Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire

Motto: Avem anotimpuri, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, avem anotimpurile galopurilor tropotitoare ale sângelui şi le avem câteodată şi pe acelea ale muţeniei şi ale surdinei, ale  nadirului, ale nopţilor dizolvatoare  şi ale crepusculelor, ale nimicirilor şi ale sufletelor care nu mai vorbesc răbdând tăceri fără recurs la răni în lumea goală de visuri, dar mai presus de toate avem celelalteanotimpuri…

… cele de care ne prindem privirile cu sete şi cu foame, şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, anotimpuri în care nu sfârşim, anotimpuri care nu îşi vor retrage niciodată cuvintele şi semnificaţiile, anotimpuri cu picioare pure  în dragoste rostitoare din care paşii nu trec şi privirile nu cad.

Eşti tu, cea care  în păr, ţesătură de feerie, are aninate fermecătoriile împletiturilor  din ceasuri în care sufletul îşi poartă de mână mirările necuprinsului ce merg sub paşii care ajung în orbite de timp niciodată părăsit, fiinţa cea cândva a florii despuiate, cea care îşi desena înăuntru, pe claviaturi goale de clipele pe care le avusese şi pe care şi le surpase, vibraţii de pustiu, răsunând în rupturile din ea când în arhipelagurile sensibilităţii ei germinase cădere de petală întristată în singurătate, când simţea că i se prăbuşeşte copacul cosmosului ei atunci când îşi istovise anotimpul înfloririi pentru că nu ajunsese să fie, deşi se făcuse tremur…

…tremur pe care îl părăsisei când lui îi simţisei trecerea şi la infinit uitasei că tu, tu şi nimeni altcineva trebuia să fi cea care îi hotărai existenţa, pentru că facerea se întâmplase în taina unei realităţi de netăgăduit pe care o ademenisei neferindu-te, aşteptându-i clipele pe are le aşezusei în răcliţa de ambră unde îţi păstrai umbrele şi strălucirile direcţiilor cardinale ale tuturor siluetelor de gânduri, chiar şi ale acelora pe care le uitasei cu vremea, ale unor târziuri cum refuzai să le vezi, pe unele înlocuindu-le câteodată, câteodată nu…

…iar atunci când se întâmpla locul lor îl luau alambicurile ficţiunii, unde îţi păstrai bravuri în care nu te simţeai părăsită de speranţă, aceea a aşteptării în plină certitudine, pentru că nicio clipă nu încetaseşi să crezi în nemărginit…

…dar îţi spuneai că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii…

…că îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative, iar tu repetai în ele cadenţe auzind pe caldarâmul din tine ca un ecou straniu proprii paşi ca nişte haşuri de umbre din negru violent care însă nu te mai ajungeau pentru că alungai amintirea pe care voiai să o uiţi şi care venea după tine, cea a neputinţelor şi a câmpului de mine în care te transformaseşi…

…astfel călcând prin tine, adunând întuneric în cutele sufletului tău…

…în faldurile lui stinse care purtau atingerile celui care îţi domesticise toate acele umbre zdrobitoare pe care le strânsesei în jurul tău cu chipul stihiilor, şi tot cosmosul tău începuse atunci să asculte de legile unei astronomii anume când în tine anotimpul dragostei îşi începuse geografia simţurilor sub temperaturi aprinse febricitant…

…şi nimic din ce se întâmpla nu prevestea ecourile ce urmau să se spargă în tine, niciunde altundeva în tine primăvara nu avea sunete crispate, doar tu singură te aruncasei ca într-o hipnoză ce parcă urmărea autonimicirea, calcinând în tine evantaiul de lave ce erai, sentimentele înecându-le în negru deşi le auzeai în lăuntrul tău cum îţi cereau ocrotire…

…însă tu te purtai de parcă nu le auzeai, de parcă totul în tine asurzise, de parcă uitat de tine într-un vârtej de senzaţii care te încremeneau în tăceri la margini pierdute şi nu puteai să te smulgi de acolo de unde ceva vestea faditic ceea ce avea să urmeze…

…un văzut înainte de a fi atins…

…acel care atunci când te-ar fi izbit, când s-ar fi întâmplat, din tot anotimpul dragostei tale nu ar mai fi rămas decât resturi, şi mâinii tale ucigaşe nimic nu i s-ar fi împotrivit, şi tu ai fi simţit cum mori pe braţele ei, sfârşind într-o poveste nepieritoare ce îţi părea acum trăită într-un timp himeric, unul al celui mai frumos anotimp, dublându-ţi în el forţa de halucinaţie după cum atrăgeai şi respingeai în tine gânduri care nicidecum însă nu îţi contestau existenţei realităţi, însă tu te purtai de parcă da…

