Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, deloc precumpănitori sintactici, doar să pălăvrăgim la o ţigară, ceea ce nu-i puţin lucru, iubesc capetele mobilate în absenţa oricăror stridenţe snoabe, când e despre încercări de epatare mă ia duhul ludic în stăpânire şi încep să slobozesc porumbei, metoda infailibilă de a scăpa de careva ce, grandilocvent, îmi vorbeşte ca din cărţi ca şi cum ar fi costumat în raft de bibliotecă, hai să îi povestim auzului despre una, despre alta,

nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, aprinde-ţi odată ţigara aia, ştii că atunci când ne lăsăm de fumat nu ţigării îi ducem lipsa ci ne lipseşte gestul, fără ţigară când nu e despre ea mâna nu are niciun rost, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi,

împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine, hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, din franceză, de la vouloir, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se

contaminează.

Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.

Ultimele trepte ale gândului din tâmplă

Motto: Dragostea e o întâmplare în care e doi necunoscuţi  se întâmplă neîntâmplător unul altuia.

Îmbrăcată într-o rochie cu pliuri tainice unde păstra amintiri din felurite unghiuri, femeia clipelor scurte şi irepetabile, cu picioarele desculţe, dansa cu liniştea de o culoare mişcătoare, cineva, de la depărtare, încordat, aşeza peste ea o privire grea, ceva între ei nu se mai potrivea, sau lipsea, sau acum era de prisos, nu era nimeni de vină cu nimic, doar fiecare îl strânsese pe celălalt în pumn şi îl aruncase în lavă cândva, între două toamne, foc rămas neisprăvit, sau poate memoria fiecăruia era într-un impas, gândurile lui, de la un capăt la altul, gândurile ei, de la un capăt la altul, erau mişcări nesincronice ale timpului individual, gândurile lor coborau nişte trepte, erau, din nou, destrămări către noapte, mersul către noapte nesfârşindu-se pentru amândoi în acelaşi timp, cuvintele ce le-ar mai fi rămas ordonându-se ca un joc textual eliptic, şi în unul şi altul continuând fără celălalt,

undeva, într-un loc, el va continua să aştepte o himerică întâlnire, undeva, într-un vis, o va creea şi recreea fără încetare, până la delir, iluzii ce vor fi imediat frânte, o retrăia până la halucinaţie, din toate gândurile astea ieşind olog, după asta toate gândurile bătând în tâmplă se vor sparge de pereţii capului, ca valurile, el nu va sta prea mult în acel loc, un loc  ferit despre care dacă vreunul dintre ei ar povesti, nu ar face-o în platitudini, deşi oriunde altundeva ea e aceeaşi emoţional serafică, atunci când nu e în fierbere,

şi locul ăstuia femeia din mreje de mătase i-a spus  într-un fel pe nume, aşa l-a ferecat cu înţelesul în câteva cuvinte, e locul în care rămâne singură cu ea ca să ştie ce vrea, acolo nu se zbate evanescent, acolo îşi trăieşte lucruri în durate eterne, acolo hoinăreşte prin suflete pe care le înţelege cu voluptate candidă fără ca ele să i se împotrivească, acolo încurcă zilele între ele şi zâmbeşte la amintirea lor, acolo niciodată nu are umerii puţin aplecaţi şi nimic din jur nu o înspăimântă, acolo nu are cenuşi, nu are nopţi reci, acolo nimeni nu îi poate răpi frânturi din viaţă, nu se poate desprinde de ea,

e un loc al ei ca un solilocviu şi singura fiinţă care ştie de existenţa lui e cel căruia i s-a arătat aşa cum e de niciun gând împiedicată, înspre el îndreptându-şi cândva fiinţa ei întreagă, fără să mai încerce să se ferescă înăuntrul ei de tot ce era fragil, fără să se mai strângă în ea însăşi, iar acolo, în locul acela, cu lucidităţi sceptice, el poate că o va aştepta sprijinit de-o piatră  pe ultima treaptă a gândului, pe ea, sângele lui, deşi poate că asta nu va fi niciodată ultima lui

aşteptare.

 

Rochiile anotimpurilor trecute

Motto: Un detaliu poate exprima completul.

