuşelile sufletului din petale de doruri din care câteva uscate…

…femeiafloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate…

…o femeiefloare are răzvrătiri care o înăbuşă, are patimi care o răscolesc şi care o fac să se simtă atât de vie, pentru că astfel se trăieşte, ca pe un act pasional, îndepărtată în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins care altfel i-ar fi fost; deşi dorit, cu neputinţă însă, ei, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între ea şi însăşi străbatere şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri, atunci ştiind că va alerga slobodă, cu tălpile desculţe pe tăciuni de jar albastru, azvârlind  toiagul raţiunii…

…unei femeifloare i se poate  întâmpla ca să îi apară în vis un el, făcut din aşteptări, dar nu o întâmplare preacurândă, un el încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă, în rostire de cuvinte adamice  căreia acolo, în acel vis, i se dă mistuitor neîntrebată, o limbă în care nu sunt cuvinte…

…un el altundeva încă de ea, el cel ce va fi făcut din ochii ei, din palmele sufletului ei, atât din cea dreaptă cât şi din cea stângă, cel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din coral înmugurit,  din pietre albastre  şi din cochilii marine, din apă, din aer şi din foc, nu din pământuri, din vânt, din drum, din lacrimă, din mărgăritar, din pustiu,  din colţuri de stea…

… din solid, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din nopţi adânci înrădăcinându-se în ea, din întunecate sclipiri, din vuiet, nu din foşnet, din târziu, din absenţă,  din scrâşnet, din tăcut fără gânduri…

…o femeiefloare este un suflet care trăieşte ca o somnanbulă, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse, neaflate încă, paşii încotroului ei fiind mereu cei ai visătoarei; drumuri ce nu poartă alte urme…

… spunându-şi că prin a voi şi a visa e liberă să îşi provoace realul de către posibil, ieşind cumva din jocul întâmplării, spunându-şi despre vis nu ca despre o ficţiune, ci ca despre o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea aducând-o pe faţă, înlăturându-i astfel o imagine falsă şi ştie că toate neliniştile ei şi le va stinge una câte una în călătoriile ei reflexive şi nu va conteni să caute în ea cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

….în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţeleagă, ştiind că poate va petrece o vreme doar aşteptând cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să i se deschidă iar atunci când va fi ca să i se întâmple, o va prinde şi o va arunca în vârtejul întâmplării, fiind ea cea care o va isca, trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ar face-o definitiv, biruindu-şi toate împotrivirile şi sfărâmându-şi toate stavilele…

… apropiindu-ţi-se ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie, pentru că nu o vei putea cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu o vei putea înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei…

…o femeiefloare vede dragostea uneori ca pe o fantezie dusă până la halucinaţie, ca pe o ficţiune ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă; un el, pelerin în marea sufletului ei; o ea, fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, iubirea…o femeie floare îşi este adevăr, acea alcătuire din înăuntrul fiinţei sale, altarul ei sacru; îşi este realitate absolută, în frumuseţe rostindu-se în ea, din ea în alţii revărsându-se..

….o femeiefloare are atât de multe secrete pe care tu nu i le vei descoperi poate vreodată…

…pe o femeiefloare o simţi adeseori ca fiind precum o scoică…

…o femeiefloare ştie că toate acele călătorii pe dinăuntru sunt drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii, acei alţii prin care ajungi la tine, şerpuinduri pe care înveţi mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul…câteodată vei simţi că nicicând nu vei ajunge la sufletul cochilie al unei femeifloare…

…o femeiefloare ştie că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe, o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese, plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea, a ei în ceilalţi, a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…o femeiefloare în primăvară ar vrea să i se poată întâmpla să uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese, dar acelor gânduri mereu li se va împotrivi, pentru că i-ar răscoli furtunile din suflet şi va şti cum să se aibă din nou, dându-i-se sieşi, regăsind-o pe cea de odinioară, acea o oarecare a altcuiva înainte de ştiut…

…o femeiefloare în primăvară va fi mereu undeva, dar mult mai departe decât acolo, iar ei cel mai departe îşi va fi în imaginaţie…

…va fi mereu stăpâna visurilor ei, ştiind că dacă un vis te presimte, te urmează şi, dacă îl laşi, se va desface în sunete la nesfârşit în ritmul inimii tale, vis ce îi va şopti despre tine, despre cel care  într-un încăneîntâmplatcândva  va vorbi, o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate;  astfel o va spune despre tine…

… tu, neştiut pe care nu va încerca să îl îndepărteze din imaginaţie, pe care  l-ar putea simţi, fiindu-i nefiindu-ţi, când va începe să îşi spună despre tine, mărturie a neficţiunii ei…

…şi atunci i se va întâmpla cumva să te apropie în nopţile ei de monologuri ale lăuntrului, simţind cum într-un fel ciudat te-ar exprima în ea explorându-te ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată…

…ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri şi niciodată aceasta nu i se va părea un act gratuit, când îi vei fi…

…o femeiefloare în primăvară este cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, pentru că îi este atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt, visându-ţi-se şi simţind că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o şi parcă vrând să îi spună că se agaţă de un colţ din ea având încheieturile prea fragile într-un spaţiu stăpânit de contraste, spunându-şi sieşi o poveste cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele…

…ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte nicicând spuse şi care se prelinseseră din ea, ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului, de semne, acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei, toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui…

…o femeiefloare îţi va fura din priviri cu un altfel de văz, precum un tâlhar…

…şi nu există un tâlhar mai adevărat ca dragostea…

…o femeiefloare în primăvară  e făcută din visuri şi crede în ele ca în nişte întâmplări în care uneori îi pare că totul continuă şi o face de parcă ar fi de la început, întâmplări magice în lumea ei…

…aievea.

Februarie; ora douăzeci şi cinci

Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.

Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.

 

Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…

…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…

…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…

…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…

…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…

…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…

…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…

…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…

…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…

…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…

…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…

…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…

…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…

… iluzie între ce trebuie spus şi spus ce trebuie…

…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

…creaturi care nu sunt decât farse…

…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…

…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că  totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…

…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…

…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…

…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…

…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…

…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…

…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…

…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…

…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…

…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…

…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…

…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…

…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie  pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…

…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…

…oră fără timp…

…clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…

…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă,  precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…

…ci precum un sfârşit…

…continuu.

Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este…

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu…

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.