…de parcă deschideai în tine drame…

…pe scena din tine doar spaime cărora le puneai atât de multe măşti…

…măşti care dezvăluiau tot ce trebuia izgonit…

…cutremurându-te de atâtea nelinişti care nu îşi aveau rostul şi care nu făceau altceva decât să îţi prăbuşească lumile în geamăt, rămânându-ţi cândva nostalgia seninătăţii, asta spunându-ţi cu lacrimi de zăpadă, că nicio himeră nu ţi se închegase, cele cărora, mistificator, le ţinusei uşa deschisă…

…doar că totul fusese atât de aievea şi numai tu dezlănţuisei în tine asaltul tenebrelor când toate acele nelinişti începuseră să te mineze de parcă un demon te ţinea în puterea lui, tot mutându-te pe două talere şi căruia nu încercai să îi scapi, să îţi arunci toate acele gânduri în spinii cărora care îţi sfâşiai rochia…

… rochia ta grea de catifea din iederă verdefericită cu fascinatorii broderii aprinse din fire împletite de brânduşe şi încrustaţii de nopţi în culoarea ambrei pe care îţi crescusei clipele pure care acum deveniseră tot mai palide, şi s-ar fi stins în neauzit, în tristele tale castele care îţi coborâseră din asfinţituri, până nu ar mai fi rămas nimic, nimic din ele oricât le-ai mai fi dat cândva, într-un târziu, zadarnic ocol, pentru că timpul lor dragostea nu l-ar mai fi ţinut cu mâini suverane în care viitorul ar fi înmugurit şi totul în jurul tău părea pierdut şi părea a te pierde…

…începuseşi deja să trăieşti crepusculul cu acele lui cele rotitoare şi neputinţa de a-l stăpâni când singură te alungasei din  rostirea a ceea ce fusese magic, fiinţă secundă cu secundă îndrăgostită

…fiinţă care încerca să îşi înăbuşirea dezlănţuirilor, ceea ce însă nu făcea, încărcându-se cu electricitate apăsând şi tulburând-o, convertindu-se în trăznete cărora nu ştia să le vină în întâmpinare cu formule exorcizante în aşa fel încât ceea ce era în ea potrivnicie să abdice, învinsă, fără vreo rostire şi să o lase să se străbată oricare i-ar fi fost verdictul de vulnerabilitate în care îşi ardea întâlnirile dintre fruntarii cu ochi de gheaţă, de ea neîndurători, locuri ce îi păreau a avea fisura ireparabilului…

…locuri în care cândva şi apropierea, şi depărtarea, ştiuseră ce au de făcut când erau anotimp fără intemperii, unul neîncheiat, anotimp în care nimic din jurul ei nu se clătina…

…anotimp în care în cea mai mare taină paşii tăi dănţuitori mergeau în întâmpinarea ei, a celei din care care venea, cea care niciodată nu va dispărea din ea cu ceea ce arde în comuniunea vieţii timpului magnoliilor de ambră şi a semnului de foc din ochii ei de flacără în care cercuri închide când tandreţea lui, a celui de ea rostitor îşi aduce mărturia şi semnul lui în toate frigurile pe care ea şi le-a încheiat cu supunere atingând limanul unde îşi căuta potolirea lor…

…departe de gândurile obosite şi târzii în care purta pietre sângerânde în priviri când îi şchiopătase orb mersul drumului de fluturi ce nu ştiau să ningă alb ci doar cu chip de tăcere aripi zdrenţuite în căzută primăvară înstrăinând taina minunii, minune despre care îşi spunea că poate nu i se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare…

…durând-o până la singurătate pentru că o primise ca pe un meteor…

…că o stinsese pe când îşi năştea în neaşteptare timpul păstrat la ureche de iarnă, care auzise pe când ea nu ştia încă clipele ce aveau să fie rupte din calendarul albăstrimii iernii ca să fie scrise cu iubire…

…clipele pe care avea să le strângă în braţe firave adunându-le să fie ceea ce erau şi nu doar păreau a fi, doar un miraj, doar un visat, doar un tremur străjuitor ce se pregătea să îi ia în custodie lumea cu pământul răsfirat din inima ei întreagă pe treptele căreia era zvâcnire uitată demult, trepte răsturnate prin spărturile cărora se strecurase mângâierea a ceea ce venise până la ea, a ceea ce ea îi spusese în gând că o să rămână şi că nu îi va sfărâma venirea din neaşteptare când nimic nu credea că se va mai întâmpla…

…în nimic nu credea că se va mai întrupa  până când fiinţa minunată e unei făpturi de înspre ea se îndreptase dintr-un capăt de anotimp pe coastă albă de iarnă privind la vremea în care urma să curgă în ascultările aripilor fluturilor de nea, aşezuta ei zăpadă în adormite visuri din singurătatea ochilor…