O rochie de’o culoare palid-visătoare mă aşteaptă întinsă pe pat, mărturia mea că exist, de fiecare dată când o îmbrăcam, prea puţină sălbăticiune încordată, mă dominau nişte simţuri şi mă aştepta o călătorie, mă întorceam într-o tăcere desăvârşită, o cunosc în detaliile ei cele cele mai intime, n’aş vrea să mă creadă naivă, ştiu de de e acolo, dar eu nu mai sunt femeia aia despre care spuneam odată, aia îmbrăcată în rochii scurte care îmi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi, zdrelituri de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încercam să le sfărâm în timp ce îmi purtam clipele lor în călcâie, smulgându-mă dintre norduri,

clipe pe care le rupeam una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, sunt rochii însă în care nu poţi ajunge atât de departe, rochiile mele dorm cu capul în jos, atârnate pe umeraşe, acelea ale căror clipe fuseseră ale unor inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştept vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, tot ce ştiam nu se mai aseamănă cu nimic aşadar unele rochii sunt în zadar, e prea târziu să mă mai mişc în ele, niciodată nu le întorc pe dos, sunt mereu pe faţă, feţele tăcerii, când, odată sfârşit războiul cu tine însăţi, nu mai ştii care a fost învinsa şi care învingătoarea, cea care învinge în zadar,

alea care zac pe fundul şifonierelor sunt cele în care de mult nu mai tremur de încordare, în vremea când mă chinuiau aşteptările, nu le-aş putea uita niciodată, am o memorie ciudată, privind în amintire alte câteva rochii trăiesc acel sentiment atât de viu al pierderii, îmi amintesc fiecare detaliu al lor deşi nici nu mai ştiu de când nu am mai îmbrăcat vreuna, îmi aduc aminte de acelea în care, îmbrăcată fiind, mi-am spus rămân, dar nu poţi face să stea ce e făcut să plece, există însă întoarceri definitive, am câteva rochii în care, îmbrăcată fiind, am întâlnit din întâmplare ceva, şi am trăit o cumplită nostalgie după, cea mai mare voluptate a mea ar fi acum să le sfâşii, am trăit înveşmântată în ele predarea definitivă, dar asta am ştiut-o numai eu, de rochiile astea m-am dezbrăcat pe întuneric,

întunericul naşte frenezii şi terori, întunericul meu fusese nepătruns şi îmi trecuse de el,toate rochiile mi le-am îmbrăcat după legile fiinţei mele, în toate rochiile mele am fost şi am rămas aşa cum vreau

să fiu.

Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

În mâna dreaptă ţinea rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă, că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre ferestrele din îndepărtare, ferestrele  de la începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile, şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, dragostea, libertatea de a trăi în propriul vis, când devine o lume aievea şi nu mai e utopie, utopia sfârşind în realitate…

…dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, dragostea, o poveste de şeherezadă căreia i te spui ca să nu moară…

…îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui, însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi, aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii…

…şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără limite…

…şi în toate cuvintele pe care i le-ai fi spus şi care de-acum rămâneau închise în marea tăcerii cea fără de ţărmuri ai călca acum ca în umbre adânci, iar începutul sfârşitului lor fusese atunci când începuseră să îşi alerge înţelesurile  îndărăt într-o lume a unora dintre ele pe care o amânai, o retrăgeai sau o recuzai, căutându-le pe acelea care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge, până acolo apăsând pe fiecare simţ, umbre adânci unde începeai să îţi ascunzi gândurile ca privirile rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le-ai simţit lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş ştiind că niciodată nu se vor mai întrupa şi îţi vei spune poate despre ele când ţi-o vei aminti, pentru că oriunde şi oricând din tăceri se desprind ele, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte, că trupul şi gândul cărărilor umbrelor sunt nălucitoare iar la sfârşituri au reverii, doar că nu mai au cui să le întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…pentru că în clipa aceea tu vei fi departe de dragoste şi cu sufletul pustiit, un pustiu fără margini, cu visul făcut cioburi, sângerând din trupul lui, din mâini şi din ochi, simţind cum niciodată, nicicum nu vei mai putea lipi bucăţile la loc, simţindu-le pe cele două ale vieţii tale, trecutul şi viitorul, ca pe ceva sfârşit prea devreme, trecutul tău în care oriunde erai, erai cu celălalt, viitorul tău în care oriunde ai fi fost ai fi fost cu celălalt, iar acum totul se destrămase, şi ştiai că nu mai e nimic de aşteptat, nimic de întors, închizând sub zăvor tot ce a încetat în tine, devenind fiinţa rezemată de zidul singurătăţii, ascultând în tăcere urmele amintirii paşilor celuilalt călcând cu picioarele goale prin locurile de-acum de cea mai mare tristeţe şi totul îţi pare atât de puţin, fiind tot din ce a mai rămas să îi mai vorbească încă despre celelălat ţie, suflet căzut din dragoste…