…acolo unde i se deschisese privirea cu tot ce avea de visat, spunându-şi că el ar putea fi cel care îi va căuta trupul sufletului să i-l crească din dorinţe dezgolindu-i asfinţiturile din păr, din piele, din neliniştirile tâmplei în suave clipe de degete desenând cu sidef conture topite sub atingeri virginale în respiraţii peste sfieli, clătinându-le, coborând în adâncurile fiinţei ei, sedimentându-se în geologia ei senzorială, acolo unde mult din ea dormea uitări…

…şi totul i se părea de parcă ar fi fost ieri când îşi asasinase prematur transfigurările, învineţindu-şi mai întâi clipele, asfixiindu-le, înstrăindându-le, simţindu-le cum mor în spasme, de-atunci murind şi ea fără încetare până când în deznădăjduire şi cu privirea prinsă de spaimă înţelesese că totul ar fi rămas fără vindecare în acel sfârşit continuu dacă nu îşi putea aduce înapoi sufletul care nu mai putea să vorbească şi asfel răbda, dar nici să rabde nu mai putea pentru că dacă nu ar mai fi avut timp infernul ei ar fi ajuns la destinaţie şi acolo ar fi şi rămas…

…şi ea plângând în abise, în abisuri de mână cu pustiul şi lumea anotimpului pe care îl cernise ei şi-ar fi povestit dizolvarea…

…şi tot ce ar mai fi putut aştepta era doar somnul apelor purtându-şi întunericurile şi al neuitării acum al timpului de-atunci pe care îl lăsase  capriciilor furtunilor închipuite pe care le dura în loc să le nimicească începând să îşi numere amurgurile, spintecând în carnea lor, în ea pustie…

…iar asta o ştia cu sufletul naufragiat, şi nu aştepta să o afle până ar fi fost prea târziu

…atât de târziu încât să nu mai poată exista aproape…

…târziu care i-ar fi anulat orice speranţă încât să nu mai poată reface frumuseţea care îi fusese cea a poveştii care atât de misterios îşi cheltuise tainele şi fără pereche le păstra pe acelea pe care încă nu ştiuse cum să i le fure din înţelesuri aflate doar după ce şi le-ar fi călătorit îndelung şi stăruitor pe care le-ar fi putut pierde singură din vedere dacă nu şi-ar fi asediat imensitatea şi eternitatea în care credea pe când îşi compunea solilocurile, în timpul în care celuilalt nu i se mai putea spune pentru că devenise o genune…

…în acele clipe fără de anotimp peste nopţile cărora se lăsase crustă violacee pe când credea că el începuse dinspre ea să îşi ferească privirile şi toate visările ei de cândva acum îi păreau realităţi de mult apuse, părăsiri parcă doar de fantezie zămislite, stăpâniri ale efemerului…

…senzaţia de târziu ce începuse să locuiască în ea asemeni unei fatalităţi pe care o oprea la ferestrele sufletului ei, înfigând în ea gratii cu puterea că nu e totul pierdut, şi asta nu o vorbea himerelor, ci năzuinţelor care în ea nu secătuiseră, fantomelor chinuitoare în care inventase stingeri şi de care se eliberase, pe lângă care îşi trecea amintirile care purtau flori argintate şi chemări împerecheate cărora li se ruga în gând să nu sfârşească nici ei, cea rămasă singură, a pierderii perechii, nici celui căruia îi dădea durată, spunându-i-se în gând…

…separând timpul absenţelor cercului tandreţii de cel în care părea că el o îndepărtase, privind înainte rotitoare,  şi nu uitând înspre vedenii măcinând umbre…

…un înainte încă invizibil dar nu himeric în care toate se vor întoarce apropiat din drumurile lor în veşnicia deschiderii celui dintâi de unde plecaseră şi nu vor fi ajungeri improbabile…

… gând creat şi recreat fără încetare din nevoia de un el neîntâmplat…

…pentru că fără de elneîntâmplatul,  în lumea ei ar fi atât de frig pentru delicata tijă a fiinţei ei oricare ar fi fost anotimpul…

…şi deşi nimeni nu o cunoştea mai bine de cum se cunoştea ea însăşi, conştientă de fragilitatea ei, el ar fi patria ei tandră cu toate infirmităţile despletitelor  cândva spaime,  acum pribege, cele pe care nu  ştia atât de bine să şi le ascundă…

…iar dincolo de orice repere şi geografie, ca într-un misterios cod descoperit prin întâmplare, deşi nimic pe pământul ăsta nu e întâmplător, el o va citi rămasă ca dintr-un timp al unei vremi pierdute, şi nici măcar nu îi vor fi trebuitoare multe cuvinte în ocrotite încăperi de-a lungul tăcerilor firului timid şi dureros al cusăturii sufletului ei care nu mai visa, şi în fiecare zi, în fiecare clipă, ea  şi-ar  spune că îşi va trăi în el celelalteanotimpuri, acelea care ni se întâmplă pentru că le-a fost…

…hărăzit.

Reclame

Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.