…suflet rămas fără ieri, fără ce a fost şi  fără de ce ar fi putut să fie, căutând în nopţile care se aşază greu anotimpuri trecute, răsărituri apuse, clipe care nu mai vin, clipe care nu vor mai bate nici măcar rar, simţindu-te aruncat în tine de trecut ca pe o insulă a tăcerii unde numai singurătatea ta răsună şi unde îţi pare că îi vei trăi veacul, un veac de singurătate şi încă o zi…

…unde simţi că vrei să îţi atârni de crengile gândurilor cât mai cu neputinţă de atins părul anotimpurilor dragostei pierdute, cea pe care încă o mai auzi cum sună în muţenie, înăuntru acum într-o autică şi irespiratorie  lume a ta, tu tot mai îndepărtat de tine, suflet tot mai trist, singurătatea ta tot mai înaltă, cu dragostea din tine a nimănui, chemând amintiri, amintiri trăgând după ele alte amintiri de parcă încă nu erai pregătit să dai drumul unui timp care era sortit, oricum, să piară, fără să îţi spui că cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele care încă nu ţi s-au întâmplat…

…fără să crezi că va veni acea zi în care îţi vei cicatriza lumile, în care rănile tale ţi se vor închide şi vei iubi din nou ca şi cum ar fi prima dată când ai iubi vreodată, pentru că atunci când vei crede că nimic nu va mai veni înspre tine, ceva se va întâmpla, şi nu vei mai primi acea minune, un lucru numit dragoste, ca pe un meteor, şi va fi  când îţi va părea că tragi de singurătatea ta fără oprire, un fel de pustiu în pustiu, dar ştiind că sub pustiul sufletului tău se află marea, nevoitor fiind să te întorci şi să-ţi aminteşte de cel care erai, să-l asculţi cum îţi povesteşte despre tine, pentru că acolo îţi eşti inima, şi chiar în bătaia ei, cu dragostea ca un tărâm prea îndepărtat şi aproape uitat…

…cu dragostea la vremea ei ca un neînţeles paradis, cu gândul zadarnic de drumul ei, cu tot mai multe locuri în tine ale căror întoarceri ţi le vei opri, ochiul amintirilor împotrivindu-li-se, călcând în ele de-acum ca în urme limpezi, cu toate târziurile tale peste care altfel vei ajunge să îţi plimbi privirea, cu toate cuvintele ce te-ar mai putea speria şi pe care le-ai chema de dinspre miazăzi şi dinspre miazănoapte poate fără răspuns ca pe nişte ursite ale începutului, ale altui început…

…cu tot ce ai fost până acum poveste, ştiut şi însuţi străin, cu tot ce ai strivit aplecându-te peste marginile gândurilor tale de eternizare a unor lucruri efemere, cu tot din tine ce ai uitat să vezi, cu tot ce nu mai ştii să vorbeşti, pierzând numele, cu cel la care ai renunţat să fii pentru a fi cel care eşti, cu ce ai găsit pentru a te putea ascunde, cu iarba pe care ai învăţat să o vezi cum creşte, cu starea ta fără dorinţe de parcă ai trăi nirvana, cu zidurile de cuvinte goale care te-au alungat departe de înţelesurile cele adevărate, pe care abia acum ai începe să le ştii ca şi cum nu le-ai fi ştiut vreodată atingându-le în inocenţă şi în puritate…

…şi îţi va părea că se petrece totul ca într-un vis când fiinţa care te găsi fără să te caute îţi va aduce tot ceea ce tu nu ştii că a văzut din tine, din ceea ce era cu tine însă din tine nu mai era pentru că în altceva se schimbase,şi va fi cea care îţi va veghea resemnările şi provizoratele şi oricare durere a ta nu va mai trebui să se lupte sau să se roage, iar lângă el niciodată nu vei simţi că te umpli de hades, nu îţi va fi vreodată vreun tărâm sfâşietor, lângă el îţi vei sfârşi toate rănile şi vei simţi că nu vei mai fi singur vreodată când va începe să te rostească, vorbindu-ţi în atingeri de cochilii albastru înspiralat tot ceea ce ştiai neştiind mai dinainte, când puneai focul să îngheţe şi gheaţa să ardă , împreunând în gând confesiuni, reverii, delicate invocări ale unor negânduri,  în stranii intuiţii simţind că dacă ar fi încercat să se îndepărteze nu ar fi făcut altceva decât să se apropie şi mai mult în înţelegeri cât mai nerăstălmăcite, vei începe  să crezi în puterea magică…

…aceea care îţi va dizolva întunecatele temeri şi se întâmplă atunci când dispare parcă, se sfârşeşte îndoiala, ştii că îi eşti celuilalt care îţi va duce departe umbrele tutelare şi tăcerea care îţi căsca abisuri, pedinăuntrul, din clipa în care te va investi cu un cuvânt definitiv prin care nu vei fi trecător şi de acum da îţi va stăpâni răscrucile, şi nu te vei mai întreba de ce  e asta pentru că acum va fi poveste ca niciodată, iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu celălaltul tău, şi unele lucruri vor înceta să mai conteze pentru tine, nu îţi vei mai căuta finalităţi, ademenitor fiind doar accesul până la ele, vei sfârşi să mai cauţi drumul către rai, raiul, o exprimare metaforică pentru nişte întrebări dintre care unele prohibitorii, ale căror răspunsuri pe curmasei prematur

…vei începe să visezi fără să te mai întorci în urme, liber de amintiri…

…pentru că ăsta va fi un alt început al lumii tale, deşi nu de la începutul începutului, însă astfel îl vei trăi, dăruindu-i-te clipei fiecărui acum şi veşniciei ei legat de dragoste cu libertatea, neuitându-ţi utopiile şi iluziile credibile, pentru că oricând un altceva în care vei fi sfârşit să crezi se va putea dovedi a fi cu putinţă, vei sfârşi acele tăceri în care cuvintele îţi fuseseră năluci ispititoare, povestind rătăciri, sporind rătăciri, vei învăţa alte cuvinte, desluşindu-vă unul pe celălalt într-un impact semantic al acelei rostiri de înşivă într-un timp magic, neverosimil putându-vi-se poate părea prin rapiditatea acelor metamorfoze în care orice alt cuvânt ştiut de unul şi de celălalt până la iscarea de voi ar fi fost cu desăvârşire uitat….

…rostindu-vă unul altuia în limba adamică, virginal şi candid, trăind totul cu pupilele dilatate, cu mirarea îndrăgostitului, cealaltă fiinţă, cea care fără de rest te va întregi fiindu-ţi de la pământ până la cer cereşte înăuntrul tău culoare lăuntrică, uitând c-ai fost vreodată tăcere şi singurătate cu sufletul tocit de alt suflet, cu auzul lăsat în voia tăcerii, cu ochii pierduţi, trăind acum fibră cu fibră, vis cu vis, clipe pe care le credeai a fi atât de departe, mult prea departe pentru a mai crede vreodată în aproape dar neîncetând să crezi în poveşti, poveşti în care, ca orice poveste, începem de mai multe ori, de fiecare dată tot ajungând la un capăt şi tot luând-o de la un altul, nesfârşind…

…fiind cu un alt început, mereu, povestea pe care nu a mai văzut-o altcineva, nu a mai atins-o cineva vreodată, realitate vie supusă sfârşitului când simţi că în tine se află o genune, regretând în taină rupturile iminente de fiecare dată când te-ai întors din câte un rai, cezură care te-a împărţit în două, într-un înainte şi într-un după,  între cele două fiind încatenare de singurătate cu ochi încercănaţi, amintindu-ţi să uiţi despre jumătăţile de sferă aruncate de zei pe pământ, de iluziile că o altă fiinţă e anume făcută pentru tine, ştiind că fiecare nu e făcut pentru vreun altul, ci doar pentru el, doar că atunci când vei trăi dragostea, dragostea care e o întâmplare, putându-ţi-se întâmpla sau nu, vei simţi, trăind dumnezeirea, cum ieşi în tine, şi cum din tine celălalt începe…

…infinitul.